ICCJ. Decizia nr. 5507/2010. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5507/2010
Dosar nr. 2786/54/2009
Şedinţa publică de la 9 decembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 75 din 12 februarie 2010, Curtea de Apel Craiova a admis în parte acţiunea reclamantei A.M., în contradictoriu cu Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a obligat pârâta să emită reclamantei decizia reprezentând titlul de despăgubiri aferentă imobilului situa în Craiova, strada P. conform dispoziţiei nr. 7244 din 30 martie 2006 a Primarului Municipiului Craiova şi a respins acţiunea faţă de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor. A fost de asemenea respins capătul de cerere vizând plata daunelor cominatorii.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut în esenţă, că acţiunea este întemeiată numai în parte, respectiv în ceea ce priveşte capătul de cerere privind obligarea Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor să emită titlul de despăgubire cu privire la imobilul preluat abuziv ce a aparţinut reclamantei.
Astfel, instanţa de fond a reţinut că dispoziţiile art. 2 din H.G. nr. 361/ 2005 nu îi conferă Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor legitimare procesuală pasivă în acţiunile promovate în contencios administrativ, prin care se invocă refuzul nejustificat de emitere a deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
Pe fondul cauzei, s-a reţinut că prin dispoziţia nr. 7244 din 30 martie 2006 Primarul Municipiului Craiova a propus acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul în speţă, dosarul fiind transmis către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Totodată, documentaţia vizând acordarea măsurilor reparatorii a fost transmis Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pentru emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubiri, obligaţie ce nu a fost dusă la îndeplinire până la acest moment de pârâtă.
Prima instanţă a procedat la aplicarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, reţinând că termenul rezonabil cuprinde şi durata procedurilor administrative, iar împrejurarea că autorităţile administrative române nu au luat măsuri eficiente de soluţionare a cererilor constituie culpa acestora şi nu poate să conducă la împiedicarea realizării drepturilor reclamanţilor.
S-a mai reţinut că prin neîndeplinirea obligaţiei de a emite titlurile de despăgubire autoritatea pârâtă aduce o evidentă atingere noţiunii de bun şi obligaţiei statului de a proteja bunurile, valorile patrimoniale ale persoanelor, obligaţie asumată prin Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prima instanţă a concluzionat în sensul că procedurile administrative, coroborate cu cele judiciare trebuie să se desfăşoare într-un termen rezonabil şi că depăşirea unui termen de 10 ani de la data formulării cererii de acordare a măsurile reparatorii constituie o încălcare evidentă a prevederilor reţinute.
În ce priveşte capătul de cerere relativ la plata daunelor cominatorii, s-a reţinut că prin art. 24 din Legea nr. 554/2004 s-a prevăzut o procedură specială de sancţionare a autorităţii, procedură subsecventă etapei judiciare în curs, aplicabilă în cazul în care nu se execută o hotărâre definitivă şi irevocabilă
Împotriva sentinţei pronunţată de instanţa de fond a declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, invocând dispoziţiile cu caracter general cuprinse în art. 3041 C. proc. civ.
Recurenta-pârâtă a solicitat modificarea sentinţei recurate în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiate, susţinând nelegalitatea hotărârii care a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005, care reglementează atât sursele de finanţare, cuantumul cât şi procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001.
În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de fond nu ţinut seama de apărările formulate în cauză şi astfel a reţinut greşit o încălcare a termenului rezonabil în soluţionarea dosarului intimatei-reclamante.
Recurenta expune astfel etapele parcurse în cadrul procedurii administrative şi arată că ordinea de soluţionare a dosarelor se stabileşte potrivit regulilor şi criteriilor prevăzute în decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Prin motivele de recurs, recurenta-pârâtă susţine caracterul justificat al refuzului de soluţionare a cererii intimatei-reclamante, determinat de împrejurarea că dosarul aferent dispoziţiei nr. 7244/2006 nu este complet, lipsind certificatul de moştenitor de pe urma defunctei K.E., motiv pentru care a fost înaintată Primăriei Municipiului Craiova, adresa din 16 noiembrie 2009.
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor cuprinse în concluziile scrise, cât şi sub toate aspectele, în temeiul art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
În cauză, este necontestat că procedura administrativă, de restituire a imobilului trecut în proprietatea Statului Român prin Decretul nr. 441/198, a început cu notificarea din anul 2001 făcută de intimata-reclamantă prin executorul judecătoresc.
Ca urmare, prin dispoziţia Primarului nr. 7244 din 30 martie 2006, pentru motivul că imobilul respectiv este imposibil de restituit în natură, se acordă măsuri reparatorii în echivalent, dispoziţia fiind transmisă împreună cu dosarul la secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor unde este înregistrată sub nr. 13254/CC din 16 noiembrie 2009.
Admiţând acţiunea formulată de intimata-reclamantă. Instanţa de fond a susţinut, în esenţă, că cererea acesteia nu a fost soluţionată într-un termen rezonabil, ca garanţie a unui proces echitabil statuat la art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ceea ce face ca netrimiterea dosarului la un evaluator să reprezinte un refuz nejustificat, soluţie pe care instanţa de recurs o apreciază ca fiind legală şi temeinică.
Astfel, potrivit Titlului VIII, Capitolul V - Procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor, art. 16 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei (...), cu modificările şi completările ulterioare, „(5) Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) şi (2), în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise evaluatorului sau societăţii de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare. (6) După primirea dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va efectua procedura de specialitate şi va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisiei Centrale. Acest raport va conţine cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire";.
