ICCJ. Decizia nr. 5711/2010. Contencios. Litigiu privind funcţionarii publici (Legea Nr.188/1999). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5711/2010
Dosar nr. 17296/3/2009
Şedinţa publică din 17 decembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cererea de chemare în judecată
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, sectia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta M.J.F. a solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice, anularea ordinului nr. 84 din 19 ianuarie 2009 prin care s-a dispus încetarea raportului de serviciu, respectiv încetarea menţinerii în activitate, repunerea în situaţia anterioară prin reintegrarea în funcţia şi postul deţinute anterior şi daune constând în plata salariului indexat, majorat şi actualizat şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data la care ordinul atacat a început să-şi producă efectele şi până la reintegrarea efectivă.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că a fost angajată a Ministerului Finanţelor Publice din anul 1992 în funcţia de consilier superior clasa I, treapta 1, aprobându-i-se continuarea activităţii până la data de 31 decembrie 2009, în temeiul art. 49 alin. (5) din Legea nr. 19/2000, coroborat cu prevederile art. 98 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 188/1999.
La data de 09 ianuarie 2009, prin adresa emisă de Direcţia Generală Resurse Umane şi Management i s-a solicitat să se prezinte în regim de urgenţă în vederea clarificării situaţiei ca urmare a memorandumului nr. 70543/2008 aprobat de Primul Ministru.
A mai arătat reclamanta că la data de 19 ianuarie 2009 i s-a comunicat ordinul nr. 84 din 19 ianuarie 2009 prin care s-a dispus încetarea raporturilor de serviciu în temeiul art. 97 lit. a) şi art. 98 lit. d) din Legea nr. 188/1999, începând cu data de 01 septembrie 2009, precum şi încetarea menţinerii în activitate aprobată de conducerea ministerului până la data de 31 decembrie 2009.
A apreciat reclamanta că ordinul în speţă este nelegal prin raportare la dispoziţiile art. 5 alin. (1) pct. 1, art. 41 alin. (5) şi alin. (6) Legea nr. 19/2000, art. 98 alin. (1) lit. d) şi art. 117 din Legea nr. 188/1999, precum şi la faptul că memorandumul nu reprezintă o normă legală, ci un document diplomatic în care se expune punctul de vedere al Guvernului asupra unei probleme, în speţă dificultăţile economice la care este supusă şi România în această perioadă.
Astfel, s-a mai arătat, ordinul atacat este nelegal întrucât dispoziţia de menţinere în activitate până la 31 decembrie 2009, după îndeplinirea condiţiilor de vârstă standard şi stagiul minim de cotizare pentru pensionare, s-a aprobat conform dispoziţiilor legale în vigoare, iar memorandumul în baza căruia s-a emis ordinul nu este o lege, ci un punct de vedere, raportul de serviciu încetând de drept la data comunicării deciziei de pensionare pentru limită de vârstă.
2. Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal
Competenţa de soluţionare a cauzei a fost declinată în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, care prin sentinţa civilă nr. 2702 din 03 iunie 2010 a respins acţiunea formulată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 97 lit. a) şi art. 98 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 188/1999, republicată, raportul de serviciu al funcţionarului public încetează de drept la data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare pentru pensionare sau, după caz, la data comunicării deciziei de pensionare pentru limită de vârstă, pensionare anticipată, pensionare anticipată parţială ori invaliditate a funcţionarului, potrivit legii.
A constatat prima instanţă că reclamanta se încadrează în aceste prevederi legale, întrucât a îndeplinit cumulativ condiţiile de vârstă standard şi stagiul minim de cotizare la data de 16 mai 2007, împrejurare evidenţiată în cererea din 24 noiembrie 2008, prin care reclamanta a solicitat aprobarea menţinerii în activitate.
În raport cu prevederea art. 41 alin. (5) din Legea nr. 19/2000 potrivit căreia asiguraţii care îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege pentru obţinerea unei pensii pentru limită de vârstă, cu excepţia pensiei anticipate şi a pensiei anticipate parţiale, îşi pot continua activitatea numai cu acordul angajatorului, prima instanţă a apreciat că în situaţia reclamantei, începând cu data de 01 februarie 2009 nu a mai existat acordul angajatorului, fiind îndeplinite condiţiile art. 97 lit. a) şi art. 98 alin. (1) lit. d) teza I din Legea nr. 188/1999, republicată.
