ICCJ. Decizia nr. 5773/2010. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5773/2010
Dosar nr.8541/2/2009
Şedinţa publică din 22 decembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 2380 din 18 mai 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia lipsei de interes şi a admis cererea formulată de reclamanţii I.I., B.E., A.M., S.V., J.R., B.I., D.D., S.B., S.C., I.N., D.D.C., A.F., T.P., D.C., F.V., R.N.A., S.S., V.I., B.A., D.M., D.R., P.I., L.I., D.De., R.M., G.A., D.B., E.I., P.R., M.C., G.G., M.D., B.C., O.S., E.S., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba-Iulia şi în consecinţă, a dispus următoarele:
- anularea Ordinului nr. 1472 din 2 iulie 2009 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
- obligarea pârâtului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţiela plata către reclamanţi a despăgubirilor reprezentând diferenţa dintre indemnizaţia lunară calculată cu aplicarea sporului de 50% pentru risc şi solicitare neuropsihică şi indemnizaţia primită efectiv de la 01 iunie 2009 şi până la 26 august 2009 pentru reclamantul D.D., respectiv până la intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009 pentru ceilalţi reclamanţi, sume actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii.
- a admis cererea de chemare în garanţie şi a obligat Ministerul Finanţelor Publice să elaboreze un proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public pentru anul 2010, cu includerea sumelor reprezentând despăgubiri cuvenite reclamanţilor.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin Ordinul nr. 1472 din 02 iulie 2009 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a dispus, începând cu data de 01 iunie 2009, suspendarea aplicării Ordinului nr. 526 din 3 martie 2009 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu motivarea că plata sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică de 50% intră sub incidenţa OUG nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, precum şi având în vedere impactul măsurilor de rectificare bugetară asupra bugetului Ministerului Public, prevăzute de OUG nr. 34/2009 cu privire la rectificarea bugetară pe anul 2009 şi reglementarea unor măsuri financiar-fiscale.
Curtea de apel a reţinut că autorităţile nu pot invoca lipsa de fonduri sau a altor resurse pentru a justifica neplata integrală a drepturilor salariale respectiv neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti, întrucât „executarea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile constituie o obligaţie legală a statului", aşa cum s-a reţinut în jurisprudenţa CEDO.
Astfel fiind, a reţinut instanţa că autorităţile publice implicate (Parchetul Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Ministerul Finanţelor Publice, etc), cu exces de putere şi prin depăşirea prerogativelor, au înlăturat de la plată una dintre componentele salariului magistraţilor şi personalului auxiliar de specialitate, respectiv sporul de risc şi suprasolicitare neuropsihică, iar refuzul de plată integrală a salariilor, în compunerea de mai sus, are caracterul unui act administrativ asimilat, care are caracter vătămător, care încalcă prevederile art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, conform cărora „Drepturile salariale ale judecătorilor şi procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de prezenta lege".
A mai reţinut instanţa că actele contestate dispun retroactiv pentru o perioadă anterioară datei emiterii lor şi că în mod nejustificat sunt invocate, drept argument al emiterii celor două acte, OUG nr. 71/2009, care se referă la plata unor drepturi restante aferente titlurilor executorii, pe când salariul lunar nu este un drept restant, ci unul actual, astfel că nu este supus dispoziţiilor respectivei ordonanţe de urgenţă.
Curtea de apel a mai reţinut că este neconformă cu principiile de drept suspendarea sine die a dreptului la plata sporului respectiv.
În raport cu dispoziţiile art. 60 C. proc. civ., instanţa a reţinut că cererea de chemare în garanţie este întemeiată, având în vedere că, potrivit art. 131 pct. 1 din Legea nr. 304/2004, activitatea Instanţelor şi Parchetelor este finanţată de la bugetul de stat, precum şi atribuţiile ce revin Ministerului Finanţelor Publice conform art. 19 din Legea nr. 500/2002 şi art. 3 din OG nr. 22/2002, în condiţiile în care suspendarea acordării sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică a fost argumentată prin lipsa fondurilor bugetare.
2. Cererile de recurs
Împotriva sentinţei civile nr. 2380 din 18 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VlII-a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba-Iulia, precum şi chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice.
