ICCJ. Decizia nr. 726/2010. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 726/2010
Dosar nr.4886/2/2009
Şedinţa publică din 11 februarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la 29 mai 2009, reclamanta SC ”N.O.” SRL a chemat în judecată pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Administraţia Finanţelor Publice sector 2 solicitând să se dispună suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 112 din 27 martie 2009, privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a identificat şi achiziţionat în cursul anului 2007 un număr de două terenuri învecinate, situate în zona oraşului Târgu Mureş.
Achiziţia terenurilor a vizat edificarea de către reclamantă a unui centru de afaceri şi comerţ tip „mall”. Întrucât la momentul achiziţiei terenurilor pe acestea se aflau anumite clădiri dezafectate ce nu mai corespundeau necesităţilor de afaceri, aceste clădiri au fost ulterior demolate, astfel încât pe terenul eliberat să se poată realiza construcţia centrului de afaceri şi comerţ.
Astfel, prin Decizia de impunere nr. 112 din 27 martie 2009 având la bază Raportul de inspecţie fiscală nr. 712991din 16 martie 2009, s-au dispus obligaţii suplimentare de plată aferente TVA solicitată la rambursare, conform demersului de taxă înregistrat la 26 ianuarie 2009 concret, s-au stabilit în sarcina reclamantei obligaţii suplimentare de plată TVA, în cuantum de 2.787.944 RON plus majorări de întârziere în sumă de 359.206 RON, urmare a ajustării de către organul de control a dreptului de deducere a taxei aferente achiziţiei de clădiri şi terenuri, în temeiul art. 145 alin. (4) lit. d) a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal.
Reclamanta a arătat că împotriva deciziei de impunere a formulat contestaţie înregistrată la organul fiscal la data de 27 aprilie 2009, prin care a invocat nelegalitatea încadrării clădirilor (dezafectate) în categoria „bunuri de capital” precum şi tratamentul fiscal aplicat de către organul de control clădire dezafectată, exprimându-şi îndoiala cu privire la legalitatea actului atacat.
La 22 mai 2009 organul fiscal a instituit măsura popririi asupra disponibilităţii băneşti ale reclamantei.
Reclamanta a precizat că măsura suspendării deciziei de impunere fiscală este justificată, având în vedere serioasele îndoieli cu privire la legalitatea actului sus-amintit cât şi pericolul iminent şi prejudiciile materiale constând în încetarea desfăşurării activităţii economice în condiţiile în care proiectul este finanţat din credit bancar.
Prin Sentinţa civilă nr. 2782 din 26 iunie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a admis cererea reclamantei şi a dispus suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 112 din 27 martie 2009 până la pronunţarea instanţei de fond.
În motivarea soluţiei judecătorul fondului a reţinut că reclamanta a făcut dovada parcurgerii prealabile, în condiţiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, contestaţia fiind înregistrată la Direcţia Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti, sub nr. 19854/27 aprilie 2009.
Cu privire la îndeplinirea condiţiei cazului bine justificat, instanţa de fond a făcut aprecieri care vizează legalitatea raportului de inspecţie fiscală.
S-a reţinut că încadrarea bunurilor imobile (clădiri şi terenuri) în sfera de cuprindere a art. 149 alin. (4) lit. d) din Legea nr. 571/2003 este neîntemeiată şi de natură să creeze îndoieli serioase în privinţa legalităţii actului.
Astfel, organul de control fiscal a apreciat în mod greşit dispoziţiile art. 149 alin. (4) lit. d) din Legea nr. 571/2003, privind Codul fiscal, reprezentând dreptul de deducere TVA aferentă achiziţiilor de clădiri şi terenuri.
În speţă, pârâta a aplicat acelaşi tratament fiscal atât pentru clădiri cât şi pentru terenuri în considerarea faptului că reclamanta a înregistrat în evidenţa contabilă, în contul 212 „clădiri”, imobilul astfel achiziţionat (clădiri plus terenuri) şi a declarat la Direcţia impozite şi Taxe Locale Târgu Mureş întreaga valoare a imobilului pe clădiri.
