ICCJ. Decizia nr. 632/2010. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 632/2010
Dosar nr.3795/2/2007
Şedinţa de la 8 februarie 2010
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC RCS&RDS SA, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, anularea Ordinului Preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor nr. 92/2007 pentru aprobarea Normei privind unele măsuri de informare a consumatorilor, persoane fizice, de către operatorii economici prestatori de servicii în cadrul contractelor preformulate folosite de către aceştia, ordin publicat în M. Of. nr. 128/21.02.2007, precum şi a răspunsului Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor nr. 870/23 aprilie 2007.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că Ordinul Preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor nr. 92/2007 pentru aprobarea Normei privind unele măsuri de informare a consumatorilor, persoane fizice, de către Operatorii economici prestatori de servicii în cadrul contractelor preformulate folosite de către denumit în continuare "Ordinul Preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor nr. 92/2007, ordinul, a fost publicat în M. Of. nr. 128/21.02.2007.
Mai arată reclamanta că a formulat plângere prealabilă înregistrată cu nr. 170/23 martie 2007, comunicată organului emitent în vederea soluţionării, aceasta solicitând autorităţii publice emitente, revocarea Ordinului arătând, în esenţă, că au fost încălcate:
- dispoziţiile Legii nr. 52/2003 privind transparenţa decizională administraţia publică,
- a normelor de ordine publică privind competenţa generală pe care Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor (denumită în continuare o are potrivit dispoziţiilor legale în vigoare),
- principiul economiei de piaţă, bazat pe libera iniţiativă şi concurenţă, a principiului libertăţii comerţului, precum şi a altor principii şi reguli specifice unui stat de drept.
În drept, reclamata a invocat dispoziţiile art. 1, art. 8, art. 10 şi urm. ale Legii nr. 554/2004, dispoziţiile Legii nr. 52/22003 privind trasparenţa decizională în administraţia publică; dispoziţiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu comercianţii şi consumatori.
Prin întâmpinarea formulată, pârâta a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Arată, în esenţă, că nu se impune anularea acestui ordin atâta timp cât contractele pe care furnizorii de servicii le încheie cu consumatorii conţin clauze care afectează interesele economice ale consumatorilor şi, de asemenea, oferă informaţii corecte, complete şi precise, astfel încât consumatorul să ştie ce riscuri îşi asumă prin semnarea acelui contract.
Pârâta, în drept, şi-a întemeiat susţinerile pe Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, cu modificările ulterioare, C. proc. civ.
Prin cererea de chemare în judecată conexată, înregistrată pe rolul acestei instanţe la 23 aprilie 2007, reclamanta SC T. SA, în contradictoriu cu aceeaşi pârâtă, a solicitat anularea Ordinului Preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorii nr. 92/2007 pentru aprobarea Normei privind unele măsuri de informare a consumatorilor, persoane fizice, de către operatori economici prestatori de servicii în cadrul contractelor preformulate folosite de către aceştia, ordin publicat în M. Of. nr. 128/21.02.2007 şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că la data de 21 02.2007 a fost publicat în M. Of. al României Ordinul nr. 92/16 februarie 2007 emis de către pârâtă, act administrativ cu caracter normativ a cărui anulare o solicităm pe calea prezentei acţiuni, pe care îl anexăm prezentei cereri de chemare în judecată - Anexa nr. 1.
Împotriva acestui act administrativ a formulat plângere prealabilă (Anexa nr. 2) la data de 05 martie 2007, arătând pe larg motivele de nelegalitate şi de netemeinicie pentru care a solicitat revocarea acestuia.
Autoritatea administrativă emitentă a actului a răspuns căii prealabile, prin Adresa nr. 11754 din data de 05 aprilie 2007 - Anexa nr. 3, prin care respinge plângerea şi refuză revocarea actului, astfel încât înţelege să solicităm Onoratei Instanţe anularea actului administrativ emis pentru următoarele motive de nelegalitate şi de netemeinicie în privinţa Ordinului Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor nr. 92/16 februarie 2007.
