ICCJ. Decizia nr. 5467/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5467/2010
Dosar nr. 2730/2/2009
Şedinţa publică de la 8 decembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Cererea de chemare în judecată şi apărările pârâţilor
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VlII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta R.S. a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtului Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, ca în baza art. 19 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, să desemneze un evaluator în vederea întocmirii raportului de expertiză, în ceea ce priveşte stabilirea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul din Bucureşti, strada B.M., sector 3 compus din teren în suprafaţă de 320 m.p. şi construcţie demolată, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că, prin dispoziţia nr. 6610 din 31 octombrie 2006 s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul expropriat de statul comunist, dosarul fiind trimis şi înregistrat la instituţia pârâtă, care nu şi-a îndeplinit obligaţiile legale de desemnare a evaluatorului şi emitere a deciziei conţinând titlul de despăgubire, deşi a trecut un timp considerabil de atunci.
În susţinerea cererii, reclamanta a invocat, în temeiul art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, faptul că are dreptul la finalizarea procedurii administrative într-un termen rezonabil, chiar dacă prin Legea nr. 247/2005 nu s-a stabilit un termen concret în acest sens.
Pârâtul Statul Român, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, deoarece procedura administrativă, prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, este una obligatorie, care trebuie să parcurgă toate fazele sale, pârâtul emiţând în final titlu de despăgubire pentru fiecare dosar în parte. în susţinere, pârâtul a enunţat procedura administrativă reglementată de lege şi situaţia fiecărui dosar în parte. Pârâtul a formulat cerere de chemare în garantei a Primăriei Municipiului Bucureşti, în calitate de emitent al dispoziţiei prin care s-a propus acordarea măsurilor reparatorii.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 3431 din 21 octombrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea reclamantei şi l-a obligat pe pârât să desemneze un evaluator pentru întocmirea raportului de evaluare în ceea ce prveşte stabilirea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul din Bucureşti, strada B.M., sector 3.
În motivarea soluţiei pronunţate, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin dispoziţia nr. 6610 din 31 octombrie 2006, emisă de Primarul Municipiului Bucureşti, s-au acordat reclamantei măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul din Bucureşti, strada B.M., sector 3, compus din teren în suprafaţă de 320 m.p. şi construcţie demolată.
Reclamanta a solicitat numirea unui evaluator, în condiţiile Legii nr. 247/2005, iar prin adresa din 16 iulie 2007 pârâta i-a răspuns că procedura administrativă prevăzută de selectarea a dosarelor în vederea evaluării se desfăşoară în baza unui program de calculator care stabileşte în mod aleatoriu atât evaluatorul ce urmează a fi desemnat, cât şi dosarul ce se înaintează acestuia.
Examinând răspunsul formulat de pârâtă, Curtea a constatat că motivul invocat nu poate justifica refuzul de a iniţia procedura de evaluare în termen rezonabil de la înaintarea dosarului, conform prevederilor Legii nr. 247/2005. Împrejurarea că, prin reglementări interne, pârâta a stabilit o modalitate aleatorie de selectare a dosarelor în vederea soluţionării, nu poate fi invocată în justificarea situaţiei de fapt. Procedura de selectare aleatorie a dosarelor nu are nici o legătură cu termenul rezonabil în care pârâta trebuie să soluţioneze dosarele, ci cu modul lor de selectare în vederea soluţionării. Or, pârâta nu se poate prevala de propriile reglementări pentru a justifica întârzierea în soluţionarea dosarului reclamantei, întrucât orice act cu caracter de reglementare emis în executarea unei legi nu trebuie să conducă la ineficienta acesteia. Or, depăşirea unui termen rezonabil în aplicarea dispoziţiilor legale echivalează cu nerespectarea legii de către pârâtă.
Legea nr. 247/2005, după cum indică şi denumirea sa, a fost adoptată în vederea realizării reformei în domeniile proprietăţii şi justiţiei, de esenţa acestei reforme ţinând şi soluţionarea cu celeritate a cererilor formulate în aceste domenii.