S-a mai apreciat că în speţă nu sunt incidente dispoziţiile art. 41 alin. (6) din Legea nr. 19/2000, invocate de reclamantă, întrucât la data emiterii ordinului contestat aceasta nu formulase cerere de pensionare, astfel că nu se poate susţine că raportul de serviciu ar fi putut înceta numai la data comunicării deciziei de pensionare.
În ce priveşte memorandumul nr. 702543/2008, menţionat în preambulul ordinului atacat, prima instanţă a reţinut că, într-adevăr, acesta nu reprezintă o normă legală, însă justifică refuzul angajatorului de menţinere în activitate a persoanelor care au îndeplinit cumulativ condiţiile de vârstă standard şi a stagiul minim de cotizare, începând cu data de 01 februarie 2009.
Cum reclamanta se încadrează în prevederile din acest memorandum, menţinerea în activitate a acesteia după data îndeplinirii cumulative a celor două condiţii reprezintă opţiunea angajatorului, iar nu obligaţia acestuia.
3. Recursul declarat de M.J.F.
Împotriva hotărârii Curţii de apel a formulat recurs în termen legal reclamanta M.J.F., invocând motivele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., precum şi dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ.
Recurenta a combătut hotărârea fondului, în esenţă, sub două aspecte:
3.1. Aplicarea greşită a prevederilor legale incidente
Recurenta consideră că prima instanţă nu a aplicat corespunzător prevederile art. 41 alin. (5) din Legea nr. 19/2000, neobservând că refuzul angajatorului a survenit după o lună şi jumătate de la aprobarea cererii de menţinere în activitate. De asemenea, mai afirmă recurenta, instanţa a apreciat greşit că în speţă nu sunt aplicabile prevederile art. 41 alin. (6), întrucât la data emiterii ordinului atacat ea nu formulase cerere de pensionare.
O critică distinctă vizează memorandumul nr. 702543/2008, indicat în preambulul ordinului, care nu reprezintă o normă legală şi, totuşi, a fost luat în considerare de prima instanţă ca justificând refuzul angajatorului de a o menţine în activitate.
3.2. Lipsa de rol activ a instanţei de judecată
În cuprinsul acestui motiv recurenta dezvoltă criticile referitoare la modul de administrare a probelor, arătând că instanţa nu a solicitat probe suplimentare pentru clarificarea răspunsului dat de pârât la întrebarea nr. 1 din interogatoriu; nu a solicitat depunerea statelor de plată înainte şi după 01 februarie 2009 şi, în general, nu a clarificat raportul juridic dedus judecăţii.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, precum şi sub toate aspectele, în temeiul art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele expuse în continuare.
Argumente de fapt şi de drept relevante
Recurenta-reclamantă a supus controlului de legalitate exercitat de instanţa de contencios administrativ Ordinul nr. 84 din data de 19 ianuarie 2009 emis de intimatul-pârât Ministerul Finanţelor Publice.
Prin acest act administrativ individual s-a dispus încetarea raportului său de serviciu, începând cu data de 01 februarie 2009, cu aceeaşi dată încetând şi menţinerea în activitate, aprobată de conducerea ministerului până la data de 31 decembrie 2009.
Analizând ansamblul probator administrat în cauză, precum şi dispoziţiile art. 97 lit. a) şi art. 98 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 188/1999, privind statutul funcţionarilor publici şi art. 41 alin. (5) din Legea nr. 19/2000 privind sistemul de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, în forma în vigoare la data de 19 ianuarie 2009, prima instanţă a ajuns la concluzia că actul administrativ examinat este legal.
Această concluzie este împărtăşită şi de instanţa de recurs.
Răspunzând punctual criticilor formulate de recurentă, Înalta Curte reţine următoarele:
1.1. Referitor la dispoziţiile legale aplicabile
Recurenta-reclamantă a îndeplinit funcţia publică de consilier superior, clasa I, treapta 1, la Direcţia de programare a investiţiilor publice din cadrul Direcţiei generale de programare bugetară din cadrul Ministerului Finanţelor Publice. Ea a îndeplinit condiţiile privind vârsta standard de pensionare şi stagiul minim de cotizare în sistemul public la data de 16 aprilie 2007.
După acest moment, prevalându-se de prevederile art. 41 alin. (5) din Legea nr. 19/2000, potrivit cu care „Asiguraţii care îndeplinesc condiţiile prevăzute de prezenta lege pentru obţinerea unei pensii pentru limită de vârstă, îşi pot continua activitatea numai cu acordul angajatorului”, recurenta a obţinut aprobare pentru continuarea activităţii, iniţial pentru perioada 14 decembrie 2007-31 decembrie 2008 şi, ulterior, în continuare, până la data de 31 decembrie 2009.