1. nelegalitatea Ordinului nr. 92/16 februarie 2007 ca urmare a emiterii sale cu depăşirea competenţelor preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, arătând că actul administrativ contestat este emis cu depăşirea puterilor Preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor constituind un exemplu tipic de act administrativ adoptat de către un funcţionar necompetent, urmând a fi anulat de către Onorata Instanţă în primul rând pentru acest motiv.
2. consideraţii în ceea ce priveşte necesitatea anulării actului ca urmare a caracterului netransparent al procedurii de adoptare a acestuia.
Precizează că, actul normativ pe care îl contestă a fost adoptat cu nesocotirea în totalitate a Legii nr. 52/2003, privind transparenţa decizională în administraţia publică, intenţia organului administraţiei centrale de a promova o astfel de reglementare nefiind adusă la cunoştinţa publicului ci cu atât mai puţin la cunoştinţa persoanelor interesate din mediul de afaceri.
3. motive în privinţa netemeiniciei ordinului pe fondul reglementărilor acestuia susţinând că, şi cu ocazia plângerii prealabile adresate pârâtei, majoritatea prevederilor ordinului, referitoare la informare H consumatorilor, se regăsesc deja prevăzute de cadrul legislativ în vigoare, în acest fel fiind inutilă reluarea acestora în cuprinsul unui nou act cu caracter normativ.
4. netemeinicia răspunsului Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor faţă de plângerea prealabilă formulată de către T. SA.
Arată că prin Adresa nr. 11754 din data de 05 aprilie 2007, pârâta a respins calea prealabilă de atac, motivând în esenţă că a fost respectată procedura de consultare publică, că Preşedintele Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor avea competenţele necesare emiterii unui asemenea ordin şi că actul administrativ este temeinic pe fondul acestuia.
Curtea de Apel Bucureşti, prin Sentinţa civilă nr. 2355 din 03 octombrie 2007, a admis cererea conexă, a anulat Ordinul nr. 92/16 februarie 2007 şi a obligat pe pârâtă la 2.384,3 RON cheltuieli de judecată.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 2540 din 18 iunie 20008, a admis recursul pârâtei, a casat sentinţa menţionată şi a trimis cererea spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea din 20 martie 2009, a dispus conexarea acestui dosar la Dosarul nr. 3795/2/2009, potrivit art. 164 C. proc. civ., arătând că există legătură între obiect şi cauză, în ambele solicitându-se anularea aceluiaşi ordin.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a -VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa nr. 1697 din data de 17 aprilie 2009, a. admis, în parte, cererea principală formulată de reclamanta SC RCS&RDS SA şi cererea conexă formulată de reclamanta T. SA, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor şi, pe cale de consecinţă, a anulat, în parte, Ordinul preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor nr. 92/2007 în privinţa aprobării art. 4 lit. a) şi d) din aceeaşi normă.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă, a reţinut aşa cum reiese din considerentele hotărârii următoarele:
La data de 16 februarie 2007 Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor a dat următorul comunicat de presă: „Având în vedere faptul că serviciile de utilitate publică, precum şi serviciile de comunicaţii beneficiază de contracte-cadru elaborate de către autorităţile de reglementare din domeniile respective, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor va introduce prin „Norma privind unele măsuri de informare a consumatorilor persoane fizice de către operatorii economici prestatori, în cadrul contractelor preformulate folosite de către aceştia doar obligativitatea respectării dreptului consumatorilor de a fi informaţi cât mai corect, complet şi precis, conform prevederilor OG nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, cu modificările şi completările ulterioare.
Mai mult, pentru respectarea prevederilor Legii nr. 52/2003 privind transparenţa decizională, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor a lansat în urmă cu 30 de zile o campanie de consultare cu operatorii economici din domeniu precum şi cu organizaţiile neguvernamentale (..)."