Or, în cauză, instanţa a constatat că, deşi dosarul reclamantei referitor la acordarea de măsuri reparatorii, a fost înregistrat de cel puţin doi ani la pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, aceasta relevă că procedura administrativă reglementată de Legea nr. 247/2005 este doar în faza de început, încălcându-se,astfel, în mod evident, litera şi spiritul Legii nr. 247/2005.
În acest context, Curtea de Apel a reţinut că răspunsul pârâtei la petiţia formulată de reclamantă, prin care doar s-a prezentat procedura administrativă care trebuie parcursă în vederea emiterii deciziei conţinând titlul de despăgubire, reprezintă indubitabil un refuz nejustificat de soluţionare a cererii în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, astfel că reclamanta este vătămată în drepturile sale, în sensul art. 1 alin. (1) şi art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004, prin netrimiterea dosarului către evaluator.
În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie a Primăriei Municipiului Bucureşti, formulată de către pârâtă, Curtea de Apel a reţinut că, potrivit prevederilor legale în materie, respectiv potrivit art. 60 C. proc. civ., partea poate să cheme în garanţie o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenţiuni cu o cerere în garanţie sau în despăgubire. Or, între pârât şi Primăria Municipiului Bucureşti, prin primarul general, nu există nici un raport de garanţie sub aspectul obligaţiei de desemnare a unui evaluator, obligaţie care face obiectul prezentei cauze. Eventuala neconcordanţă de suprafeţe poate fi înlăturată prin alte mijloace procesuale, ea neavând legătură cu obligaţia de a face evocată. Pentru aceste motive, instanţa a respins ca nefondată cererea de chemare în garanţie.
3. Cererea de recurs
Împotriva sentinţei civile nr. 3431 din 21 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în temeiul art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
Printr-o primă critică din recurs, recurentul-pârât susţine că soluţionarea dosarelor privind acordarea despăgubirilor se face în virtutea declanşării procedurii de acordare a despăgubirilor prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi nu în baza unei cereri exprimate de persoana îndreptăţită. Arată recurentul-pârât că procedura reglementată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 presupune parcurgerea mai multor etape (etapa transmiterii şi înregistrării dosarelor, etapa analizării dosarelor şi etapa evaluării) care se finalizează cu emiterea titlului de despăgubire. Susţine recurentul-pârât că dosarul aferent dispoziţiei nr. 6610 din 31 octombrie 2006 emisă de către Primăria Municipiului Bucureşti a fost înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale cu nr. 32313/CC şi a fost analizat, constatându-se că fişa de demolare a imobilului construcţie este precizată suprafaţa imobilului teren de 280 m.p., în timp ce dispoziţia a fost emisă pentru o suprafaţă a terenului de 320 m.p., astfel că, prin adresa din 19 mai 2009, Comisia a solicitat Primăriei Municipiului Bucureşti să comunice care sunt motivele pentru au fost acordate măsuri reparatorii pentru imobilul teren în suprafaţă de 320 m.p., având în vedere că în înscrisurile mai sus amintite este precizată o suprafaţă de 280 m.p. Arată recurentul-pârât că, prin adresa din 09 iulie 2009 înregistrată la Comisie din 22 iulie 2009, Primăria Municipiului Bucureşti a precizat că îşi menţine punctul de vedere privire la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute în dispoziţia nr. 6610/2006, fără a preciza situaţia juridică a imobilului teren în suprafaţă de 40 m.p. pentru care au fost propuse măsurile reparatorii, deşi în nota de reconstituire a fostului amplasament din strada B.M., sector 3, Bucureşti, imobilul figurează doar cu suprafaţa de 280 m.p.
