ICCJ. Decizia nr. 69/2010. Contencios. Anulare act de control taxe şi impozite. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 69/2010
Dosar nr. 8316/2/2008
Şedinţa publică din 14 ianuarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei.
1. Obiectul acţiunii.
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 18 decembrie 2008, reclamanta Banca Turco-Română – bancă în faliment prin lichidator Fondul de Garantare a Depozitelor în sistemul bancar, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. – D.S.C., anularea Deciziei nr. 18 din 31 octombrie 2005 emisă de pârâtă şi obligarea pârâtei la reluarea procedurii administrative de soluţionare a contestaţiei împotriva Deciziei nr. 61/90/1/2003/754119 din 5 noiembrie 2004 emisă de D.G.A.M.C.
2. Motivele de fapt şi de drept care au stat la baza formulării cererii.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că a contestat Decizia nr. 61/ 90/1/2003/754119 din 5 noiembrie 2004, prin care s-au calculat accesorii suplimentare în sumă de 4.428.747,06 lei, pentru perioada 28 februarie 2003 - 5 noiembrie 2004, respectiv penalităţi de întârziere aferente TVA, iar autoritatea publică a suspendat soluţionarea contestaţiei până la soluţionarea plângerii penale formulate, prin Decizia nr. 18/2005. A mai susţinut că, întrucât măsura suspendării prevăzute de dispoziţiile art. 214 alin. (1) C. proCod Fiscal este facultativă, nu trebuia dispusă, deoarece nu existau motive suficiente pentru suspendare.
În drept a invocat dispoziţiile art. 218 alin. (2) C. proCod Fiscal şi pe cele ale art. 1 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
La termenul de judecată din 25 februarie 2009 reclamanta a depus cerere precizatoare şi modificatoare prin care a solicitat instanţei să constate nelegalitatea refuzului de a dispune repunerea pe rol a contestaţiei nr. 2544 din 2 decembrie 2004, comunicat prin adresa din 14 mai 2008 a A.N.A.F. – D.G.S.C. şi obligarea pârâtei să reia procedura de soluţionare a contestaţiei.
3. Apărările formulate de pârâta A.N.A.F.
Pârâta A.N.A.F. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia prescrierii dreptului material la acţiune şi, în subsidiar, pe fond a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
4. Hotărârea instanţei de fond.
Prin sentinţa civilă 1267 din 25 martie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, ca neîntemeiată şi a admis acţiunea astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta Banca Turco-Română. A constatat refuzul nejustificat al pârâtei de soluţionare a cererii reclamantei şi a obligat pârâta să repună pe rol cauza administrativă suspendată prin Decizia nr. 18 din 30 ianuarie 2005 şi să soluţioneze contestaţia reclamantei.
5. Motivele de fapt şi de drept care au stat la baza formării convingerii instanţei de fond.
5.1. Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţa de fond a constatat că aceasta este neîntemeiată în raport de obiectul precizat al acţiunii, prin care s-a solicitat constatarea refuzului nejustificat al pârâtei de a relua soluţionarea contestaţiei administrative. S-a mai reţinut că prin adresa de răspuns din 14 mai 2008 pârâta a comunicat reclamantei ca nu se află în prezenţa unei soluţii definitive pe latură penală pentru ca procedura administrativă să fie reluată în baza art. 214 alin. (3) C. proCod Fiscal Faţă de această situaţie, prima instanţă a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 11 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din Legea nr. 554/2004, care prevăd că cererile în constatarea refuzului nejustificat se introduc în termen de 6 luni de la data comunicării refuzului nejustificat, apreciind că acţiunea a fost introdusă în termen, având în vedere că reclamanta a parcurs şi procedura prealabilă, aşteptând termenul de 30 de zile în care autoritatea pârâtă trebuia să îi răspundă.
5.2. Pe fondul cauzei a reţinut prima instanţă că autoritatea pârâtă a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei administrative formulată de reclamantă împotriva notei de constatare nr. 243 din 18 februarie 2003, prin Decizia nr. 96 din 16 aprilie 2003, reţinând că aceasta se impune, deoarece s-a formulat plângere penală la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, iar soluţionarea laturii penale are strânsă legătură cu actul administrativ fiscal contestat.
5.3. Analizând actele şi lucrările dosarului, prima instanţă a constatat că acţiunea reclamantei prin care se solicită constatarea refuzului nejustificat de repunere pe rol a contestaţiei administrative reprezintă echivalentul posibilităţii procedurale oferită de C. proc. civ., prin art. 244 alin. (1), părţilor aflate într-un proces civil suspendat în faţa instanţelor judecătoreşti.
