ICCJ. Decizia nr. 5515/2010. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5515/2010
Dosar nr. 99/54/2010
Şedinţa publică de la 9 decembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 135 din 15 martie 2010, Curtea de Apel Craiova a admis în parte acţiunea reclamantului M.A., în contradictoriu cu Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a obligat pârâta să emită reclamantului decizia reprezentând titlul de despăgubiri aferentă imobilului notificat din anul 2001 şi a respins acţiunea faţă de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor pentru lipsa calităţii procesuale pasive, fiind, de asemenea, respinse celelate capete de cerere.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că este întemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor invocată prin întâmpinare, întrucât potrivit dispoziţiilor art. 13 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, pentru analizarea şi stabilirea cuantumului final al despăgubirilor ce se acordă potrivit legii se constituie Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, căreia îi incumbă obligaţia legală de emitere a deciziei reprezentând titlul de despăgubire şi cea privind întocmirea raportului de evaluare.
Pe fondul cauzei, s-a reţinut că prin dispoziţia nr. 10431 din 24 iunie 2005 Primăria Municipiului Craiova a propus acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul în speţă, dosarul fiind transmis către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Totodată, documentaţia vizând acordarea măsurilor reparatorii a fost înregistrată la Secretariatul Comisiei Centrale la data de fiind înregistrat sub nr. 12085/CC, dată de la care pârâta, în lipsa motive obiective, nu a demarat procedura reglementată de lege, împrejurare de natură a încălca în mod evident principiul duratei rezonabile.
Prima instanţă a procedat la aplicarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, reţinând că termenul rezonabil cuprinde şi durata procedurilor administrative, iar împrejurarea că autorităţile administrative române nu au luat măsuri eficiente de soluţionare a cererilor constituie culpa acestora şi nu poate să conducă la împiedicarea realizării drepturilor reclamanţilor.
S-a mai reţinut că prin neîndeplinirea obligaţiei de a emite titlurile de despăgubire autoritatea pârâtă aduce o evidentă atingere noţiunii de bun şi obligaţiei statului de a proteja bunurile, valorile patrimoniale ale persoanelor, obligaţie asumată prin Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prima instanţă a concluzionat în sensul că procedurile administrative, coroborate cu cele judiciare trebuie să se desfăşoare într-un termen rezonabil şi că depăşirea unui termen de 8 ani de la data formulării cererii de acordare a măsurile reparatorii constituie o încălcare evidentă a prevederilor reţinute.
În ce priveşte capătul de cerere relativ la plata daunelor cominatorii, s-a reţinut că prin art. 24 din Legea nr. 554/2004 s-a prevăzut o procedură specială de sancţionare a autorităţii, procedură subsecventă etapei judiciare în curs, aplicabilă în cazul în care nu se execută o hotărâre definitivă şi irevocabilă.
Tot odată, instanţa de fond, apreciind că nu s-a făcut dovada existenţei şi întinderii prejudiciului moral suferit prin emiterea cu întârziere a deciziei reprezentând titlul de despăgubiri, a respins şi capătul de cerere privind obligarea Comisiei la daune morale.
Împotriva aceste sentinţe, considerată netemeinică şi nelegală a declarat recurs Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin motivele de recurs se aduc, în esenţă, următoarele critici sentinţei recurate:
Pe de o parte, se arată că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra excepţiei de nelegalitate a dispoziţiei nr. 10431/2005 emisă de Primăria Municipiului Craiova, invocată în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, fiind expuse considerentele care, în opinia recurentului, justifică temeinicia acestei excepţii.
Pe de altă parte, se susţine că prima instanţă a analizat legalitatea dispoziţiei menţionate deşi trebuia să suspende cauza şi să trimită dosarul Tribunalului Dolj, ca instanţă competentă în ceea ce priveşte excepţia de nelegalitate invocată.
În ceea ce priveşte dispoziţia instanţei care vizează obligarea recurentului-pârât la trimiterea dosarului către evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare pentru imobilului situat în Craiova, strada G.M., se arată, în esenţă, că această măsură a fost dispusă fără a se ţine seama de faptul că la dosar nu există înscrisuri suficiente pentru individualizarea acestui imobil, motiv pentru care dosarul a fost remis către entitatea notificată în vederea completării şi reanalizării.
