ICCJ. Decizia nr. 106/2011. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 106/2011
Dosar nr. 6981/3/2009
Şedinţa publică din 12 ianuarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea atacată cu recurs
Prin sentinţa civilă nr. 946 din 23 februarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia A VIII-A contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea prin care reclamanta M.M.G. a solicitat în contradictoriu cu pârâta A.P.A.I.C. anularea dispoziţiei nr. 24426 din 16 ianuarie 2009, prin care s-a dispus exmatricularea sa din cadrul F.P. ca urmare a săvârşirii unor fapte care potrivit legii penale constituie infracţiuni şi obligarea la restituirea cheltuielilor de întreţinere pe timpul şcolarizării.
Pentru a se pronunţa astfel, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin hotărârea nr. 24426 din 16 ianuarie 2009 s-a propus rectorului A.P.A.I.C. exmatricularea reclamantei, în baza art. 39 alin. (3) lit. a) din Regulamentul de Ordine Interioară.
În fapt, s-a constatat că reclamanta a fost surprinsă în ziua de 15 ianuarie 2009, ora 15, de către agenţii de pază, la ieşirea din magazinul C. Băneasa, în timp ce încerca să sustragă 3 genţi. S-a mai reţinut, totodată, că în timpul cercetărilor, studenta audiată şi-a recunoscut fapta, a avut o atitudine sinceră şi a explicat modul în care a dorit să sustragă bunurile din magazin.
Întrucât din actele depuse la dosar, respectiv raportul olograf, reiese că reclamantei i-a fost acordată posibilitatea de a-şi exprima punctul de vedere cu privire la faptele reţinute în sarcina sa, instanţa de fond a înlăturat susţinerile reclamantei, conform cărora nu ar fi fost audiată şi nu i s-ar fi acordat dreptul de a propune probe în apărare, în considerarea faptului că recunoaşterea faptei face ca orice probă să devină inutilă.
În ceea ce priveşte legalitatea compunerii comisiei de disciplină, instanţa de fond a reţinut că membrii acesteia au fost legal numiţi de rector, aşa cum reiese din înscrisul depus la fila din dosarul de fond. Totodată, s-a apreciat că împrejurarea că doi dintre membrii comisiei se aflau în concediu nu a fost dovedită de reclamantă şi chiar dacă această aserţiune ar fi fost reală, legalitatea compunerii comisiei nu ar fi fost afectată, ştiut fiind că membrii acesteia se aflau în concediu comandat, fiind obligaţi, astfel, să se prezinte la unitate oricând situaţia ar fi impus-o.
În ceea ce priveşte aprobarea hotărârii de către Consiliul Facultăţii, Curtea de apel a apreciat că acesta este un eveniment ulterior adoptării actului şi care nu este de natură a-i afecta legalitatea.
Cu privire la legalitatea soluţiei adoptate de comisie, instanţa de fond a reţinut că potrivit art. 39 alin. (3) lit. a) din Regulamentul de Ordine Interioară, săvârşirea unor fapte care, potrivit legii penale, constituie infracţiune atrage exmatricularea studentului. Consideră instanţa de fond că textul nu se referă la săvârşirea unei infracţiuni, aşa cum greşit susţine reclamanta, ci la săvârşirea unei fapte calificate de legea penală ca fiind infracţiune, diferenţa dintre cele două noţiuni fiind evidentă. Astfel, comiterea unei infracţiuni presupune încălcarea legii penale printr-o acţiune sau inacţiune care întruneşte toate elementele constitutive prevăzute de legea penală. Pe de altă parte s-a apreciat că există posibilitatea ca o faptă să se înscrie întocmai în definiţia dată de lege unei anumite infracţiuni, verbum regens, însă în concret să lipsească unul din elementele constitutive. Această din urmă ipoteză este avută în vedere de textul citat din Regulament, care face referire la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, iar nu la săvârşirea unei infracţiuni.
Raportând raţionamentul de mai sus la circumstanţele speţei, curtea de apel a constatat că, aşa cum reiese din ordonanţa nr. 792/P/2009, emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, s-a dispus scoaterea reclamantei de sub urmărirea penală, apreciindu-se că fapta acesteia nu prezintă, prin conţinutul ei concret, gradul de pericol social al unei infracţiuni. Din conţinutul rezoluţiei rezultă indubitabil că reclamanta a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, care însă nu prezintă pericolul social concret al unei infracţiuni. Consideră instanţa de fond că lipsa acestui element constitutiv este, însă, nerelevant în raport cu legalitatea hotărârii contestate, întrucât, aşa cum s-a arătat, pentru exmatriculare este suficientă săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, iar nu a unei infracţiuni.