În consecinţă, recurentul-pârât arată că, prin adresa din 26 aprilie 2010, Secretariatul Comisiei Centrale a solicitat Primăriei Municipiului Bucureşti să precizeze situaţia juridică a imobilului teren în suprafaţă de 40 m.p. În acest context, recurentul-pârât susţine că instanţa de fond în mod neîntemeiat a respins cererea de chemare în garanţie a Primăriei Municipiului Bucureşti.
Printr-o altă critică din recurs, recurentul-pârât susţine că soluţia instanţei de fond este netemeinică sub aspectul reţinerii existenţei unui refuz nejustificat în sensul art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, întrucât titlul de despăgubire poate fi emis numai după parcurgerea etapelor prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 şi conform deciziei nr. 2 din 28 februarie 2006 şi a deciziei nr. 2815 din 16 septembrie 2008 ale Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor care prevăd selectarea aleatorie atât a dosarului de despăgubire, cât şi a evaluatorului/societăţii de evaluare, a căror respectare este obligatorie în considerarea principiului egalităţii, care exclude ca situaţiile comparabile să fie tratate diferit şi situaţiile diferite să fie tratate similar, cu excepţia cazului în care tratamentul este justificat obiectiv.
4. Hotărârea instanţei de recurs
Analizând cauza, prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi în raport cu dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare:
Din expunerea rezumativă a lucrărilor dosarului rezultă că, prin dispoziţia nr. 6610 din 31 octombrie 2006, Primarul Municipiului Bucureşti a propus ca reclamantei să îi fie acordate despăgubiri, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru imobilul din Bucureşti, strada B.M., sector 3, compus din teren în suprafaţă de 320 m.p. şi construcţie demolată.
Dispoziţia Primarului Municipiului Bucureşti şi documentaţia care a stat la baza emiterii acesteia au fost transmise Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, fiind înregistrate sub nr. 32313/CC din anul 2006.
După înregistrarea dosarului la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, reclamanta a solicitat numirea unui evaluator în condiţiile Legii nr. 247/2005, iar, prin adresa din 16 iulie 2007, pârâta a răspuns că procedura administrativă prevăzută de selectare a dosarelor în vederea evaluării se desfăşoară în baza unui program de calculator care stabileşte în mod aleatoriu atât evaluatorul ce urmează a fi desemnat, cât şi dosarul ce se înaintează acestuia.
Ulterior, recurenta-pârâtă Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a purtat o corespondenţă (adresa Comisiei din 19 mai 2009, adresa Primăriei din 09 iulie 2009, adresa Comisiei din 26 aprilie 2010) cu Primăria Municipiului Bucureşti în vederea lămuririi unor aspecte referitoare la suprafaţa imobilului pentru care, prin dispoziţie, s-a propus acordarea măsurilor reparatorii.
Totodată, principala susţinere din recursul recurentului-pârât se referă la faptul că pentru emiterea de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a deciziei reprezentând titlul de despăgubire este necesară parcurgerea procedurii reglementate de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 şi respectarea ordinii de soluţionare a dosarelor înregistrate pe rolul Comsiei, ordine stabilită prin două decizii emise de Comisie.
Din prezentarea circumstaneţlor cauzei rezultă că din anul 2006 când a fost înregistrat la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor dosarul de despăgubire al reclamantei şi până în luna aprilie 2010, singura evoluţie în rezolvarea cererii reclamantei a fost corespondenţa dintre Comisie şi Primărie cu privire la lămurirea unor aspecte legate de suprafaţa imobilului pentru care, prin dispoziţia primarului, au fost propuse măsurile reparatorii.
Astfel fiind, intervalul mare de timp pe parcursul căruia s-a derulat procedura de acordare a reparaţiilor pentru imobilul preluat abuziv, conferă consistenţă concluziei la care a ajuns instanţa de fond, în sensul încălcării principiului soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, fiind luate în calcul atât complexitatea etapelor procedurale, cât şi celelalte criterii de apreciere a termenului rezonabil, indicate în cererea de recurs.