2.1. Recursurile declarate de pârâţii Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba-Iulia.
Prin motivele de recurs, ambii pârâţi critică sentinţa civilă pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 4, 7, 8 şi 9 cu aplicarea art. 3041 C. proc. civ.
În raport cu art. 304 C. proc. civ., se solicită examinarea cauzei sub toate aspectele, reaprecierea materialului probator şi interpretarea corectă a stării de fapt şi de drept.
În temeiul art. 137 C. proc. civ., se invocă excepţia lipsei de interes în promovarea cererii de anulare a Ordinului nr. 1472 din 2 iulie 2009 al Procurorului General al Parchetului Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, motivat de faptul că cele două acte au fost anulate prin sentinţa nr. 444 din 6 octombrie 2009 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, respectiv prin sentinţa nr. 196 din 19 octombrie 2009 a Curţii de Apel Oradea, secţia contencios administrativ şi fiscal, astfel că, în raport cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi art. 8 din Legea nr. 554/2004, reclamanţii nu mai justifică o vătămare a drepturilor sau intereselor lor.
Sub aspectul motivelor de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4, 8 şi 9 C. proc. civ., recurenţii-pârâţi susţin că instanţa de fond în mod greşit a reţinut că actele contestate au caracter retroactiv, întrucât efectele actelor trebuie să fie raportate la data scadenţei drepturilor băneşti, 13 iulie 2009, astfel că în mod eronat instanţa a reţinut încălcarea dispoziţiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, întrucât actele contestate nu dispun cu privire la existenţa sau inexistenţa dreptului reclamanţilor, ci doar suspendă temporar plata sporului în litigiu, astfel că nu a fost pus în discuţie dreptul în sine al reclamanţilor.
Mai susţin recurenţii că nu se poate reţine o vătămare a dreptului reclamanţilor, întrucât plata sporului urmează a se face în condiţiile OUG nr. 71/2009 şi că în lipsa fondurilor alocate de Ministerul Finanţelor Publice, cele două instituţii se află în imposibilitate obiectivă de a achita sporul respectiv.
Mai susţin recurenţii că cele două acte nu au fost emise cu exces de putere în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, întrucât Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi DIICOT nu li se poate imputa lipsa fondurilor necesare atâta timp cât Ministerul Finanţelor Publice nu a suplimentat şi a refuzat alocarea sumelor necesare plăţii sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică acordat prin hotărâri judecătoreşti, astfel că se impunea introducerea în cauză a Ministerului Finanţelor Publice şi obligarea acestuia să vireze sumele aferente.
Sub aspectul motivului prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenţii susţin că în mod greşit instanţa a reţinut că nu sunt incidente dispoziţiile OUG nr. 71/2009, astfel că, raportat la prevederile art. 1 alin. (1) şi (2) şi art. 2 din ordonanţa de urgenţă, instanţa de fond a adăugat la lege deoarece este de netăgăduit faptul că potrivit acestui act normativ nu mai poate fi exercitată niciun fel de măsură dispusă prin titluri executorii, cum sunt în cauză hotărârile judecătoreşti de acordare a sporului.
Decizia contestată nu are caracter retroactiv deoarece viza salariul pentru luna iunie 2009 care era scadent la 13 iulie 2009, iar ordinul este emis la 2 iulie 2009.
Mai susţin recurenţii că anularea celor două acte este lipsită de obiect în privinţa producerii efectelor juridice pentru viitor, având în vedere prevederile art. 4 alin. (3) şi (4) din anexa nr. VI la Legea nr. 330/2009.
2.2. Recursul declarat de partea chemată în garanţie - Ministerul Finanţelor Publice
Prin motivele de recurs, Ministerul Finanţelor Publice critică sentinţa civilă pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., solicitând instanţei de control judiciar să dispună modificarea sentinţei atacate în sensul respingerii cererii de chemare în garanţie a ministerului, pentru lipsa calităţii sale procesuale pasive.
Se susţine că drepturile salariale ce formează obiectul acţiunii exced competenţei ce revine ministerului de a efectua redistribuiri de credite bugetare între ordonatorii principali de credite în cazul proiectelor de finanţare la care se referă art. 14 alin. (5) din Legea nr. 18/2009.