Prin urmare, se arată că obligaţia instituită în sarcina sa este imposibil de executat, cu atât mai mult cu cât în opinia sa dispoziţia emisă în baza Legii nr. 10/2001, republicată, menţionată anterior, este nelegală, fiind emisă cu încălcarea dispoziţiilor prevăzute în acest act normativ.
În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă a mai arătat că instanţa de fond nu ţinut seama de apărările formulate în cauză şi astfel a reţinut greşit o încălcare a termenului rezonabil în soluţionarea dosarului intimatei-reclamante.
Recurenta expune astfel etapele parcurse în cadrul procedurii administrative şi arată că ordinea de soluţionare a dosarelor se stabileşte potrivit regulilor şi criteriilor prevăzute în decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Înalta Curte, analizând sentinţa recurată în raport de criticile formulate de recurentul-pârât, de înscrisurile care există la dosarul cauzei, de apărările părţilor din întâmpinare, cât şi potrivit art. 3041 C. proc. civ., apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.
Primul aspect susţinut în recurs respectiv invocarea de recurentă a excepţiei de nelegalitate a dispoziţiei nr. 10431 din 24 iunie 2005 emisă de Primăria Municipiului Craiova în baza art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 nu infirmă legalitatea soluţiei recurate, Curtea apreciind excepţia de nelegalitate ca inadmisibilă.
Excepţia de nelegalitate poate fi invocată doar cu privire la actele ce pot constitui obiect al acţiunilor în contencios administrativ şi cum dispoziţia nr. 10431/2005 emisă în baza Legii nr. 10/2001 nu poate fi contestată în baza Legii nr. 554/2004, ci în baza unei proceduri judiciare speciale conform Legii nr. 10/2001, în cauză devin aplicabile dispoziţiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. Pe cale de consecinţă este inadmisibilă cererea de sesizare cu excepţia de nelegalitate formulată în baza art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 deoarece un act care nu poate forma obiectul unei acţiuni directe în contencios administrativ conform art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 nu poate fi contestat indirect pe calea excepţiei de nelegalitate conform art. 4 alin. (1) din acelaşi act administrativ.
În ceea ce priveşte aspectele de fond invocate în recurs Curtea apreciază că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sentinţa atacată fiind dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 16 alin. (5) din Legea nr. 247/2005, Titlul VII şi a dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În cauză în mod corect s-a constatat refuzul nejustificat de soluţionarea a cererii reclamantului-intimat având ca obiect cererea sa de acordare a despăgubirilor conform deciziei nr. 10431/2005 a Primăriei Municipiului Craiova emisă în baza Legii nr. 10/2001, cerere care presupune desemnarea unui evaluator şi emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire.
Aceasta deoarece de la data declanşării procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii în baza Legii nr. 10/2001 şi până la data înregistrării dosarului administrativ cu dispoziţia nr. 10341/2005 pe rolul autorităţii recurente sub nr. 12085/CC/2005, în cauză a fost depăşit termenul rezonabil de soluţionare a cererii reclamantului având ca obiect emiterea deciziei de despăgubire conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
În cauză la data înregistrării dosarului erau aplicabile, ca norme interne de lucru ale autorităţii dispoziţiile deciziei nr. 2/2006, înlocuită ca urmare a practicii prin decizia nr. 2815/2008 care instituia regula soluţionării dosarelor în ordinea cronologică a soluţionării.
Invocarea acestei decizii nu justifică întârzierea de peste 4 ani a nesoluţionării cererii reclamantului, Curtea apreciind că invocarea de către recurenta a adresei prin care a cerut lămuriri asupra componenţei imobilului (dar fără a se face o dovada în acest sens) reprezintă o tergiversare nejustificată a soluţionării cererii de despăgubire.
Acesta în condiţiile în care dispoziţia nr. 10341/2005 nu a fost contestată de vreo parte interesată conform Legii nr. 10/2001 inclusiv de recurenta căreia i-a fost comunicată, iar recurenta are atribuţii în ceea ce priveşte verificarea legalităţii respingerii cererii de restituire în natură.
