ICCJ. Decizia nr. 5771/2010. Contencios. Alte cereri. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5771/2010
Dosar nr. 4714/2/2009
Şedinţa publică din 22 decembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul C.N.S.A.S. a chemat în judecată pe pârâtul V.I.C., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa în cauză să constate calitatea pârâtului de lucrător al Securităţii.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că, în cauză, sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 2 lit. a) din OUG nr. 24/2008, întrucât activităţile desfăşurate de pârât, în calitate de ofiţer al Miliţiei, au îngrădit dreptul la viaţă privată, prevăzut de art. 17 din Pactul Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice.
Pârâtul a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 4365 din 08 decembrie 2009, a admis acţiunea reclamantului C.N.S.A.S. şi a constatat existenţa calităţii pârâtului V.I.C. de lucrător al Securităţii.
Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, faptul că, în speţă, sunt întrunite condiţiile cumulative impuse de art. 2 lit. a) din OUG nr. 24/2008 pentru a se putea constata calitatea pârâtului de lucrător al Securităţii.
Mai precis, instanţa a arătat faptul că pârâtul a fost ofiţer, având gradul de maior în anii 1987 şi 1989 şi funcţia de locţiitor al şefului Direcţiei Economice în cadrul Inspectoratului General al Miliţiei în anul 1987.
Din actele dosarului a rezultat faptul că, în cadrul Inspectoratului General al Miliţiei Bucureşti, funcţiona un serviciu de specialitate care se ocupa cu efectuarea de investigaţii asupra persoanelor, în concret, fiind vorba despre angajaţi ai Radioteleviziunii Române supravegheaţi informativ.
În calitatea pe care o deţinea, pârâtul a semnat şi a comunicat Direcţiei I Securitate rezultatul investigaţiilor efectuate cu privire la două persoane de către serviciul de specialitate în care îşi desfăşura activitatea, pentru una dintre ele, investigaţiile fiind solicitate chiar de Direcţia I Securitate.
Curtea de apel a arătat faptul că acest serviciu de specialitate, în raport de activitatea pe care o desfăşura, avea competenţe pe linie de Securitate şi desfăşurându-şi activitatea în cadrul Inspectoratului General al Miliţiei, pârâtul a exercitat atribuţii pe linie de Securitate, constând în efectuarea de investigaţii cu privire la persoane supravegheate informativ, aflate în atenţia organelor de Securitate.
În opinia primei instanţe, chiar dacă Direcţia Economică din cadrul Inspectoratului General al Miliţiei avea atribuţii ce vizau coordonarea activităţilor din cadrul serviciilor specializate pentru combaterea infracţionalităţii din domeniile agriculturii, silviculturii, industriei alimentare, comerţului interior şi cooperaţiei de consum, prin natura lor, aceste activităţi se încadrau în categoria activităţilor specifice organelor de Securitate, iar pârâtul, având competenţa de a semna actele privind activitatea acestui serviciu, avea, deci, atribuţii pe linie de Securitate.
Împrejurarea că aceste activităţi nu erau prevăzute în mod expres în fişa postului, nu înseamnă că, în fapt, pârâtul nu a exercitat asemenea atribuţii, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar.
Ca atare, judecătorul fondului a concluzionat în sensul că pârâtul a avut calitatea de ofiţer al Miliţiei cu atribuţii pe linie de Securitate şi prin activităţile desfăşurate a îngrădit dreptul la viaţă privată, recunoscut de art. 17 din Pactul Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice.
Îngrădirea acestui drept fundamental s-a realizat prin investigaţiile efectuate asupra persoanelor urmărite, în urma acestor investigaţii dispunându-se încadrarea informativă cu sursă a uneia dintre cele două persoane investigate.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul V.I.C., care a solicitat modificarea sa, în sensul respingerii acţiunii reclamantului.
În motivarea căii de atac, încadrată în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., recurentul a susţinut faptul că sentinţa contestată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2 lit. a) din OUG nr. 24/2008, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 293/2008.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost formulate de către recurent următoarele critici de nelegalitate:
Recurentul consideră că este eronată concluzia primei instanţe, în sensul că ar fi avut „atribuţii pe linie de Securitate”, deoarece „activităţile desfăşurate de serviciul de specialitate din cadrul Inspectoratului General al Miliţiei se încadrau în categoria activităţilor specifice organelor de Securitate” şi avea „competenţa de a semna actele privind activitatea acestui serviciu”.
Pe acest aspect, recurentul precizează faptul că activităţile desfăşurate de Direcţia Economică din cadrul Inspectoratului General al Miliţiei au fost activităţi specifice de verificare a faptelor de delapidare sesizate.