De asemenea, la data de 22 februarie 2007 Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor a dat următoarea informare de presă: „în cadrul Planului de Acţiuni pe 2007, prioritară pentru Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor este verificarea contractelor încheiate de către operatorii economici furnizori de servicii cu consumatorii persoane fizice. în acest sens, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor a iniţiat o serie de discuţii cu marii operatori economici: O. România, V. România, C., Z.T., R, UPC România, RCS&RDS România, D.C.S. România - M. TV şi respectiv L.T.H. T. - B. TV. Până în acest moment, doar L.T.H.T. - B. TV, O. România, V. România, RCS&RDS şi UPC România au comunicat Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor că au introdus în contractele preformulate clauzele referitoare la informarea consumatorilor. A mai reţinut instanţa că Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor şi-a manifestat rezerve în aplicarea de către operatori a Ordinului nr. 92/2007 respectiv a Normelor cuprinse în acesta, s-a dispus efectuarea unui control tematic la nivel naţional la servicii financiare, prestarea activităţii de colectare a deşeurilor municipale, furnizarea gazelor naturale pentru consumatorii captivi casnici, telefonie fixă şi internet, telefonie mobilă, furnizarea de electricitate la consumatorii casnici, furnizarea/prestarea serviciului de alimentare cu apă şi de canalizare, servicii de televiziune prin cablu/televiziune digitală.
În cadrul controlului tematic, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor va verifica un număr de peste 1300 de operatori.
De asemenea, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor a informat autorităţile de reglementare a serviciilor de utilitate publică în legătură cu emiterea acestui ordin. S-a solicitat, totodată, ca aceste prevederi să fie introduse în contractele-cadru, iar operatorii să fie informaţi cu privire la existenţa acestora."
Concluzionează instanţa, având în vedere cele reţinute anterior că pârâta şi-a respectat obligaţia impusă de art. 2 şi 6 din Legea nr. 52/2003 de consultare în procesul de elaborare a proiectelor de acte normative.
Arată instanţa, în continuare că, prin Ordinul nr. 92/2007 pentru aprobarea Normei privind unele măsuri de informare a consumatorilor, persoane fizice, de către operatorii economici prestatori de servicii în cadrul contractele preformulate folosite de către aceştia, ordin publicat în M. Of. nr. 128/21.02.2007, s-a stabilit acordarea informaţiilor prevăzute în art. 4 din Normă în cadrul contactului preformulat de către operatorul economic prestator de servicii.
Astfel, în art. 4 lit. a) se menţionează că în contractul preformulat trebuie să se precizeze momentul începerii şi cel al încetării contractului, cu posibilitatea denunţării unilaterale, cu un preaviz de 30 de zile, fără taxe suplimentare.
Instanţa a mai constatat că această prevedere este nelegală întrucât, în anumite cazuri, ca rezultat al denunţării unilaterale a contractului, se impune plata unor taxe suplimentare. Este cazul încheierii contractului ca urmare a acceptării unei oferte promoţionale, prin care consumatorul beneficiază de ofertă, cu condiţia încheierii contractului pe o anumită perioadă. În acest caz, denunţarea contractului de către consumator impune, conform contractului încheiat, plata unor taxe suplimentare. Denunţarea contractului duce la pierderea condiţiilor specifice ofertei promoţionale acceptate.
Din apărările pârâtei reiese că, existenţa unei asemenea clauze deoarece operatorii îi atrag pe consumatori cu diferite oferte promoţionale şi după ce încheie contractul cu aceştia, operatorii nu mai respectă clauzele contractuale. Pârâta mai precizează că Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor a avut numeroase reclamaţii de la consumatorii care reclamau faptul că au avut contract pe un an cu un operator economic şi că nu doreau prelungirea acestuia însă operatorul a prelungit contractul fără să îi anunţe, solicitându-i daune pentru reziliere.
Instanţa a reţinut că apărările pârâtei sunt neîntemeiate deoarece în cazul nerespectării obligaţiilor contractuale de către operatorul economic, consumatorul are posibilitatea obţinerii rezoluţiunii sau rezilierii contractului, aceasta fiind sancţiunea specifică contractelor sinalagmatice pentru neexecutarea culpabilă a unei obligaţii contractuale. Denunţarea unilaterală nu se confundă cu rezoluţiunea sau rezilierea. Pe de altă parte, arată instanţa, prelungirea automată a contractului de către operator la împlinirea termenului, nu justifică plata unor taxe suplimentare ca urmare a denunţării unilaterale de către consumator.
Ar fi trebuit ca art. 4 lit. a) să prevadă posibilitatea denunţării unilaterale, cu un preaviz de 30 de zile, fără taxe suplimentare, cu excepţia cazului în care consumatorul a beneficiat de o ofertă promoţională la încheierea contractului.