Iar actele depuse care au stat la baza emiterii dispoziţiilor prin care s-au acordat măsuri reparatorii sunt suficiente pentru a fi evaluate cota din imobil şi a se emite decizia reprezentând titlul de despăgubire.
Soluţia instanţei de fond se impune şi pentru că prin netrimiterea dosarului la evaluator şi implicit prin neparcurgerea etapei evaluării în perioada 2005-decembrie 2009 este evidentă depăşirea termenului rezonabil de finalizare a procedurii administrative, prin emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire.
Astfel, potrivit Titlului VIII, Capitolul V - Procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor, art. 16 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei (...), cu modificările şi completările ulterioare, „(5) Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) şi (2), în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise evaluatorului sau societăţii de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare. (6) După primirea dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va efectua procedura de specialitate şi va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisiei Centrale. Acest raport va conţine cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire";.
După cum s-a arătat în expunerea rezumativă prezentată mai sus, criticile autorităţii recurente pornesc de la faptul că Legea nr. 247/2005 nu prevede niciun termen care să oblige autorităţile competente să soluţioneze cererile într-un anumit termen, precum şi că, în raport cu dispoziţiile deciziei nr. 2815/2008, cererile sunt soluţionate şi dosarele sunt transmise la evaluator în ordinea înregistrării lor, astfel că nu există o încălcare a unui termen rezonabil şi, pe cale de consecinţă, nu se poate vorbi de un refuz nejustificat în sensul prevederilor Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare.
Este adevărat că Titlul VII - Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, din Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, nu prevede nici un termen limită pentru soluţionarea dosarelor privind emiterea titlurilor de despăgubire, termen care nu se regăseşte nici în Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1095/2005, precum nici în decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, dar această situaţie nu poate constitui un argument pentru ca durata de soluţionare să fie lăsată la voia autorităţii competente.
Astfel, în primul rând, este unanim acceptat că, unul dintre principiile care trebuie să guverneze activitatea organelor administraţiei publice, este principiul operativităţii, care obligă orice structură administrativ ca, în scopul realizării interesului general, dar şi a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor particulare, să acţioneze în mod prompt, eficace şi eficient.
În acest sens, trebuie menţionată Recomandarea CM(2007/7) privind buna administrare, prin care Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei cere guvernelor statelor membre, prin art. 7 din Codul bunei administrări (administraţii), ca administraţiile publice să acţioneze şi să-şi execute obligaţiile într-un termen rezonabil, în raport cu complexitatea cauzei şi cu interesele care există în cauza respectivă.
Într-adevăr, ca urmare a aderării României la Uniunea Europeană şi intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, care, prin art. 6 Titlul I din versiunea consolidată din TVE, recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, cetăţenii români sunt beneficiarii unui drept la o bună administrare ca drept fundamental, în raport cu statutul lor de cetăţeni europeni.
Astfel, potrivit art. 41.1 din Cartă, orice persoană are dreptul ca problemele sale să fie rezolvate în mod imparţial, corect şi într-un termen rezonabil.
Or, având în vedere dispoziţiile art. 20 din Constituţie, prevederile legale interne, atât cele cuprinse în legislaţia primară - Legea nr. 247/2005, în cazul de faţă, cât şi în reglementările secundare - H.G. nr. 1095/2005 şi decizia nr. 2815/2008, în cazul de faţă, referitoare la procedura de soluţionare a cererilor care au ca scop acordarea despăgubirilor pentru imobilele trecute în proprietatea Statului Român, nu pot fi nici interpretate şi nici aplicate cu ignorarea dreptului la o bună administrare şi cu încălcarea termenului rezonabil de soluţionare a cererilor respective, ca element component al dreptului la o bună administrare.
Pe de altă parte, trebuie menţionat şi faptul că, în jurisprudenţa sa constantă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a statuat că termenul rezonabil, ca garanţie a unui proces echitabil, în sensul art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, este pe deplin aplicabil şi în cadrul procedurilor administrative reglementate pentru soluţionarea oricăror cereri de către organele administraţiei publice centrale.
Faţă de cele expuse mai sus, Curtea în baza art. 312 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat menţinând ca legală şi temeinică sentinţa pronunţată de instanţa de fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinţei nr. 135 din 15 martie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 9 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5507/2010. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 5537/2010. Contencios → |
|---|
