ICCJ. Decizia nr. 5405/2010. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5405/2010
Dosar nr. 262/59/2010
Şedinţa publică de la 3 decembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei.
a) Obiectul cererii de chemare în judecată.
Prin cererea înregistrată la data de 03 martie 2010 pe rolul Curţii de Apel Timişoara, reclamantul S.A.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, suspendarea executării ordinului nr. 182 din 27 aprilie 2009 emis de către pârât, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii sale, reclamantul a arătat că la data de 28 mai 2001 a fost numit în funcţia publică de Director al Direcţiei pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional al judeţului Arad, fiind ulterior eliberat din funcţia ocupată prin Ordinul nr. 182 din 27 aprilie 2009 al Ministrului Culturii şi Patrimoniului Naţional, ordin emis, în esenţă, în baza O.U.G. nr. 37/2009.
Reclamantul a susţinut că ordinul contestat a fost emis cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 188/1999 şi a criticat O.U.G. nr. 37/2009 pentru încălcarea art. 115 din Constituţia României.
Cererea reclamantului s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 7, 9 alin. (4) şi (5) şi art. 14 din Legea nr. 554/2004.
Pârâtul Guvernul României, prin întâmpinarea formulată, a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii reclamantului, susţinând că acţiunea în contencios administrativ întemeiată pe dispoziţiile art. 9 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 554/2004 nu poate avea ca obiect suspendarea executării actului administrativ emis în temeiul unei ordonanţe de guvern declarate neconstituţionale, iar, pe fond, a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată întrucât, în speţă, nu se poate reţine vreo culpă a autorităţii pârâte.
b) Hotărârea instanţei de fond.
Prin sentinţa civilă nr. 207 din data de 20 aprilie 2010, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia inadmisibilităţii cererii reclamantului şi a admis acţiunea acestuia, suspendând executarea Ordinului nr. 182 din 27 aprilie 2009 al Ministrului Culturii şi Patrimoniului Naţional până la pronunţarea instanţei de fond şi obligând pârâtul la plata către reclamant a sumei de 10,3 RON cu titlul de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că temeiul de drept al cererii reclamantului îl constituie dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ, astfel că cererea trebuie analizată strict din punct de vedere al acestui temei de drept, nefiind incidente prevederile legale invocate de către pârât.
Analizând cererea reclamantului din perspectiva îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, prima instanţă a apreciat că ordinul contestat nu îndeplineşte condiţia esenţială a unei motivări reale şi temeinice care să permită controlul legalităţii actului în procedura contenciosului administrativ, întrucât nu se arată în acesta motivele pentru care încetează aplicabilitatea ordinului nr. 419 din 17 iulie 2003, prin care reclamantul a fost reîncadrat în funcţia publică de conducere de director executiv, un argument suplimentar reprezentând şi nelegalităţile invocate în raport de actul normativ care a stat la baza adoptării ordinului atacat, nelegalităţi ce creează suficiente îndoieli în legătura cu legalitatea întocmirii actului atacat.
Curtea a constatat că şi a doua condiţie prevăzută de art. 14 alin. (1) în vederea discutării cererii de suspendare a executării actului administrativ este îndeplinită, în contextul în care reclamantul a deţinut funcţia de director executiv al Direcţiei pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional al judeţului Arad şi a impus o serie de reguli interne în scopul funcţionării optime a componentelor compartimentului pe care l-a coordonat, iar odată cu eliberarea din funcţie a reclamantului, aceste reguli interne, menite să asigure buna funcţionare a instituţiei nu mai sunt respectate, situaţie care cauzează perturbarea activităţii Direcţiei pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional al judeţului Arad.
c) Calea de atac exercitată în cauză.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termen legal pârâtul Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, solicitând modificarea acesteia şi, pe fond, respingerea acţiunii reclamantului ca neîntemeiată, pentru motive pe care le-a încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
În motivarea căii de atac, recurentul a reiterat excepţia inadmisibilităţii acţiunii reclamantului, dezvoltată şi în faţa instanţei de fond, arătând, în subsidiar, că ordinul contestat a fost legal emis în executarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 37/2009, iar condiţia pagubei iminente nu poate fi reţinută în condiţiile în care funcţia de conducere a fost încredinţată altei persoane, asigurându-se toate premisele unei eficiente funcţionări a instituţiei.
Recurentul a mai criticat dispoziţiile sentinţei referitoare la obligarea sa la plata către intimatul-reclamant a cheltuielilor de judecată, arătând că în speţă nu poate fi reţinută culpa sa procesuală.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului.
Examinând cauza în raport de actele şi lucrările dosarului, de criticile formulate de recurentă, precum şi de reglementările legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat şi urmează a-l respinge, pentru considerentele ce urmează:
a) Cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii reclamantului.