Or, TVA aferentă achiziţionări terenurilor, nu se supune regulii de ajustare prevăzute de art. 149 alin. (4) lit. d) din Legea nr. 517/2003, pentru considerentul că terenurilor nu li se aplică acelaşi tratament fiscal aplicabil clădirilor, în aceste condiţii fiind integral deductibilă.
Mai mult, organul de control încadrează „clădirile dezafectate” achiziţionate impunerii cu terenurile în categoria „bunuri de capital”, respectiv active corporale fixe, fără a avea în vedere dispoziţiile art. 1251 alin. (1) pct. 3 din legea nr. 571/2003, situaţie în care TVA aferentă achiziţiei lor nu se supune regulilor de ajustare a taxei prevăzute de art. 149 alin. (4) lit. d) din Legea nr. 571/2003.
Totodată, s-a apreciat că măsura suspendării se impune, fiind îndeplinită şi condiţia pagubei iminente.
Executarea deciziei de impunere ar pune reclamanta în situaţia de a nu putea finaliza proiectul de edificare al centrului de comerţ şi afaceri, ceea ce ar conduce la imposibilitatea desfăşurării raporturilor contractuale cu banca creditoare, aspecte de natură să creeze acesteia importante pagube iminente cât şi prejudicii materiale viitoare previzibile.
Împotriva acestei sentinţe, considerată nelegală şi netemeinică a formulat recurs Administraţia Finanţelor Publice sector 2 (AFP sector 2), invocând ca temei dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ.
Prin motivele de recurs recurenta-intimată aduce, în esenţă, critici sentinţei atacate în sensul că în mod greşit instanţa a apreciat că în cauză sunt îndeplinite condiţiile impuse de legiuitor pentru a se putea dispune suspendarea executării actului administrativ - fiscal contestat.
Recurenta-pârâtă arată că nu a fost făcută dovada îndeplinirii procedurii prealabile prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004.
Cu privire la condiţia care vizează cazul bine justificat se susţine că aceasta nu a fost dovedită iar cele reţinute de instanţa de fond vizează aspecte de fond care nu puteau fi cercetate cu ocazia soluţionării cererii cu care a fost învestită, respectiv suspendarea Deciziei de impunere nr. 112/2009.
Se arată că propria culpă a reclamantei prin nerespectarea dispoziţiilor legale ca urmare a neînregistrării corecte a unor operaţiuni contabile nu poate să conducă la îndeplinirea condiţiei prevăzută de art. 14 din Legea nr. 554/2004 referitoare la paguba iminentă, astfel cum a fost definită în art. 2 alin. (1) lit. ş) din legea menţionată.
De asemenea, se susţine că toate afirmaţiile intimatei-reclamante sunt pur formale şi nu au fost dovedite astfel că în mod greşit a fost admisă cererea de suspendare.
Recurenta-pârâtă a formulat şi note scrise prin care a reiterat susţinerile din cererea de recurs precum şi faptul că prin Decizia nr. 272 din 29 iulie 2009 Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor a respins ca neîntemeiată contestaţia împotriva Deciziei nr. 112/2009.
Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că a parcurs etapa plângerii prealabile, astfel că nu mai avea obligaţia ca înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ să formuleze o nouă plângere administrativă înainte de a solicita suspendarea actului administrativ fiscal.
În opinia intimatei-reclamante au fost dovedite în cauză condiţiile necesare pentru suspendarea actului administrativ fiscal referitoare la cazul bine justificat şi paguba iminentă.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând recursul în raport de criticile formulate, de înscrisurile care există la dosarul cauzei, de dispoziţiile legale incidente cât şi prin prisma dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., constată că acesta este nefondat.
Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, „în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond”.
Deci, pentru a admite o cerere de suspendare a executării unui act administrativ, care este, ca regulă generală, executoriu din oficiu, instanţa de fond trebuie să constate şi să motiveze îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii cerute de art. 14 alin. (1) menţionat, suspendarea executării unui act administrativ fiind o măsură excepţională.
Îndeplinirea condiţiilor cazului bine justificat şi a iminenţei unei pagube sunt supuse aprecierii judecătorului, care efectuează o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza circumstanţelor de fapt şi de drept ale cauzei. Acestea trebuie să ofere indicii suficiente de răsturnare a prezumţiei de legalitate şi să facă verosimilă iminenţa producerii unei pagube în cazul particular supus evaluării.