5.4. A apreciat că, faţă de situaţia potrivit căreia prin Decizia fiscală contestată pe cale administrativă s-au stabilit accesorii la obligaţii fiscale ale reclamantei către bugetul de stat, măsura suspendării soluţionării contestaţiei nu se justifică, având în vedere că autoritatea pârâtă putea să se pronunţe asupra acesteia, independent de plângerea penală formulată şi a cărei existenţă nici nu a fost dovedită sau de aspectul că soluţionarea contestaţiei împotriva deciziei prin care s-au stabilit obligaţii fiscale principale este suspendată.
6. Recursul formulat de pârâta A.N.A.F.
Motive de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ. şi art. 3041 C. proc. civ.
6.1. Există legătură de cauzalitate între obligaţiile fiscale accesorii şi plângerea penală formulată, având în vedere atât faptul că aceste accesorii calculate pentru debitul reprezentând TVA, cât şi faptul că asupra aspectelor referitoare la falsificarea documentelor contabile în baza cărora s-a dedus TVA, nu se pot pronunţa decât organele de cercetare/ urmărire penală sau instanţele penale.
6.2. Potrivit dispoziţiilor art. 179 alin. (2) din OG nr. 92/2003 (art. 210 după republicare), Decizia/ dispoziţia emisă în soluţionarea contestaţiei este definitivă în sistemul căilor administrative de atac, iar conform art. 187 alin. (2) din OG nr. 92/2003 (art. 218 după republicare), reclamanta putea ataca Decizia nr. 18/2005 la instanţa judecătorească de contencios administrativ.
Adresele din 23 aprilie 2008 şi din 21 mai 2008 prin care s-a solicitat reluarea procedurii de soluţionare a contestaţiei pe cale administrativă, nu pot avea consecinţele juridice ale unor cereri de repunere în termenul de prescripţie pentru a se putea solicita anularea Deciziei nr. 18/2005.
6.3. Instanţa de fond a apreciat în mod greşit că procedura poate fi relevantă, deoarece nu sunt îndeplinite prevederile art. 214 alin. (3) din OG nr. 92/2003, potrivit cărora procedura administrativă este reluată la încetarea motivului care a determinat suspendarea.
În speţă, reclamanta putea solicita reluarea procedurii administrative numai în condiţiile în care latura penală a cauzei s-a soluţionat definitiv, prin prezentarea rezoluţiei motivată a organelor de cercetare / urmărire penală sau a unei hotărâri penale definitive pronunţată de instanţele penale.
7. Apărările formulate de intimata-reclamantă Banca Turco-Română.
Prin întâmpinare, se solicită respingerea recursului ca nefondat.
7.1. Art. 210 din OG nr. 92/2003 se referă la deciziile emise în soluţionarea cererilor supuse procedurii instituite de acest act normativ şi nu la cele suspendate de la soluţionare.
7.2. Motivul potrivit căruia instanţa fondului a procedat la analizarea cauzelor care au determinat pronunţarea soluţiei de suspendare este acela al identităţii cu cele ale refuzului de reluare a soluţionării contestaţiei.
7.3. În prezent sunt îndeplinite prevederile art. 214 alin. (3) din OG nr. 92/2003, deoarece prin rezoluţia din 11 iunie 2009, procurorul-şef serviciu teritorial Bucureşti din cadrul D.N.A. a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva salariaţilor băncii.
Prin rezoluţia din 14 august 2009, procurorul şef adjunct S.C.I.C.I.C. din cadrul D.N.A. a dispus respingerea plângerii formulate de A.N.A.F. împotriva soluţiei de neîncepere a urmăririi penale.
II. Considerentele instanţei de recurs.
1. Recursul este nefondat, din perspectiva criticii referitoare la neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de dispoziţiile art. 183 alin. (1) lit. a) din OG nr. 92/2003 (devenit art. 214 alin. (1) lit. a) după republicarea C. proCod Fiscal).
Aceste condiţii sunt în prezent îndeplinite, iar procedura administrativă va fi reluată, deoarece motivul care a determinat suspendarea nu mai există.
Prin cele două rezoluţii ale procurorului, ce au dus la soluţia de neîncepere a urmăririi penale, plângerea penală formulată în cauză nu mai constituie motiv de suspendare a soluţionării contestaţiei administrative, iar recurenta are obligaţia reluării procedurii.
2. Faţă de acestea, instanţa de recurs consideră că nu este necesar a se pronunţa şi asupra celorlalte critici aduse sentinţei de fond.
3. În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 modificată şi completată, urmează a se respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de A.N.A.F., împotriva sentinţei civile nr. 1267 din 25 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 666/2010. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 72/2010. Contencios. Anulare act... → |
|---|