Totodată, recurentul Ministerul Finanţelor Publice susţine că în procesul bugetar şi în execuţia de casă bugetară, precum şi în privinţa rectificărilor bugetare, competenţa aparţine Guvernului şi Parlamentului, potrivit dispoziţiilor art. 17 alin. (1) şi art. 18 din Legea nr. 500/2002 şi ale art. 1-3 şi art. 20-21 din Legea nr. 90/2001.
3. Hotărârea instanţei de recurs
3.1. Recursurile declarate de pârâţii Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţieşi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba-Iulia sunt nefondate.
Analizând cu prioritate excepţia lipsei de obiect a acţiunii, invocată de recurenţi în temeiul art. 137 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că această excepţie este neîntemeiată. În acest sens, Înalta Curte reţine că abrogarea actului administrativ cu caracter normativ, după declanşarea controlului judecătoresc de legalitate a acestuia, nu lipseşte de obiect acţiunea în contencios administrativ, pentru că legalitatea actului se cenzurează în raport cu prevederile legale în vigoare la data emiterii sau adoptării lui. De asemenea, se reţine că Legea nr. 554/2004 reglementează, prin art. 1 alin. (1), art. 8 şi art. 18, un contencios subiectiv de plină jurisdicţie, în cadrul căruia instanţa are de analizat nu numai conformitatea actului administrativ cu legea, ci şi existenţa vătămării produse reclamantului, într-un drept ori într-un interes legitim, prin efectele juridice produse în perioada în care actul s-a aflat în vigoare (a se vedea Decizia nr. 3324 din 29 iunie 2007, publicată în Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pe anul 2007 - Semestrul II, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 106). Pe cale de consecinţă, instanţa de recurs reţine că în pofida anulării celor două acte prin hotărâri judecătoreşti, reclamanţii justifică un interes legitim actual prin prisma drepturilor şi intereselor legitime a căror încălcare a fost invocată pentru perioada cuprinsă între data emiterii şi data anulării actelor ce formează obiectul litigiului.
Sub aspectul motivelor de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., instanţa de control judiciar constată că instanţa de fond nu a pronunţat hotărârea atacată cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, astfel că este neîntemeiată susţinerea din recurs în sensul că instanţa a adăugat la prevederile OUG nr. 71/2009.
Înalta Curte reţine că aprecierile instanţei de fond sunt temeinice şi legale, întrucât OUG nr. 71/2009 are ca obiect reglementarea procedurii de executare a sumelor prevăzute prin hotărâri judecătoreşti având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009, or este evident faptul că în speţă hotărârile judecătoreşti de acordare a sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică nu stabilesc obligaţia de plată a unei anumite sume în favoarea reclamanţilor în sensul prevederilor ordonanţei de urgenţă, ci un drept al reclamanţilor la acordarea sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică.
Este neîntemeiat motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În conformitate cu dispoziţiile art. 261 (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv, o hotărâre care nu evocă reţinerile ei constituind o dispoziţie arbitrară, care anulează aproape toate principiile care guvernează procesul civil, aceasta fiind şi raţiunea pentru care a fost reglementat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Aceasta nu înseamnă însă că instanţa este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor părţilor care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, întrucât dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cu referire la art. 261 pct. 5 C. proc. civ., impun doar cerinţa ca hotărârea să cuprindă motivele pe care se sprijină soluţia adoptată şi ca aceasta să nu fie contradictorie sau străină de natura pricinii, precum şi cele pentru care au fost respinse cererile părţilor (nu susţinerile acestora), cerinţă îndeplinită în speţă de hotărârea pronunţată de Curtea de apel, care a expus motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei în sensul anulării celor două acte administrative.
Pentru aceleaşi considerente nu pot fi primite nici criticile din recurs referitoare la faptul că instanţa de fond ar fi ignorat jurisprudenţa CEDO referitoare la obligaţia instanţei de a realiza o examinare efectivă a motivelor, argumentelor şi cererilor de probatoriu ale părţilor.
Sub aspectul motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., instanţa de recurs constată că sunt neîntemeiate criticile recurenţilor în sensul că în mod greşit Curtea de apel a apreciat că nu sunt incidente dispoziţiile OUG nr. 71/2009, şi că instanţa de fond a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecăţii şi a adăugat la dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (2) şi art. 2 din respectiva ordonanţă de urgenţă.
