ICCJ. Decizia nr. 715/2010. Contencios. Despăgubire. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 715/2010
Dosar nr.8320/2/2008
Şedinţa publică din 11 februarie 2010
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal reclamantul V.C.N. a chemat în judecată Statul Român, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, solicitând obligarea pârâtei la transmiterea dosarului la evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare şi la emiterea în maxim 30 de zile a deciziei care să conţină titlul de despăgubire.
În motivarea cererii, reclamantul a susţinut, în esenţă, că pârâta nu poate invoca în apărare, ca motiv al neemiterii titlului de despăgubire, propria turpitudine. Chiar dacă Legea nr. 247/2005 nu prevede un termen special pentru soluţionarea cererilor, consideră aplicabil termenul general de 30 de zile prevăzut de Legea nr. 554/2004.
Prin Sentinţa civilă nr. 2710 din 23 iunie 2009 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată de reclamant, a obligat pârâta la transmiterea dosarului în vederea întocmirii raportului de evaluare şi a respins cererea de obligare a pârâtului la emiterea deciziei care să conţină titlu de despăgubire, ca prematur formulată.
În motivarea soluţiei, judecătorul fondului a apreciat ca prematur formulat capătul de cerere privind emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul neevaluat, reţinând că dreptul reclamantului la emiterea deciziei nu este actual, emiterea deciziei făcându-se după aprobarea raportului de evaluare, conform art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Cu privire la cererea de obligare a pârâtei la evaluarea imobilului a constatat că nici prevederile art. 16 alin. (5) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi nici cele ale pct. 17.1 din HG nr. 1095/2005 nu stabilesc termene speciale de soluţionare a cererilor, motiv pentru care apreciază ca fiind fondate susţinerile reclamantului, în sensul aplicării dispoziţiilor de drept comun, prevăzute de Legea contenciosului administrativ.
Cum, acţiunea reclamantului se întemeiază pe dispoziţiile art. 1 alin. (1) coroborate cu art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în cauză este aplicabil termenul de 30 de zile de soluţionare a cererii.
Se constată că în raport cu data emiterii propunerii de acordare de despăgubiri, respectiv iunie 2006, acesta este depăşit.
Instanţa de fond a reţinut că statul, prin instituţiile sale, răspunde nu numai pentru culpa persoanelor vinovate de neîndeplinirea sarcinilor în cadrul autorităţilor, dar şi pentru organizarea necorespunzătoare a activităţii de executare a legii, concretizată în lipsa cadrului administrativ necesar pentru îndeplinirea atribuţiilor legale în cadrul unor termene rezonabile.
Nu au fost reţinute apărările pârâtei, cu privire la imposibilitatea identificării imobilelor ce fac obiectul notificării (teren + construcţie demolată), faţă de împrejurarea că din evidenţele fiscale (matricola nr. 2, impozitul pe clădiri), rezultă suficiente date ce pot sta la baza evaluării imobilului.
Împotriva aceste sentinţe, considerată netemeinică şi nelegală a declarat recurs Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
Prin motivele de recurs se aduc, în esenţă, următoarele critici sentinţei recurate:
Instanţa de fond nu a ţinut seama de faptul că procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 se aplică cu prioritate faţă de Legea nr. 554/2004, astfel că termenul de emitere a deciziei conţinând titlu de despăgubire nu poate fi asimilat termenului de 30 de zile prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
În acest context eronat prima instanţă a reţinut că a fost depăşit termenul de 30 de zile pentru transmiterea dosarului la evaluator, cu atât mai mult cu cât ordinea în care vor fi soluţionate dosarele se face în raport de Decizia nr. 2815/2008 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. Întârzierea procedurii administrative a fost determinată de inexistenţa actelor care să descrie imobilul demolat, fiind irelevantă identificarea făcută de instanţa de fond.
De asemenea, recurenta susţine că este imposibil de executat dispozitivul sentinţei recurate, respectiv transmiterea dosarului la evaluator, deoarece dosarul de despăgubire nr. 20251/CC a fost remis entităţii învestite cu soluţionarea notificării, respectiv Primăriei Municipiului Alexandria.
