ICCJ. Decizia nr. 950/2010. Contencios. Despăgubire. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 950/2010
Dosar nr.3993/2/2008
Şedinţa publică din 19 februarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Hotărârea primei instanţe
Prin Sentinţa civilă nr. 672 din 18 februarie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, respingând excepţia inadmisibilităţii pentru lipsa plângerii prealabile, a respins ca prescrisă acţiunea formulată de reclamanta S.C."P.P." S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale (în prezent Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale).
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă, a reţinut, aşa cum reiese din considerentele sentinţei, următoarele:
Reclamanta, în motivarea acţiunii, a arătat că, având în arendă 333 ha teren agricol a însămânţat cu grâu 200 ha şi cu orz 110 ha în anul agricol 2005 - 2006, însă, ca urmare a temperaturilor excesiv de scăzute, a vânturilor puternice însoţite de ger şi a variaţiilor mari de temperaturi de la + la -18˚ C, 20˚ C) s-au produs pagube în sectorul vegetal iar o parte a culturilor agricole semănate în anul 2005 au fost calamitate.
Prin întâmpinarea formulată, pârâtul a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru lipsa procedurii prealabile, excepţia tardivităţii acţiunii precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, în sensul că reclamanta confundă cele două etape ale legii, respectiv etapa care reglementează constatarea şi declararea stării de calamitate şi etapa verificării procedurii prealabile obligatorii precum şi a condiţiilor privind încasarea despăgubirilor reglementate de legea specială.
Cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru lipsa procedurii prealabile, prima instanţă a reţinut că potrivit art. 7 alin. (5) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, în cazurile prevăzute de art. 2 alin. (2) din aceeaşi lege - referitoare la refuzul nejustificat de rezolvare sau la nesoluţionarea unei cereri referitoare la un drept sau la un interes legitim - nu este obligatorie procedura prealabilă.
În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune (calificată astfel de instanţă), s-a constatat că solicitarea de acordare a despăgubirilor, cu toate documentele anexate, a fost depusă în data de 17 august 2008, acesta fiind ultimul demers al solicitanţilor înainte de a învesti instanţa.
În raport cu această dată, instanţa a reţinut că reclamanta nu a formulat acţiunea în termenul de prescripţie de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) lit. c) teza a II-a, iar dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu sunt aplicabile în cauză, întrucât vizează o situaţie juridică diferită.
2. Recursul reclamantei
Împotriva sentinţei mai sus menţionate, a declarat recurs, în termen legal, reclamanta S.C. "P.P." S.R.L., invocând în drept prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În motivarea căii de atac, recurenta-reclamantă a invocat, în esenţă, calificarea greşită a actului juridic dedus judecăţii ca fiind un refuz de rezolvare a cererii de acordare a despăgubirilor pentru calamităţile naturale aferente perioadei 2005/2006 şi, drept consecinţă, admiterea greşită a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, în condiţiile în care Legea nr. 554/2004 nu interzice solicitarea despăgubirilor pe cale separată, termenul de sesizare a instanţei fiind de un an de la data cunoaşterii întinderii pagubei, conform art. 19 alin. (2) din actul normativ menţionat.
Sub aspectul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat aplicarea greşită a unor acte normative speciale incidente în cauză (OG nr. 7/2004, HG nr. 1006/2006, Legea nr. 381/2002), în sensul că a învestit instanţa cu o acţiune în pretenţii izvorâte din lege, independente de un act administrativ unilateral care să constate existenţa calamităţilor, care au fost deja constatate prin două acte normative emise în cursul anului 2005.
În dezvoltarea acestei critici, a mai arătat că procedura de depunere a actelor care compun dosarul de acordare a despăgubirilor a fost respectată, fiind parcurse două etape impuse de art. 19 lit. c) din OG nr. 7/2004 şi de HG nr. 1006 din 2 august 2006 şi a invocat jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu referire la Decizia nr. 4706 din 4 decembrie 2007, într-o speţă apreciată de recurenta-reclamantă ca fiind similară.