După cum s-a arătat în expunerea rezumativă prezentată mai sus, criticile autorităţii recurente pornesc de la faptul că Legea nr. 247/2005 nu prevede niciun termen care să oblige autorităţile competente să soluţioneze cererile într-un anumit termen, precum şi că, în raport cu dispoziţiile deciziei nr. 2815/2008, cererile sunt soluţionate şi dosarele sunt transmise la evaluator în ordinea înregistrării lor, astfel că nu există o încălcare a unui termen rezonabil şi, pe cale de consecinţă, nu se poate vorbi de un refuz nejustificat în sensul prevederilor Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare.
Este adevărat că Titlul VII - Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, din Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, nu prevede nici un termen limită pentru soluţionarea dosarelor privind emiterea titlurilor de despăgubire, termen care nu se regăseşte nici în Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1095/2005, precum nici în decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, dar această situaţie nu poate constitui un argument pentru ca durata de soluţionare să fie lăsată la voia autorităţii competente.
Astfel, în primul rând, este unanim acceptat că, unul dintre principiile care trebuie să guverneze activitatea organelor administraţiei publice, este principiul operativităţii, care obligă orice structură administrativ ca, în scopul realizării interesului general, dar şi a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor particulare, să acţioneze în mod prompt, eficace şi eficient.
În acest sens, trebuie menţionată Recomandarea CM(2007/7) privind buna administrare, prin care Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei cere guvernelor statelor membre, prin art. 7 din Codul bunei administrări (administraţii), ca administraţiile publice să acţioneze şi să-şi execute obligaţiile într-un termen rezonabil, în raport cu complexitatea cauzei şi cu interesele care există în cauza respectivă.
Într-adevăr, ca urmare a aderării României la Uniunea Europeană şi intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, care, prin art. 6 Titlul I din versiunea consolidată din TVE, recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, cetăţenii români sunt beneficiarii unui drept la o bună administrare ca drept fundamental, în raport cu statutul lor de cetăţeni europeni.
Astfel, potrivit art. 41.1 din Cartă, orice persoană are dreptul ca problemele sale să fie rezolvate în mod imparţial, corect şi într-un termen rezonabil.
Or, având în vedere dispoziţiile art. 20 din Constituţie, prevederile legale interne, atât cele cuprinse în legislaţia primară - Legea nr. 247/2005, în cazul de faţă, cât şi în reglementările secundare - H.G. nr. 1095/2005 şi decizia nr. 2815/2008, în cazul de faţă, referitoare la procedura de soluţionare a cererilor care au ca scop acordarea despăgubirilor pentru imobilele trecute în proprietatea Statului Român, nu pot fi nici interpretate şi nici aplicate cu ignorarea dreptului la o bună administrare şi cu încălcarea termenului rezonabil de soluţionare a cererilor respective, ca element component al dreptului la o bună administrare.
Pe de altă parte, trebuie menţionat şi faptul că, în jurisprudenţa sa constantă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a statuat că termenul rezonabil, ca garanţie a unui proces echitabil, în sensul art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, este pe deplin aplicabil şi în cadrul procedurilor administrative reglementate pentru soluţionarea oricăror cereri de către organele administraţiei publice centrale sau locale.
Deci, în concluzie, instanţa de fond a reţinut în mod întemeiat că autorităţile administrative competente, în lipsa unui termen legal, erau obligate să acţioneze într-un termen rezonabil pentru soluţionarea cererii intimatei-reclamante.
De asemenea, în raport cu data declanşării procedurii administrative - anul 2001 şi cu data înregistrării dosarului la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor – 16 noiembrie 2009, precum şi în raport cu importanţa cauzei pentru intimata-reclamantă, dar şi cu atitudinea de tergiversare manifestată de autorităţile administrative competente, rezultă că instanţa de fond a apreciat în mod întemeiat încălcarea termenului rezonabil de către autorităţile respective, ceea ce reprezintă un refuz nejustificat în sensul dispoziţiilor Legii nr. 554/2004.
Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, refuzul nejustificat este definit ca atitudinea de a nu soluţiona cererea unei persoane, manifestată cu exces de putere.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. n) din aceeaşi lege, prin exces de putere se înţelege exercitarea de către autorităţile publice a dreptului de apreciere prin încălcarea limitelor competenţei legale sau prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
Or, în cauză, aşa cum s-a argumentat mai sus, autorităţile administrative competente sesizate cu soluţionarea cererii formulate de intimata-reclamantă, şi-au exercitat dreptul de apreciere cu privire la intervalul de timp în care erau datoare să rezolve cererea în litigiu, cu încălcarea termenului rezonabil, ca element al dreptului fundamental la o bună administrare de care beneficiază intimata-reclamantă.
Apărarea recurentei-pârâte în sensul că dosarul de despăgubire este incomplet, nu poate fi reţinută, pentru că nu s-a făcut dovada calităţii de moştenitor de pe urma defunctei K.E. şi nici a faptului că lipsa certificatului de moştenitor a provocat întârzierea finalizării procedurii administrative cu care a fost învestită din anul 2006 când dosarul aferent dispoziţiei nr. 7244/2006 a fost transmis de Primăria Municipiului Craiova în anul 2009, în calitate de entitate notificată.
Astfel fiind, în mod întemeiat a reţinut instanţa de fond refuzul nejustificat în sarcina autorităţii publice recurente, pe care a obligat-o să transmită dosarul în litigiu la un evaluator, în scopul finalizării procedurii administrative şi emiterii deciziei de stabilire a cuantumului despăgubirilor cuvenite intimatei-reclamante, potrivit dispoziţiei nr. 7244/2006 emisă de Primarul Municipiului Craiova.
În concluzie, pentru considerentele de mai sus, recursul formulat este neîntemeiat, urmând să fie respins, soluţia instanţei de fond fiind legală şi temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinţei nr. 75 din 12 februarie 2010 a Curtii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 9 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5496/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 5515/2010. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