În recurs recurenta-pârâtă a înţeles să invoce şi excepţia de nelegalitate a Dispoziţiei nr. 1260/2006 emisă de Primăria Municipiului Alexandria, în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Împotriva aceleiaşi sentinţe a declarat recurs şi reclamantul V.C.N., criticând-o ca fiind nelegală şi netemeinică şi invocând dispoziţiile art. 3041 şi art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Recurentul-reclamant aduce critici sentinţei recurate în sensul că în mod greşit instanţa de fond i-a respins cererea care vizează emiterea deciziei de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, deşi dispoziţiile Legii nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, ale Deciziei nr. 525/2005 pentru aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor cât şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie impuneau admiterea unei astfel de cereri.
Se arată că prin respingerea cererii de emitere a deciziei i-a fost încălcat dreptul de a beneficia de un tratament şi termen rezonabil cu privire la respectarea dreptului de proprietate, fiind nevoit ca pentru obţinerea titlului de despăgubire să promoveze o altă cerere.
Conchide recurentul în sensul că procedura administrativă nu trebuia fragmentată.
Se aduc critici sentinţei recurate sub aspectul nemotivării acestui capăt de cerere, apreciindu-se ca fiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 7 teza I C. proc. civ. cât şi pentru nepronunţarea pe capătul de cerere privind plata cheltuielilor de judecată.
Recurenta-intimată a formulat întâmpinare la recursul recurentului-reclamant solicitând respingerea acestuia ca nefondat, reiterând, în principal, susţinerile care vizează admiterea recursului său din cererea de recurs.
Recurentul-reclamant a formulat de asemenea întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor solicitând respingerea acestuia, menţionând că în temeiul art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului cât şi în raport de legislaţia internă, dosarul său trebuia soluţionat într-un termen rezonabil astfel că susţinerile recurentei-pârâte nu pot fi reţinute ca fiind fondate.
Referitor la excepţia de nelegalitate a Deciziei nr. 1260/2006 a Primarului Municipiului Alexandria emisă în baza Legii nr. 10/2001 s-a solicitat respingerea cererii de sesizare cu această excepţie ca inadmisibilă, întrucât pentru o astfel de decizie legiuitorul a prevăzut o altă procedură judiciară de contestare, fiind incidente dispoziţiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.
De asemenea se consideră că prin invocarea acesteia se doreşte de fapt tergiversarea cauzei.
Înalta Curte analizând sentinţa recurată în raport de criticile formulate de recurentul-reclamant, de înscrisurile care există la dosarul cauzei, de apărările părţilor din întâmpinare, cât şi sub toate aspectele potrivit art. 3041 C. proc. civ., apreciază că recursul este fondat, însă, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.
Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu poate fi reţinut.
Sentinţa recurată respectă cerinţele prevăzute de art. 261 alin. (1) C. proc. civ., fiind menţionate considerentele pentru care s-a respins cererea privind emiterea deciziei.
De asemenea, la dosarul de fond nu există nicio dovadă privind efectuarea vreunor cheltuieli de judecată, fapt care face de prisos o astfel de cerere.
Instanţa de recurs apreciază ca fiind incidentă situaţia prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în ceea ce priveşte soluţia care vizează respingerea capătului de cerere prin care s-a solicitat emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, aceasta fiind greşită.
Este adevărat că procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor cuprinde mai multe etape, însă, neefectuarea raportului de evaluare întru-un termen rezonabil, astfel cum corect a reţinut şi prima instanţă, îndreptăţeşte pe reclamant la finalizarea procedurii prin emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
Mai mult, în raport de data emiterii Deciziei nr. 1260, respectiv anul 2006, de data înregistrării dosarului la pârâtă, este evidentă depăşirea termenului rezonabil de finalizare a procedurii administrative, prin emiterea deciziei solicitate, pârâtei revenindu-i fără putinţă de tăgadă obligaţii în acest sens, fiind ţinută de respectarea principiului operativităţii specifice oricărei activităţi a autorităţilor administrative.