3. Apărările intimatului-pârât
Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul-pârât a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând, pe de o parte, că obiectul acţiunii se circumscrie ipotezei reglementate de art. 2 alin. (2) şi art. 8 alin. (1) teza finală din Legea nr. 554/2004 (refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim, asimilat de lege actului administrativ). Pe de altă parte, referindu-se la temeiul de drept indicat de recurenta-reclamantă, a arătat că întinderea pagubei a fost cunoscută de aceasta în cursul anului 2006, conform proceselor-verbale de constatare şi evaluare a pagubelor din 19 aprilie 2006, din 20 aprilie 2006, din 25 septembrie 2006 şi din 17 august 2006, astfel că în speţă s-a împlinit şi termenul de 1 an de la data la care persoana vătămată a cunoscut întinderea pagubei, prevăzut de art. 19 din Legea nr. 554/2004.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate şi a prevederilor art. 3042 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Obiectul cererii de chemare în judecată prin care recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ constă în obligarea Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale la plata despăgubirilor rezultate în urma calamităţilor naturale din perioada 1 decembrie 2005 - 31 martie 2006, în valoare de 108.404 RON, temeiul de drept constând în prevederile Legii nr. 381/2002 privind acordarea despăgubirilor în caz de calamităţi naturale în agricultură şi ale HG nr. 1006/2006 privind declararea stării de calamitate naturală în agricultură pentru culturile însămânţate în toamna anului 2005 şi în primăvara anului 2006, ca urmare a fenomenelor meteorologice din perioada ianuarie - iulie 2006, înregistrate în unele zone geografice, precum şi stabilirea nivelului maxim al sumei ce poate fi acordată ca despăgubire.
Având în vedere că în vederea acordării despăgubirilor, legiuitorul a instituit, prin Legea nr. 381/2002 şi actele administrative emise în vederea organizării executării ei, o procedură administrativă în cadrul căreia se constată şi se evaluează pagubele produse de calamităţile naturale şi se exercită drepturile şi obligaţiile producătorilor agricoli, instanţa de fond a calificat corect raportul juridic dedus judecăţii, ca fiind circumscris unui refuz de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau la un interes legitim, adresate unei autorităţi publice, în sensul art. 2 alin. (2) şi art. 8 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 54/2004, supusă termenului de prescripţie prevăzut de art. 11 alin. (1) lit. c) teza a II-a din aceeaşi lege.
Din înscrisurile depuse la dosarul de fond rezultă că recurenta-reclamantă a iniţiat demersurile în vederea acordării despăgubirilor în cursul anului 2006, când au fost întocmite mai multe procese-verbale de constatare şi evaluare a pagubelor conform art. 9 - 10 din Legea nr. 381/2002 (procesele-verbale din 19 aprilie 2006, din 20 aprilie 2006, din 17 august 2006 şi din 25 septembrie 2006), dar s-a adresat instanţei pentru a reclama refuzul rezolvării cererilor abia la data de 4 iulie 2008, mult după împlinirea termenului de prescripţie de 6 luni de la data la care trebuia să primească un răspuns, prevăzut de textul legal menţionat anterior.
Norma specială cuprinsă în art. 19 din Legea nr. 554/2004, invocat în recurs, se referă la o ipoteză cu totul diferită, în care instanţa de contencios administrativ a fost învestită iniţial cu o acţiune îndreptată împotriva unui act administrativ, tipic sau asimilat, nelegal, dar reclamantul nu a solicitat în acelaşi timp şi despăgubiri pentru că nu a cunoscut întinderea pagubei. Art. 19 din Legea nr. 554/2004 ar fi fost aplicabil numai dacă refuzul nejustificat de rezolvare a cererii de acordare a despăgubirilor ar fi fost constatat irevocabil printr-o hotărâre judecătorească anterioară, pentru că acţiunea în răspundere patrimonială reglementată de acest text este subsecventă unei acţiuni principale în cadrul căreia să se fi stabilit conduita culpabilă a autorităţii publice.
Prin urmare, şi din această perspectivă, interpretarea dată legii de instanţa de fond este corectă, concluzie care face de prisos analiza criticilor referitoare la fondul raportului juridic dedus judecăţii.
Având în vedere toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, constatând că nu există motive de modificare sau casare a sentinţei, în sensul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi al art. 304 pct. 8 şi 9 sau art. 3041 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. "P.P." S.R.L. împotriva Sentinţei civile nr. 672 din 18 februarie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 19 februarie 2010.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 951/2010. Contencios. Cetăţenie. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 947/2010. Contencios → |
|---|