În art. 4 lit. c) din Normă este impusă notificarea în scris, cu 30 de zile înainte de data pentru care a fost încheiat contractul al cărui termen de valabilitate se prelungeşte automat. Din interpretarea teleologică a acestei norme reiese că dacă o parte doreşte încetarea contractului la împlinirea termenului, partea care doreşte acest lucru, indiferent care ar fi aceasta, consumatorul sau operatorul, trebuie să o notifice pe cealaltă de intenţia sa de a nu opera prelungirea automată a contractului. Doar o asemenea interpretare este legală şi împiedică prelungirea automată a contractului împotriva voinţei exprese a unei părţi. Această interpretare este conformă cu tacita relocaţiune, care constituie începutul aplicării regulii prelungirii automate a unui contract cu executare succesivă. În cazul tacitei relocaţiuni, aceasta poate fi împiedicată de anunţarea concediului de una dintre părţi. Concediul este manifestarea voinţei exprese a unei părţi de a înceta contractul la împlinirea termenului. Această opţiune este logică de altfel. Nu se poate prezuma consimţământul părţilor la prelungirea unui contract câtă vreme o parte a notificat în prealabil pe cealaltă că nu doreşte acest lucru.
În art. 4 lit. d) din Normă este impusă notificarea în scris a consumatorilor, cu minim 15 zile înainte de întreruperea sau încetarea furnizării serviciului respectiv.
O asemenea dispoziţie este nelegală, cât timp nu face distincţie între întreruperea sau încetarea furnizării serviciului respectiv, din motive imputabile consumatorului sau neimputabile acestuia.
Doar în cazul existenţei unor motive neimputabile consumatorului se impune notificarea în scris, cu minim 15 zile înainte de întreruperea sau încetarea furnizării serviciului respectiv.
În situaţia existenţei unor motive imputabile consumatorului, dispoziţia este nelegală deoarece lipseşte pe operator de posibilitatea invocării excepţiei de neexecutare.
În art. 4 lit. e) şi f) din Normă este impusă obligaţia de informare cu privire la modalitatea de penalizare a operatorilor economici dacă aceştia nu respectă termenele sau parametrii de calitate privind serviciul furnizat, precum şi modalitatea de plată a serviciilor furnizate, cu menţionarea în mod clar şi neechivoc a preţurilor şi tarifelor ce trebuie achitate de către consumatori.
Prima instanţă a susţinut că această dispoziţie este legală întrucât:
- consacră principiul egalităţii părţilor în privinţa sancţiunilor ce le suportă ca urmare a neexecutării obligaţiilor contractuale şi principiul forţei obligatorii a contractului. Aşa cum consumatorul suportă penalităţi în cazul neexecitării obligaţiilor sale, la fel operatorul trebuie să suporte sancţiuni pentru nerespectarea termenelor sau parametrilor de calitate privind serviciul furnizat, cum ar fi reduceri din factură corespunzătoare perioadei în care serviciul nu a fost furnizat din culpa operatorului etc.
- menţionarea în mod clar şi neechivoc a preţurilor şi tarifelor ce trebuie achitate de către consumatori este necesară deoarece acestea sunt clauze esenţiale ale contractului, a căror absenţă sau insuficientă determinare atrage nulitatea contractului.
Această clauză nu împiedică majorarea tarifului dacă pe parcursul prestării serviciului majorarea se impune din motive independente de voinţa operatorului, cum ar fi introducerea prin lege a unei noi taxe, etc.
În art. 4 lit. l) din Normă este stabilită acordarea posibilităţii consumatorilor de a refuza prelucrarea datelor personale în scop de marketing sau de cedare a acestora către terţi.
Această clauză este legală căci respectă dreptul persoanei de protecţie a datelor personale, încălcarea acestui drept necesitând acordul persoanei. Printr-o asemenea dispoziţie, pârâta nu face verificări sau aplică sancţiuni, ci doar atrage atenţia consumatorilor de a refuza prelucrarea datelor personale în scop de marketing sau de cedare a acestora către terţi.