Prin urmare, admiterea acestui capăt de cerere se impune în raport de prevederile Legii nr. 247/2005, Titlul VII, Capitolul V cât şi de dispoziţiile art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului (CEDO).
Ţinând seama de cele reţinute, cât şi de dispoziţiile art. 312 alin. (1) teza I, alin. (3) C. proc. civ. coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite recursul declarat de reclamantul V.C. împotriva Sentinţei civile nr. 2710 din 23 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, va modifica această sentinţă în sensul că va obliga Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită reclamantului Decizia reprezentând titlul de despăgubire, fiind menţinute celelalte dispoziţii.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă-pârâtă, a apărărilor cuprinse în întâmpinare, cât şi sub toate aspectele conform art. 3041 C. proc. civ., apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse.
Este adevărat că Titlul VII „Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” din Legea specială nr. 247/2005 nu prevede un termen înăuntrul căruia să fie emisă Decizia reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul care nu mai poate fi restituit în natură, însă prevede etapele ce urmează a fi parcurse în cadrul procedurii administrative pentru acordarea despăgubirilor, prevederi care sunt într-adevăr complexe şi, în mod obiectiv nu pot fi finalizate în termenul de 30 zile prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, care constituie dreptul comun în materia contenciosului administrativ.
Însă, instanţa de recurs, după cum s-a mai pronunţat şi anterior în alte cauze similare, reţine că instanţele de judecată sunt datoare să exercite un control asupra dreptului de apreciere al autorităţii administrative, pentru a se asigura o protecţie reală a drepturilor fundamentale ale cetăţenilor, prevăzute în Constituţia României, cât şi în Convenţia europeană a drepturilor omului.
Etapa evaluării cât şi cea a emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire, ca etape cuprinse în cadrul „procedurilor administrative pentru acordarea despăgubirilor” - reglementate de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, trebuie să se desfăşoare într-un termen rezonabil, noţiune impusă de art. 6 parag.1 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
Termenul rezonabil astfel consacrat se referă atât la durata procedurilor administrative preliminare, cât şi la timpul necesar finalizării procedurilor judiciare, statul având obligaţia de a organiza funcţionarea sistemului puterilor sale în aşa fel încât să răspundă acestei cerinţe, pentru ca persoana îndreptăţită să poată beneficia efectiv de protecţia asigurată prin prevederile art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
În raport de aceste considerente cât şi de înscrisurile ce se află la dosarul cauzei, nesoluţionarea cererii reclamantului întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 247/2005, într-un interval de timp destul de mare de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, justifică pe deplin admiterea cererilor reclamantului şi din perspectiva art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
În acest context, în mod corect prima instanţă a obligat-o pe recurentă să transmită dosarul reclamantului în vederea efectuării raportului de evaluare, pentru că numai în acest mod acesta poate beneficia efectiv de protecţia asigurată de prevederile art. 6 menţionate.
Apărarea recurentei-pârâte în sensul că evaluarea nu se poate realiza în lipsa unor înscrisuri referitoare la identificarea şi descrierea imobilului notificat ce au fost solicitate prin mai multe adrese entităţii notificate nu poate fi reţinută, fiind corecte aprecierile primei instanţe în acest sens.
Prin urmare, având în vedere toate aceste considerente, se constată o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente în cauză de către prima instanţă, astfel că, situaţia prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu poate fi reţinută.
Ţinând seama de cele expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 312 alin. (1) teza II C. proc. civ. coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, va respinge recursul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva aceleaşi sentinţe ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de V.C.N. împotriva Sentinţei civile nr. 2710 din 23 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.
Respinge recursul declarat de Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva Sentinţei civile nr. 2710 din 23 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Modifică sentinţa atacată, în sensul că obligă pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită Decizia de stabilire a despăgubirilor.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 11 februarie 2009.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 747/2010. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 712/2010. Contencios. Anulare act... → |
|---|