Prin ordinul atacat s-a făcut aplicarea prevederilor art. 97 lit. a) şi art. 98 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 188/1999, texte legale care au următorul conţinut:
„Art. 97 Încetarea raporturilor de serviciu ale funcţionarilor publici se face prin act administrativ al persoanei care are competenţa legală de numire în funcţia publică şi are loc în următoarele condiţii:
a) de drept;”
Art. 98 alin. „(1) Raportul de serviciu încetează de drept:
d) la data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare pentru pensionare sau, după caz, la data comunicării deciziei de pensionare pentru limită de vârstă, pensionare anticipată, pensionare anticipată parţială ori invaliditate a funcţionarului public, potrivit legii”.
Este neîndoielnic că autoritatea publică pârâtă a revenit asupra acordului de menţinere în activitate a recurentei din raţiuni de restrângere a unor cheltuieli bugetare în cadrul administraţiei publice centrale, iar aprecierea pe care a făcut-o asupra cazului particular examinat s-a realizat în cadrul marjei de care beneficiază pentru organizarea propriei activităţi. Este, de asemenea real, că memorandumul invocat nu îndeplineşte condiţiile pentru a fi considerat un act normativ (publicitate, accesibilitate etc.) şi, deci, nu este de natură a fundamenta din punct de vedere legal măsura administrativă dispusă de intimat.
Însă, după cum bine a reţinut judecătorul fondului, temeiul legal al ordinului îl reprezintă, în principal, dispoziţiile din Legea nr. 188/1999, anterior citate şi faptul că după 01 februarie 2009 nu a mai existat acordul angajatorului pentru menţinerea în activitate. Memorandumul nu face decât să explice contextul financiar-bugetar pentru anul 2009 şi să contureze principalele direcţii de acţiune pentru restrângerea unor categorii de cheltuieli bugetare în cadrul administraţiei publice centrale, evident cu respectarea dispoziţiilor legale în materie.
În fine, nu este lipsită de semnificaţie împrejurarea că măsura criticată de recurentă a fost aplicată unitar, nediscriminatoriu, la nivelul intimatului Ministerul Finanţelor Publice.
Astfel, potrivit răspunsurilor la întrebările 3 şi 4 din interogatoriul administrat la iniţiativa reclamantei tuturor celor 17 persoane care aveau aprobare de menţinere în activitate şi îndeplineau condiţiile de pensionare, le-au încetat raporturile de serviciu începând cu data de 01 februarie 2009. De asemenea, „la momentul 31 decembrie 2009, la nivelul Ministerului Finanţelor Publice nu au existat persoane care să îndeplinească condiţiile de pensionare şi care să fie menţinute în activitate”.
Cât priveşte prevederile art. 41 alin. (6) din Legea nr. 19/2000, invocate de recurentă, acestea nu sunt incidente în cauză şi în mod legal nu au fost valorizate de prima instanţă. Ipoteza normei invocate are în vedere „situaţia asiguraţilor care au depus cerere de pensionare”, or, necontestat, recurenta nu s-a aflat în această situaţie. Ea a depus cererea de pensionare ulterior emiterii ordinului, la data de 17 martie 2009.
1.2. Referitor la principiul rolului activ al instanţei
Criticile subsumate acestui motiv converg către ideea că prima instanţă ar fi administrat un probatoriu sumar şi nu s-ar fi preocupat de aflarea adevărului judiciar.
Aceste susţineri sunt lipsite de suport.
Astfel, instanţa a încuviinţat probele solicitate de părţi, prin încheierea de la data de 28 ianuarie 2010. Cererea de completare a probatoriului cu înscrisuri constând în state de plată, angajări, transferuri etc. s-a respins prin încheierea de la 20 mai 2010, cu motivarea că, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, acestea nu sunt utile.
Într-adevăr, analiza instanţei era limitată la examinarea legalităţii măsurii de „încetare a menţinerii în activitate” a unei persoane care îndeplinea condiţiile de pensionare şi, în acest cadru procesual, înscrisurile şi interogatoriul administrat erau suficiente pentru edificarea instanţei.
2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru considerentele expuse în decizie, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. şi art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de M.J.F. împotriva sentinţei civile nr. 2702 din 03 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5714/2010. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 5702/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