În art. 4 lit. m) din Normă se prevede acordarea posibilităţii consumatorilor de a-şi exprima opţiunea privind achitarea abonamentului sau a altor sume solicitate în avans de către operatorul economic prestator de servicii.
Această dispoziţie este legală deoarece momentul plăţii abonamentului sau a altor sume solicitate trebuie lăsată la latitudinea părţilor şi nu să se impună plata în avans. Este aplicabil principiul libertăţii de voinţă a părţilor ce pot stabili, de comun acord momentul executării obligaţiilor contractuale asumate. Printr-o asemenea clauză, este atenţionat consumatorul cu privire la posibilitatea de a opta pentru plata în avans.
Comparaţia făcută de reclamantă, în motivarea nulităţii acestei clauze, cu alte servicii nu este întemeiată deoarece excepţiile de la principiul libertăţii de voinţă a părţilor sunt de strictă interpretare şi nu trebuie generalizate, căci atunci excepţia ar deveni regulă.
În art. 4 lit. p) din Normă se prevede informarea consumatorilor cu privire la modalitatea de notificare a consumatorilor şi de solicitare a acordului acestora cu privire la modificarea caracteristicilor produselor sau serviciilor care urmează să fie furnizate, a termenului de livrare a unui produs ori de executare a unui serviciu.
Această dispoziţie este legală deoarece dă expresie principiului forţei obligatorii a contractului, care trebuie executat în termenii stabiliţi câtă vreme nu a fost modificat prin acordul părţilor. Aşa cum părţile stabilesc, de comun acord, clauzele contractuale, tot de comun acord le pot modifica mutuum consenssus, mutuum disenssus. Din acest motiv, consumatorii trebuie să ştie care este modalitatea de notificare a lor şi de solicitare a acordului lor cu privire la modificarea caracteristicilor produselor sau serviciilor care urmează să fie furnizate, a termenului de livrare a unui produs ori de executare a unui serviciu. Evident că orice asemenea modificare este avută în vedere, indiferent dacă ea este favorabilă consumatorilor sau nu.
În fine, prin art. 4 lit. q) din Normă se stabileşte obligaţia ca mărimea fontului utilizat la redactarea întregului text să fie de minimum 10.
În concluzie arată instanţa această dispoziţie se justifică printr-o informare completă a consumatorilor cu privire la conţinutul întregului contract, ce impune aceeaşi mărime a fontului. în privinţa mărimii fontului, opţiunea pârâtei se explică prin necesitatea existenţei posibilităţii efective de a lectura conţinutul contractului de către orice consumator.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs pârâta Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului s-a arătat că instanţa de fond a interpretat în mod eronat situaţia de fapt şi normele legale incidente în cauză.
În mod contradictoriu, instanţa de judecată a apreciat legalitatea aspectelor vizând denunţarea unilaterală a contractului ulterior prelungirii automate de către operatorul economic la împlinirea termenului şi fără taxe suplimentare, pentru ca pe de altă parte să considere neîntemeiat un astfel de demers identificând excepţia unei astfel de situaţii fără a fi catalogată ca atare.
Principiul autonomiei de voinţă domină materia contractelor şi obligaţiilor contractuale şi nu trebuie redus până la lipsirea de efecte juridice, iar părţile să nu mai fie egale între ele, în sensul în care partea mai puternică economic să impună celeilalte mai slabe, condiţii dinainte şi care nu reprezintă acordul de voinţă.
Contractul sinalagmatic pus în discuţie se caracterizează prin reciprocitatea obligaţiilor ce revin părţilor şi prin interdependenţa obligaţiilor reciproce, iar fiecare dintre părţile contractului sinalagmatic deţin concomitent calitatea de creditor cât şi pe cea de debitor.
În mod nelegal s-a apreciat ca neîntemeiată apărarea pârâtei atâta timp cât prevederile din textul normativ nu sunt interzise de alte texte normative.
În ceea ce priveşte aspectele reglementate de art. 4 lit. d) se arată că instanţa de fond s-a aflat într-o gravă eroare.
Menţinerea prevederii lit. d) a art. 4 se impune ca legală şi nu generează imposibilitatea invocării de către operatorul economic a excepţiei de neexecutare.