Cazul bine justificat este definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind o împrejurare legată de starea de fapt şi de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalităţii actului administrativ.
Îndoiala serioasă asupra legalităţii actului administrativ trebuie să rezulte cu uşurinţă în urma unei cercetări sumare a aparenţei dreptului, pentru că în cadrul procedurii suspendării executării, pe calea căreia pot fi dispuse numai măsuri provizorii, nu este permisă prejudecarea fondului litigiului.
Or, în speţă, motivele invocate de intimata-reclamantă nu au caracterul unor indicii aparente care să răstoarne prezumţia de legalitate a actului administrativ fiscal, ci necesită o analiză pe fond a raportului juridic dedus judecăţii.
După cum se constată, prima instanţa soluţionând cererea de suspendare a intrat în cercetarea fondului în ceea ce priveşte legalitatea Deciziei de impunere nr. 112/2009, fapt de altfel nepermis, întrucât cererea de chemare în judecată are un alt obiect, respectiv suspendarea actului administrativ fiscal.
Prin urmare, în mod greşit instanţa de fond a apreciat ca fiind îndeplinită condiţia „cazului bine justificat” deoarece în cuprinsul hotărârii recurate nu sunt indicate fapte sau împrejurări de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ fiscal fără a fi analizat fondul cauzei, care este atributul instanţei care va soluţiona eventuala cerere referitoare la anularea Deciziei de impunere nr. 112/2009.
Mai mult, prin Decizia nr. 272/2009 a fost soluţionată contestaţia împotriva Deciziei de impunere nr. 112/2009, ce formează obiectul cererii de suspendare în sensul respingerii ca neîntemeiată.
În acest context este nefondată critica recurentei-pârâte privind neîndeplinirea condiţiei referitoare la plângerea prealabilă întrucât Decizia nr. 272/2009 reprezintă chiar soluţia la plângerea administrativă prealabilă.
Cât priveşte criticile referitoare la îndeplinirea condiţiei pagubei iminente, Înalta Curte constată, de asemenea, că argumentele reţinute în sentinţa atacată sunt nefondate, pentru că paguba iminentă nu se prezumă, ci trebuie dovedită de persoana lezată, prin probe concludente.
Intimata-reclamantă nu a administrat nici un fel de probă de natură să formeze convingerea instanţei în sensul iminenţei unei pagube materiale greu sau imposibil de înlăturat ulterior în cazul în care în final actul ar fi anulat, astfel încât să se circumscrie caracterului de excepţie al suspendării executării actului administrativ, conform fizionomiei pe care legea în prezent în vigoare o conferă acestei instituţii juridice.
Mai mult, în cazul actelor administrativ fiscale prin care se dispune în sarcina persoanei vătămate plata unei sume de bani, îndeplinirea condiţiei prevenirii unei pagube iminente nu este dovedită şi demonstrată prin simpla susţinere că plata sumei respective conduce la producerea unui prejudiciu în patrimoniul acesteia, întrucât astfel s-ar ajunge la concluzia că această cerinţă este presupusă în majoritatea actelor administrative din această categorie, ceea ce ar contraveni caracterului de excepţie al instituţiei suspendării executării actelor administrative în reglementarea Legii nr. 554/2004.
În concluzie, în raport de cele reţinute mai sus, instanţa de fond a apreciat în mod greşit că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare pentru a fi admisă cererea de suspendare a actului administrativ fiscal în cauză.
Având în vedere toate considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I, alin. (3) C. proc. civ. coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, va admite recursul, va casa sentinţa recurată şi va respinge cererea de suspendare formulată de reclamantă ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Administraţia Finanţelor Publice - sector 2 împotriva Sentinţei civile nr. 2782 din 26 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi respinge cererea de suspendare formulată de reclamanta SC ”N.O.” SRL.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 11 februarie 2009
Procesat de GGC - LM
← ICCJ. Decizia nr. 732/2010. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 723/2010. Contencios. Refuz soluţionare... → |
---|