Pentru argumentele expuse cu ocazia respingerii motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu pot fi primite criticile recurenţilor în sensul că în prezenţa dispoziţiilor OUG nr. 71/2009 nu pot fi puse în executare hotărârile judecătoreşti de acordare a sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică. Reieterând argumentele reţinute anterior, instanţa de control judiciar apreciază că dreptul reclamanţilor la acordarea sporului, stabilit prin hotărâri judecătoreşti, nu se circumscrie cadrului instituit prin OUG nr. 71/2009, aplicabil numai în privinţa hotărârilor judecătoreşti devenite executorii prin care s-a dispus plata în concret a unei sume de bani determinată.
Sub aspectul motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că întemeiat a apreciat instanţa de fond că actele contestate au caracter retroactiv şi contravin dispoziţiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, iar reclamanţii au fost vătămaţi în dreptul lor la plata salariului.
Este necontestat caracterul retroactiv al Ordinului nr. 1472 din 2 iulie 2009 al Procurorului General al Parchetului Înalta Curte de Casaţie şi Justiţieşi al deciziei nr. 95 din 02 iulie 2009 a Procurorului şef al DIICOT, atât timp cât ambele acte au fost emise în cursul lunii iulie şi dispun suspendarea de la data de 01 iunie 2009 a plăţii sporului în litigiu, realizând, cu alte cuvinte, în luna iulie o diminuare a drepturilor salariale ale reclamanţilor aferente muncii deja prestate în perioada anterioară, respectiv în cursul lunii iunie.
În acelaşi sens, instanţa reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, aplicabile în temeiul art. 3 alin. (2) din aceeaşi lege şi în privinţa actelor administrative cu caracter normativ ce formează obiectul cauzei, ordinul şi Decizia contestate trebuia să fie elaborate şi emise cu respectarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţie, republicată, care consacră principiul neretroactivităţii, ceea ce însă nu s-a întâmplat în cauza dedusă judecăţii.
Împrejurarea că plata drepturilor salariale aferente lunii iunie 2009 urma a se face la data de 13 iulie 2009, dată ulterioară emiterii actelor contestate, nu este de natură a înlătura caracterul retroactiv al celor două acte administrative.
Înalta Curte apreciază că prin emiterea celor două acte administrative se aduce atingere principiului securităţii raporturilor juridice, care este implicit în toate articolele Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, întrucât certitudinea reclamanţilor cu privire la drepturile salariale ce li se cuveneau pentru munca deja prestată în cursul lunii iunie a fost înlăturată printr-o măsură cu caracter retroactiv dispusă în cursului lunii iulie.
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte reţine că, prin emiterea celor două acte administrative cu încălcarea principiului neretroactivităţii şi a principiului securităţii raporturilor juridice, autorităţile emitente, pârâte în prezenta cauză, au manifestat un evident exces de putere în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, prin atingerea adusă dreptului cert al reclamanţilor de a primi drepturile salariale aferente lunii iunie 2009 în cuantumul previzionat la sfârşitul lunii iunie.
Susţinerea recurenţilor în sensul că anularea celor două acte este lipsită de obiect în privinţa producerii efectelor juridice pentru viitor, având în vedere prevederile art. 4 alin. (3) şi (4) din anexa nr. VI la Legea nr. 330/2009, este lipsită de relevanţă, întrucât legalitatea actelor administrative contestate se verifică la momentul emiterii lor şi nu poate fi validată de reglementări emise sau adoptate la un moment ulterior.
Astfel fiind, în mod corect a reţinut instanţa de fond că cele două acte administrative au fost emise şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, atâta timp cât motivele invocate de autorităţile emitente nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele reglementate de acest text de lege.
În consecinţă, în raport de cele mai sus reţinute şi faţă de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., vor fi respinse recursurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de DIICOT.
3.2. Recursul declarat de partea chemată în garanţie - Ministerul Finanţelor Publice este fondat
În esenţă, prin motivele de recurs, Ministerul Finanţelor Publice susţine că ministerul nu are calitate procesuală pasivă în litigiul dedus judecăţii, întrucât Guvernului şi Parlamentului le revin atribuţii în ceea ce priveşte rectificarea bugetară în sensul alocării în bugetul instituţiilor pârâte a sumelor necesare plăţii sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică suspendate prin actele administrative contestate, recurentul prevalându-se de dispoziţiile art. 1-3 şi art. 20-21 din Legea nr. 90/2001, ale art. 17 alin. (1) şi art. 18 din Legea nr. 500/2002 şi ale art. 14 alin. (5) din Legea nr. 18/2009.