Având în vedere dispoziţiile art. 20 din Constituţia României, normele interne cuprinse în legislaţia primară şi secundară având ca obiect de reglementare procedura de acordare a despăgubirilor nu pot fi interpretate şi aplicate într-un sens care să nu concorde cu dreptul la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, oricare ar fi natura acestora, drept statuat în art. 6 parag. 1 din Convenţie ca o garanţie a unui proces echitabil şi aplicabil nu numai în procedura judiciară, ci şi în cadrul procedurii administrative şi, de asemenea, în etapa executării hotărârilor sau deciziilor definitive.
Soluţionarea cauzelor în mod imparţial, echitabil şi într-un termen rezonabil constituie şi element al dreptului la o bună administraţie, drept fundamental al cetăţeanului Uniunii Europene consacrat în art. 41 al Cartei proclamate solemn la data de 7 decembrie 2000 de către Parlamentul European şi Consiliul Uniunii Europene.
De asemenea. Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene reglementează, prin art. 41, dreptul la o bună administraţie, ca reper în orientarea conduitei administrative a autorităţilor publice ale statelor membre, acesta fiind un argument în plus în sensul netemeiniciei criticilor aduse hotărârii recurate.
Or, în cauză, este necontestat faptul că nu se poate aprecia că recurenta-pârâtă ar fi respectat termenul rezonabil pentru emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, atâta vreme cât dispoziţia primarului a fost emisă la data de 31 octombrie 2006, iar la data pronunţării sentinţei recurate - 21 octombrie 2009 - deci la circa 3 ani, autoritatea administrativă nu îşi îndeplinise obligaţia ce îi revenea potrivit legii, ci doar purtase în perioada 2009-2010, la peste 3 ani de la înregistrarea dosarului, o corespondenţă administrativă cu primăria. Curtea are în vedere faptul că nici până la data pronunţării asupra cererii de recurs - 8 decembrie 2010 - recurenta-pârâtă nu a făcut dovada îndeplinirii obligaţiei ce îi revenea potrivit legii de a soluţiona dosarul administrativ înregistrat la Comisie în anul 2006, deci în urmă cu patru ani.
Prin urmare, criticile fromulate de recurenta-pârâtă Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor sunt vădit nefondate.
În consecinţă, faţă de aspectele prezentate, Curtea constată că soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică, în acord cu jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în ceea ce priveşte încălcarea termenului rezonabil, în considerarea art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, prin raporate la durata excesivă a procedurii administrative pentru emiterea titlurilor de despăgubire, în cadrul procedurii reglementate de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 (a se vedea: decizia nr. 1655 din 20 martie 2007 şi decizia nr. 3207 din 22 iunie 2007, publicate în Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Jurisprudenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal pe anul 2007 - Semestrul I, Ed. H., Bucureşti, 2007; decizia nr. 4503 din 21 noiembrie 2007, publicată în Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Jurisprudenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal pe anul 2007 - Semestrul II, Ed. H., Bucureşti, 2008; decizia nr. 1079 din 26 februarie 2009 şi decizia nr. 4843 din 4 noiembrie 2009, publicate în Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Jurisprudenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal pe anul 2009, Ed. H., Bucureşti, 2010).
În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie a Primăriei Municipiului Bucureşti, Înalta Curte reţine că soluţia instanţei de fond este temeinică şi legală, întrucât între cele două instituţii nu subzistă o obligaţie de garanţie în sensul dispoziţiilor art. 60 C. proc. civ., în condiţiile în care litigiul priveşte obligaţia ce incumbă Comisiei Centrale entru Stabilirea Despăgubirilor, iar nicidecum Primăriei Municipiului Bucureşti - de a desemna un evaluator în cadrul procedurii administrative reglementate de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
Cu aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., recurentul-pârât va fi obligat la plata către intimata-reclamantă R.S. a sumei de 1.000 RON cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Statul Român, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, împotriva sentinţei civile nr. 3431 din 21 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VlII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurentul-pârât la plata sumei de 1.000 RON cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5405/2010. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 5475/2010. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