Apreciază recurenta că statul prin organele competente are posibilitatea de a interveni prin norme imperative în domeniul contractual pentru restrângerea forţei obligatorii a contractului fie prin admiterea uneori a neexecutării contractului, fie prin admiterea executării lui în alţi termeni decât cei stabiliţi iniţial.
În drept se invocă art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Împotriva Deciziei civile nr. 1697 din 17 aprilie 2009 a formulat recurs şi reclamanta SC RCS&RDS SA criticând-o pentru netemeinicie, în esenţă pentru următoarele motive:
- Cu privire la obligaţia impusă de art. 2 şi 6 din Legea nr. 52/2003 de consultare în procesul de elaborare a proiectelor de acte normative, instanţa de fond a considerat eronat - respectarea acestei proceduri.
- A arătat recurenta că i s-a solicitat în cadrul aşa ziselor „acţiuni de consiliere a operatorilor economici prin adresa nr. 373/17 ianuarie 2007 să comunice de urgenţă modelele de contracte folosite. Ulterior la data când a avut loc întâlnirea dintre reprezentanţii recurentei şi reprezentanţii Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, s-a agreat ca observaţiile Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor vor fi analizate, iar după 30 de zile va avea loc o nouă întâlnire când se va prezenta cu punctul de vedere cu privire la propunerile Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor. Nici în adresa prin care recurenta a fost invitată şi nici din discuţii nu a rezultat că Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor va emite un ordin prin care să fie impuse anumite obligaţii în sarcina furnizorilor de servicii şi nici nu a fost prezentat vreun proiect de ordin.
- Impunerea obligaţiei prevăzută de art. 4 alin. (1) lit. c) de a notifica „în scris, cu 30 zile înainte de data pentru care a fost încheiat contractul al cărui termen de valabilitate se prelungeşte în mod automat” este nelegală fiind afectate astfel în mod grav interesele agenţilor economici.
- Cu privire la modalitatea de penalizare a agenţilor economici, de plată a serviciilor furnizate, reduceri din factura corespunzătoare perioadei în care serviciul nu a fost furnizat din culpa operatorului economic şi celelalte obligaţii impuse în art. 4 lit. e) şi lit. f) sunt apreciate de recurentă ca fiind nelegale, nefiind raportate la obligaţia corelativă a consumatorului a face dovada neîndeplinirii în mod culpabil a obligaţiilor contractuale de către furnizor precum şi datorită încălcării prevederilor Legii nr. 193/2000 care prevăd posibilitatea modificării tarifelor, dacă sunt prevăzute condiţiile şi cazurile de modificare a acestora în situaţia contractelor de executare succesivă.
- Cu privire la obligaţia de a include în contracte obligaţia de a da posibilitatea consumatorilor de a refuza prelucrarea datelor personale [art. 4 lit. e)] se apreciază de recurentă că Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor nu are competenţa de a face verificări şi de a aplica sancţiuni, autoritatea competentă în acest domeniu fiind Autoritatea Naţională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal.
- A mai arătat recurentul că achitarea în avans a contravalorii serviciilor este legală, nefiind interzisă de niciun act normativ în vigoare. Se apreciază că Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor încearcă impunerea în sarcina agenţilor economici a unei obligaţii de a presta servicii către clienţi cu titlu gratuit pentru o perioadă de cel puţin 30 de zile fără posibilitatea pentru furnizor de a-şi proteja interesele economice prin mijloace de fapt eficiente.
Nu există niciun temei legal care să dea dreptul Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor să impună în mod obligatoriu o clauză în contractele pe care operatorii le încheie cu abonaţii prin care să se prevadă că abonatul îşi poate exprima opţiunea privind modul de achitare a abonamentului.
- Totodată se arată că la lit. p) a art. 4 din Norma aprobată prin Ordin nu constituie „o informaţie adusă la cunoştinţa consumatorului, ci reprezintă chiar conţinutul unei clauze care se doreşte a fi impusă în mod obligatoriu în contractele comerciale care se încheie între prestatorii de servicii şi beneficiari.