În plus, recurentul arată că Serviciul Economic din cadrul Miliţiei Municipiului Bucureşti nu era un serviciu specializat în supravegherea informativă. În raport de art. 3 lit. f) din Legea nr. 21/1969, unităţile de miliţie îndeplineau sarcini privind Securitatea statului doar în mediul rural, nu şi în mediul urban.
În concepţia recurentului, în cadrul Direcţiei Economice a Miliţiei Municipiului Bucureşti nu a existat vreun „serviciu specializat” cu atribuţii pe linie de Securitate.
De asemenea, recurentul invocă şi prevederile art. 5 pct. 1 lit. b) şi h) din Decretul nr. 121/1978 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului de Interne, dar şi faptul că Securitatea avea ca atribuţii supravegherea informativ-operativă a instituţiilor de importanţă deosebită pentru statul român, printre care şi Radioteleviziunea.
Ca atare, recurentul precizează că persoanele vizate de Direcţia Economică erau în exclusivitate sub supravegherea Securităţii statului, iar Miliţia nu avea asemenea sarcini.
Prin urmare, recurentul concluzionează în sensul că Direcţia Economică din cadrul Inspectoratului General al Miliţiei nu avea atribuţii de securitate a statului cu privire la Radioteleviziune ori alte instituţii centrale.
Pe de altă parte, recurentul realizează o serie de consideraţii cu privire la conţinutul adreselor avute în vedere de intimatul-reclamant la promovarea prezentei acţiuni.
Aşadar, recurentul susţine că a avut calitatea de ofiţer al Miliţiei, dar nu a avut atribuţii pe linie de Securitate şi nu a desfăşurat activităţi prin care a suprimat sau a îngrădit drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului.
În altă ordine de idei, în finalul căii extraordinare de atac, recurentul precizează că instanţa de fond „s-a mulţumit să copieze informaţiile furnizate de Direcţia de Investigaţii din cadrul C.N.S.A.S., fără să întreprindă o minimă analiză a acestora”.
Cu alte cuvinte, aceste susţineri ale recurentului pot fi încadrate în drept în motivul de recurs reglementat de art. 312 alin. (5) teza I C. proc. civ.
Analizând sentinţa atacată, în raport cu criticile formulate, cât şi din oficiu, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este fondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Obiectul litigiului dedus judecăţii instanţei de contencios administrativ îl reprezintă constatarea calităţii recurentului-pârât de lucrător al Securităţii, în raport de dispoziţiile art. 2 lit. a) din OUG nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 293/2008.
Conform acestei prevederi normative, lucrător al Securităţii este orice persoană care, având calitatea de ofiţer sau de subofiţer al Securităţii sau al Miliţiei cu atribuţii pe linie de Securitate, inclusiv ofiţer acoperit, în perioada 1945-1989, a desfăşurat activităţi prin care a suprimat sau a îngrădit drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului.
Pentru o corectă soluţionare a cauzei de faţă este necesară interpretarea textului anterior citat.
În opinia instanţei de control judiciar, trebuie să se realizeze o interpretare stricto sensu a normei aflate în discuţie.
În alţi termeni, poate avea calitatea de lucrător al Securităţii doar persoana care a activat în mod efectiv în cadrul instituţiilor nominalizate în textul legal mai sus menţionat, instituţii care, în perioada 1945-1989, au desfăşurat atribuţii pe linie de Securitate, iar activitatea lucrătorului Securităţii a avut drept consecinţă suprimarea sau îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Un argument în sprijinul interpretării realizate îl constituie faptul că au existat prevederi normative speciale în materie: este vorba despre Legea Miliţiei nr. 21/1969 şi Decretul nr. 121/1978 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului de Interne, aşa cum susţine în motivele de recurs pârâtul.
Înalta Curte constată că prima instanţă a realizat o interpretare extensivă a textului normativ aplicabil în speţă, ceea ce nu poate fi primit, în raport de argumentele anterior arătate.
Mai mult decât atât, nu trebuie ignorat faptul că art. 3 lit. f) din Legea nr. 21/1969 prevedea că unităţile de miliţie îndeplineau sarcini privind Securitatea statului doar în mediul rural, nu şi în mediul urban.