Văzând dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., aplicabil în recurs în temeiul art. 298 corelat cu art. 316 C. proc. civ., şi examinând cu prioritate excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată de către recurentul-pârât, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată şi urmează a o respinge.
Cererea de chemare în judecată formulată de către pârât a menţionat, ca temei juridic, atât art. 7, 9 alin. (4) şi (5), cât şi art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Cu toate acestea, examinarea conţinutului cererii îndeptăţeşte instanţa, în temeiul rolului său activ, să constate că temeiul juridic esenţial al acţiunii reclamantului îl reprezintă art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Instituţia suspendării executării actului administrativ, incidentă în prezenta speţă, este prevăzută de dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, ca o având o existenţă procedurală relativ separată de cea a anulării actului administrativ contestat, depinzând de aceasta din urmă, din punct de vedere procedural, doar ca şi condiţie a duratei în timp.
Ca urmare, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de fond, nu se poate vorbi de incidenţa unor dispoziţii, utile din perspectiva anulării unui act administrativ, cum sunt în speţă dispoziţiile art. 9 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 554/2004, în ceea ce priveşte o acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Singurele condiţii de admisibilitate ale unei asemenea cereri sunt cele prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Prin urmare, excepţia inadmisibilităţii acţiunii reclamantului este neîntemeiată.
b) Cu privire la celelalte motive de recurs.
Înalta Curte apreciază că în mod corect a reţinut în speţă instanţa de fond îndeplinirea condiţiilor prevăzute cumulativ de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Înalta Curte constată că, prin Ordinul nr. 182 din 27 aprilie 2009 al Ministrului Culturii şi Patrimoniului Naţional, s-a dispus eliberarea din funcţia de director executiv a intimatului-reclamant, în temeiul prevederilor art. 3 alin. (1) şi alin. (11) din O.U.G. nr. 37/2009 privind unele măsuri de îmbunătăţire a activităţii administraţiei publice, art. 97 lit. c), art. 99 alin. (1) lit. b), alin. (2), (3), şi (5) şi art. 106 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, cu acordarea unui termen de preaviz de 30 de zile calendaristice.
Prin Decizia nr. 1257 din 07 octombrie 2009, Curtea Constituţională, ca urmare a unei sesizări formulate conform art. 146 lit. a) din Constituţie, a constatat că Legea pentru aprobarea O.U.G. nr. 37/2009 este neconstituţională, pronunţându-se şi asupra constituţionalităţii ordonanţei în cauză, lovită de un viciu de neconstituţionalitate pentru faptul că a fost adoptată de Guvern cu încălcarea dispoziţiilor art. 115 alin. (6) din Constituţie, potrivit cărora „Ordonanţele de urgenţă (…) nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului (…)”.
Deciziile Curţii Constituţionale privind admiterea unei excepţii de neconstituţionalitate sunt de imediată aplicare, cu consecinţa înlăturării normei declarate neconstituţionale, a eliminării acesteia din sistemul normativ, normă astfel devenită inexistentă, decizia Curţii Constituţionale fiind definitivă şi obligatorie, cu efecte erga omnes, iar textul neconstituţional îşi pierde eficienţa.
Neconstituţionalitatea actului normativ în baza căruia a fost emis un act administrativ este o împrejurare de natură a crea o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
Lipsirea funcţionarului public de plata drepturilor salariale până la momentul incert în care acesta urmează a fi reintegrat în funcţie sau a obţine, pe cale judecătorească, acordarea retroactivă a acestor drepturi, reprezintă un prejudiciu material viitor şi previzibil, fiind de datoria instanţei, în cadrul stabilit de lege, să ia măsuri pentru împiedicarea producerii acestuia.
Sub acest aspect, criticile recurentului-pârât sunt neîntemeiate.
c) Cu privire la cheltuielile de judecată.
Examinând înscrisurile depuse la dosarul cauzei, prin prisma dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că nu sunt motive pentru a interveni în privinţa cheltuielilor de judecată acordate de către instanţa de fond.
Atâta vreme cât recurentul-pârât este emitentul actului administrativ a cărui suspendare a fost solicitată de către intimatul-reclamant pe cale judecătorească, câtă vreme a adoptat constant o poziţie procesuală de opoziţie faţă de pretenţiile reclamantului, obiecţiile recurentului privind lipsa culpei sale procesuale sunt nefondate.
Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt motive pentru desfiinţarea sentinţei instanţei de fond, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul formulat de către recurentul-pârât, cu obligarea acestuia, în temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) la plata, către intimat, a sumei de 1.176,77 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional împotriva sentinţei civile nr. 207 din data de 20 aprilie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Obligă recurentul-pârât Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional la plata, către intimatul-reclamant S.A.L., a sumei de 1.176,77 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5400/2010. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 5467/2010. Contencios → |
|---|