Lit. p) produce o vătămare a intereselor legitime ale furnizorilor serviciului de televiziune prin cablu şi prin satelit deoarece potrivit dispoziţiilor legale, modificarea grilei de programe se face cu aprobarea Consiliului Naţional al Audiovizualului. Informarea consumatorilor cu privire la schimbarea grilei de programe în special în cazul eliminării unor programe, este realizată, abonatul având posibilitatea să opteze dacă doreşte să beneficieze în continuare de Serviciul contractat sau doreşte să renunţe la serviciu.
- Se arată că lit. q) de la art. 4 din Normă nu constituie „o informaţie” care trebuie adusă la cunoştinţa consumatorilor ci este o obligaţie impusă părţilor contractante privind forma contractului pe care acestea îl încheie şi anume ca mărimea fondului utilizat să fie de minimum 10.
În drept se invocă prevederile art. 304 pct. s C. proc. civ.
Pârâta-recurentă Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor la termenul din 24 noiembrie 2009 a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamanta SC RCS&RDS SA - şi a invocat excepţia de nulitate a recursului, întrucât în cuprinsul cererii de recurs nu se regăsesc critici propriu zise, succesiunea de fapte şi afirmaţii din cererea de recurs nu este structurată din punct de vedere juridic, aşa încât nu se poate reţine vreo critică la adresa Deciziei civile nr. 1697 din 17 aprilie 2009.
Pe fondul recursului s-a solicitat respingerea acestuia ca nefondat, motivele arătate nu reflectă aspectele de nelegalitate cu privire la sentinţa pronunţată, fiind preluată şi menţinută apărarea pe fondul cauzei.
Recurentul SC RCS&RDS SA a formulat întâmpinare şi a solicitat respingerea recursului Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor.
La termenul din 26 ianuarie 2010, Înalta Curte a pus în dezbaterea părţilor excepţia nulităţii precum şi fondul recursului.
Examinând excepţia nulităţii recursului, Înalta Curte apreciază că aceasta nu este întemeiată, motivele invocate se circumscriu prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
În consecinţă, se va respinge excepţia nulităţii.
În ceea ce priveşte recursul Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, Înalta Curte constată:
În prevederile art. 4 lit. a) se menţionează că în contractul preformulat trebuie să se precizeze momentul începerii şi cel al încetării contractului, cu posibilitatea denunţării unilaterale, cu un preaviz de 30 de zile, fără taxe suplimentare.
Instanţa de fond în mod corect a apreciat că în situaţia în care contractul a fost încheiat ca urmare a acceptării unei oferte promoţionale, prin care se acceptă anumite condiţii avantajoase, cu condiţia încheierii contractului pe o anumită perioadă, în acest caz, denunţarea unilaterală a contractului de către consumator, impune plata unei taxe suplimentare potrivit contractului încheiat.
În virtutea principiului libertăţii convenţiilor, partenerii contractuali au facultatea să stipuleze în contract orice clauză contractuală care nu contravine ordinii publice şi bunelor moravuri.
În contractele sinalagmatice, oricare dintre contractanţi este îndreptăţit să refuze executarea propriei obligaţii câtă vreme celălalt contractant, care pretinde executarea, nu execută obligaţiile ce-i incumbă în baza aceluiaşi contract.
Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori „orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii, va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe speciale”.
Aşa cum s-a arătat prin exemplul prezentat, această dispoziţie - [art. 4 lit. a)] - informare emisă de Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor prin ordinul contestat nu poate acoperi toate situaţiile existente în practică, asemenea clauze având uneori caracterul unei veritabile convenţii accesorii (taxe suplimentare) - iar pentru consumator trebuie să existe posibilitatea reală de a negocia clauzele contractuale şi nu să fie prestabilite în mod unilateral de furnizorul de servicii.
Dispoziţia art. 4 lit. d) din Normă care impune notificarea în scris a consumatorilor cu minim 15 zile înainte de întreruperea sau încetarea furnizării serviciului respectiv, a fost apreciată nelegală de instanţa de fond, în mod corect.