Aşadar, potrivit art. 5 pct. 1 lit. b) şi h) din Decretul nr. 121/1978 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului de Interne, se menţionează ca atribuţii ale Departamentului Securităţii statului şi organelor din subordine „b) organizează şi desfăşoară activitatea de apărare a Securităţii statului în scopul prevenirii, descoperirii şi lichidării acţiunilor serviciilor de spionaj străine şi agenturilor acestora, precum şi ale organizaţiilor, cercurilor şi persoanelor din străinătate, întreprinse împotriva suveranităţii, independenţei şi integrităţii statului român; h) ia măsuri pentru apărarea secretului de stat în cadrul organizaţiilor socialiste şi verifică, potrivit legii, modul de aplicare a dispoziţiilor legale.”
Ca atare, după cum s-a susţinut şi în motivele de recurs, Securitatea avea ca atribuţii supravegherea informativ-operativă a instituţiilor de importanţă deosebită pentru statul român, printre care şi Radioteleviziunea, dar şi alte instituţii centrale.
Pe de altă parte, după cum s-a relevat anterior, recurentul V.I.C. a fost ofiţer, având gradul de maior în anii 1987 şi 1989 şi funcţia de locţiitor al şefului Direcţiei Economice în cadrul Inspectoratului General al Miliţiei în anul 1987.
În concepţia instanţei de control judiciar, judecătorul fondului nu a administrat un probatoriu suficient, pe baza căruia să stabilească dacă în cadrul Direcţiei Economice a Inspectoratului General al Miliţiei a existat sau nu vreun „serviciu specializat” cu atribuţii pe linie de Securitate.
Pentru lămurirea situaţiei de fapt era necesară depunerea la dosar a următoarelor acte: fişa postului recurentului-pârât în cadrul Direcţiei Economice, în care acesta a susţinut că a activat, dar şi organigrama tuturor direcţiilor din cadrul Inspectoratului General al Miliţiei, pentru perioada aflată în discuţie.
Înalta Curte apreciază că în această cale extraordinară de atac nu puteau fi aplicabile prevederile art. 305 C. proc. civ., întrucât prima instanţă nu a evocat fondul cauzei, motiv pentru care sentinţa atacată se impune a fi casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
Cu alte cuvinte, neaplicabilitatea art. 305 C. proc. civ. este determinată de faptul că instanţa de control judiciar a dat curs dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., în sensul că a analizat cauza sub toate aspectele.
Soluţia casării cu trimitere are o justificare nu doar teoretică, ci şi practică: ea este impusă de faptul că altminteri s-ar încălca efectiv dreptul părţilor la cele două grade de jurisdicţie.
Este firesc ca instanţa de trimitere să administreze toate probele impuse de o completă cercetare a fondului cauzei.
În temeiul art. 312 alin. (5) teza I C. proc. civ., în cazul în care instanţa a cărei hotărâre este recurată a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului, instanţa de recurs, după casare, trimite cauza spre rejudecare instanţei care a pronunţat hotărârea casată.
Cercetarea fondului cauzei, în sensul textului legal anterior citat, presupune existenţa tuturor elementelor de rezolvare a fondului litigiului.
Altfel spus, dacă s-ar aplica o altă soluţie procedurală, ar însemna ca instanţa de recurs să verifice pentru prima oară fondul dreptului, iar părţile să mai aibă la dispoziţie doar cele două căi extraordinare de atac de retractare – contestaţia în anulare şi revizuirea, care pot fi exercitate numai pentru motive limitativ prevăzute de C. proc. civ.
În caz de casare, instanţa care rejudecă fondul trebuie să se limiteze numai la rezolvarea problemei care a determinat casarea.
În altă ordine de idei, Înalta Curte consideră că este incident în speţă şi art. 304 pct. 5 C. proc. civ., care stabileşte, prin raportare la art. 312 alin. (3) C. proc. civ., un caz de casare a hotărârii, atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Acest ultim text legal constituie dreptul comun în materia nulităţii actelor de procedură. De aceea, se poate susţine că motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. include toate neregularităţile procedurale care atrag sancţiunea nulităţii, cu excepţia celor prevăzute la pct. 1-4, precum şi nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.
În speţă, a fost încălcat principiul rolului activ al judecătorului, reglementat de art. 129 alin. (5) C. proc. civ.
În temeiul art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Ca atare, instanţa de trimitere trebuie să respecte problema de drept soluţionată şi să lămurească starea de fapt, prin administrarea probelor necesare.
Pentru toate considerentele anterior expuse, Înalta Curte apreciază că sunt fondate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ. şi, în consecinţă, în baza art. 312 alin. (5) teza I şi art. 313 C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul V.I.C., împotriva sentinţei nr. 4365 din 08 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5779/2010. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 5765/2010. Contencios. Conflict de... → |
|---|