Pentru aceste argumente, ministerul susţine că în mod greşit, în raport cu dispoziţiile art. 60 C. proc. civ., instanţa de fond a dispus admiterea cererii de chemare în garanţie.
Sub aspectul calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, chemat în garanţie pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi pârâta DIICOT, Înalta Curte reţine că existenţa acestei calităţi presupune identitate între persoana celui chemat în judecată şi cel obligat în raportul juridic dedus judecăţii. Or, în prezenta cauză obiectul cererii îl reprezintă anularea a două acte administrative emise de pârâţi, iar reclamanţii nu au raporturi de serviciu cu Ministerul Finanţelor Publice, astfel că este lipsit de orice echivoc faptul că o instituţie publică nu poate fi obligată la anularea unor acte administrative emise de o altă instituţie publică.
Urmează a fi primită critica din recurs referitoare la neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 60 C. proc. civ., întrucât nu se poate reţine existenţa în sarcina Ministerului Finanţelor Publice a unei obligaţii de garanţie sau despăgubire, în ipoteza admiterii acţiunii.
În jurisprudenţă s-a reţinut în mod constant că „instituţia chemării în garanţie se întemeiază pe existenţa unei obligaţii de garanţie sau despăgubire şi revine, în principiu, tuturor acelora care transmit altora un drept subiectiv, dacă o atare transmisiune se face cu titlu oneros" şi că obligaţia de garanţie este condiţionată de existenţa unei transmisiuni anterioare, cu titlu oneros, a unui bun sau a unui drept subiectiv.
Potrivit art. 16 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, bugetul de stat se aprobă prin lege, rectificarea urmând aceeaşi procedură, conform principiului simetriei actelor juridice, fiind evident faptul că Ministerul Economiei şi Finanţelor nu are atribuţia de a adopta legi.
Tot Legea nr. 500/2002 prevede, în art. 28, că Ministerul Finanţelor Publice are atribuţii în elaborarea proiectului legii bugetului şi a proiectului bugetului de stat pe baza propunerilor prezentate de ordonatorii principali de credite. Atribuţiile ce revin ministerului în privinţa elaborării bugetului de stat sunt detaliate şi în actele normative de organizare şi funcţionare a ministerului (HG nr. 34/2009).
În consecinţă, Ministerul Finanţelor Publice are rolul de administrator al bugetului statului, iar, în baza legii bugetului de stat, repartizează sumele către ordonatorii principali de credite, astfel cum acestea sunt prevăzute în buget.
În aceste condiţii, Ministerul Finanţelor Publice nu are atribuţia de a vira ordonatorilor principali de credite alte sume decât cele prevăzute de legea bugetului de stat şi nici posibilitatea de a proceda la modificarea bugetelor ordonatorilor principali de credite cuprinse în bugetul de stat.
De altfel, prin OG nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice stabilite prin titluri executorii sunt reglementate modalităţile prin care instituţiile publice vor proceda la punerea în executare a titlurilor executorii.
În consecinţă, cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice se vădeşte a fi neîntemeiată în raport cu obiectul acţiunii şi atribuţiile ce revin ministerului chemat în garanţie, nefiind îndeplinite condiţiile art. 60 C. proc. civ.
Faţă de cele reţinute, în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ., va fi admis recursul declarat de Ministerul Finanţelor Publice şi va fi modificată, în parte, sentinţa atacată, în sensul respingerii cererii formulate de Ministerul Internelor şi Reformei Administrative de chemare în garanţie a ministerului şi vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba-Iulia, împotriva sentinţei civile nr. 2380 din 18 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Admite recursul declarat de Ministerul Finanţelor Publice împotriva aceleiaşi sentinţe.
Modifică sentinţa atacată în sensul că respinge cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, ca neîntemeiată.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei civile atacate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5774/2010. Contencios. Cetăţenie. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5772/2010. Contencios → |
|---|