Înalta Curte constată că această dispoziţie nu reprezintă o garanţie pentru protejarea consumatorilor de anumite deficienţe provenite din contractele încheiate cu furnizorii de servicii. Pentru a fi protejaţi consumatorii şi pentru ca operatorii economici să fie responsabilizaţi în îndeplinirea obligaţiilor contractuale se poate invoca excepţia de neexecutare şi se poate pune în discuţie culpa contractuală în raport de prejudiciul pretins.
În ceea ce priveşte cererea de recurs formulată de reclamanta SC RCS&RDS SA, Înalta Curte constată:
- Nu sunt susţinute criticile recurentei privind nerespectarea de către Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor a dispoziţiilor art. 2 şi 6 din Legea nr. 52/2003 respectiv a obligaţiei de consultare în procesul de elaborare a proiectelor de acte normative.
Astfel deşi se susţine de recurent că Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor nu a transmis asociaţiilor de afaceri şi altor asociaţii legal constituite anunţul referitor la elaborarea proiectului actului normativ şi nici celelalte documente prevăzute expres de art. 6 alin. (2) din Legea nr. 52/2003, aceste susţineri sunt contrazise de actele dosarului. Din acestea rezultă că proiectul de Ordin pentru aprobarea Normei privind unele măsuri de informare a consumatorilor a fost transmis, încă din data de 12 ianuarie 2007 pentru consultări la Asociaţia pentru Protecţia Consumatorilor din România. De asemenea au fost trimise invitaţii în data de 18 ianuarie 2007 către numeroşi operatori economici pentru a-i invita la discuţii privind aspectele formulate pentru data de 23 ianuarie 2007.
Între aceşti operatori economici invitaţi la discuţii s-a aflat şi recurenta SC RCS&RDS SA ceea ce demonstrează rea-credinţă din partea acesteia, procedura consultării fiind declanşată la 12 ianuarie 2007, iar ordinul emis la 21 februarie 2007.
- Cât priveşte prevederile art. 4 alin. (1) lit. c), instanţa de fond a făcut o interpretare corectă a acestei dispoziţii, având în vedere executarea succesivă a contractelor în discuţie, aceste contracte sunt încheiate pe o durată mai mare şi sunt continuu actualizate şi atunci trebuie să existe posibilitatea ca abonatul să accepte sau să respingă o astfel de modificare.
- Şi celelalte dispoziţii din Ordinul respectiv, art. 4 lit. e), f) - sunt interpretate judicios de instanţa fondului.
Informarea cu privire la modalitatea de penalizare a operatorilor economici dacă aceştia nu respectă termenele sau parametrii de calitate privind serviciul furnizat se înscrie în principiul reciprocităţii şi interdependenţei în contractele sinalagmatice. Aşa cum consumatorul suportă penalităţi în cazul neîndeplinirii obligaţiilor sale tot aşa şi furnizorul de servicii trebuie să suporte sancţiuni, să-şi asume responsabilitatea şi riscurile inerente derulării în timp a contractului.
- Şi prevederile art. 4 lit. l) şi m) din ordin sunt legale şi au fost constatate în acest fel de către instanţa de fond. Recurentul nu a adus elemente noi în aprecierile sale. Plata în avans a contravalorii serviciului precum şi dreptul persoanei de a-şi proteja datele personale sunt opţiuni pe care părţile le stabilesc în comun.
De asemenea lit. p) şi lit. q) ale art. 4 sunt interpretate corect de instanţa fondului. Astfel, se constată că informarea consumatorului cu privire la modalitatea de notificare şi de solicitare a acordului acestora cu privire la modificările caracteristicilor produselor sau serviciilor şi utilizarea mărimii fontului textului la minim 10, se justifică, fiind măsuri elementare de protecţie a consumatorilor.
Este abuzivă clauza care obligă consumatorul să se spună unor condiţii despre care nu a avut posibilitatea reală de a lua la cunoştinţă la data semnării contractului.
Faţă de toate cele arătate mai sus, apreciind că în cauză nu există motive care să conducă la modificarea sau casarea sentinţei recurate, în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile ca fiind nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia nulităţii recursului reclamantei, invocată de intimata Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor.
Respinge recursurile declarate de reclamanta SC RCS&RDS SA şi pârâta Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor împotriva Sentinţei civile nr. 1697 din 17 aprilie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 februarie 2010.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 631/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 635/2010. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