2. Cererea de recurs
Împotriva sentinţei civile nr. 946 din 23 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta M.M.G. invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a susţinut, în esenţă, următoarele
Astfel, consideră recurenta că în mod greşit Curtea de apel a considerat că recunoaşterea săvârşirii faptei face să devină inutilă orice probă, în condiţiile în care potrivit art. 69 alin. (7) din Regulamentul de ordine interioară al studenţilor din A.P.A.I.C., activitatea comisiei de disciplină trebuia să aibă la bază principiul prezumţiei de nevinovăţie şi principiul garantării dreptului la apărare al studentului cercetat. În acest sens, susţine recurenta că în mod abuziv, Comisia de disciplină a considerat că prezumţia de nevinovăţie poate fi înlăturată, în condiţiile în care, la data de 16 ianuarie 2009 cercetarea penală nici nu începuse iar prevederile art. 69 alin. (7) se raportează la dispoziţiile art. 2 alin. (5) lit. b) din regulament, text din care rezultă indiscutabil obligaţia comisiei de a dispune exmatricularea sa numai după pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, ceea ce nu a fost cazul, în speţă, întrucât organele de urmărire penală au dispus scoaterea sa de sub urmărire penală.
În ceea ce priveşte legalitatea compunerii comisiei de disciplină, susţine recurenta că, nedovedirea faptului că doi dintre membrii comisiei se aflau în concediu de odihnă nu-i poate fi imputat în condiţiile în care actele doveditoare se aflau în posesia intimatei care nu a înţeles să le prezinte instanţei de fond, deşi s-a solicitat acest lucru.
Consideră recurenta că, în mod greşit, instanţa de fond, fără a administra probe, a prezumat în mod absolut că legalitatea comisiei nu ar fi afectată, întrucât membrii acesteia se află în concediu comandat în condiţiile în care este mai mult decât evident că existenţa unei obligaţii în sarcina unei persoane nu poate conduce automat la concluzia că este şi îndeplinită, având în vedere că există posibilitatea ca aceştia să nu se fi aflat în localitate mai ales că întrunirea comisiei a avut loc la începutul anului.
Mai arată recurenta că dispoziţiile din regulament dispun în mod imperativ că hotărârea comisiei prin care se propune exmatricularea studentului să fie supusă dezbaterii şi aprobării consiliului facultăţii, şi abia ulterior aprobării rectorului, procedură nerespectată, în cauză, astfel că în mod greşit a reţinut instanţa de fond că aprobarea hotărârii de către Consiliul Facultăţii, ca un eveniment ulterior adoptării actului, nu-i poate afecta legalitatea.
Cu privire la legalitatea hotărârii adoptate de comisie susţine recurenta că instanţa de fond a dat o interpretare personală a dispoziţiilor art. 39 alin. (3) lit. a) din regulament şi fără a ţine seama de dispoziţiile art. 2 alin. (5) lit. b) din acelaşi regulament care face trimitere la existenţa unei hotărâri judecătoreşti de condamnare, condiţie, evident, neîndeplinită în cauză.
3. Hotărârea instanţei de recurs
Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor recurentei circumscrise motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 cât şi sub toate aspectele, potrivit art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge prezentul recurs pentru considerentele arătate în continuare.
Înalta Curte constată, în primul rând, că prin criticile de recurs formulate, recurenta-reclamantă reiterează, cu mici nuanţe, susţinerile invocate în faţa instanţei de fond, prin cererea de chemare în judecată, cărora li s-a răspuns în mod corect în considerentele hotărârii recurate, aşa încât nu va relua argumentele expuse de judecătorul fondului ci îşi va limita analiza doar la criticile care se circumscriu unor veritabile motive de recurs, în condiţiile art. 304 şi art. 304 1 C. proc. civ.
Astfel, analizând hotărârea Comisiei de disciplină nr. 24426 din 16 ianuarie 2009 precum şi dispoziţia zilnică a rectorului Academiei nr. S/ 10 din 16 ianuarie 1009, în raport cu dispoziţiile art. 69 alin. (7) din Regulamentul de Ordine Interioară al studenţilor din A.P.A.I.C., Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de fond a apreciat că, constituirea respectivei comisii de disciplina s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor legale în materie.
De asemenea, Înalta curte observă din analiza hotărârea Comisiei de disciplină nr. 24426 din 16 ianuarie 2009 că respectiva hotărâre a fost semnată de toţi membrii comisiei, motiv pentru care constată că în mod corect judecătorul fondului a conchis în sensul că aprobarea ipotetică a unor cereri de concediu de odihnă pentru unii dintre membrii comisiei de disciplină nu este de natură a afecta legalitatea constituirii comisiei, în sensul invocat de reclamantă, în condiţiile în care rechemarea acestora din concediu a fost posibilă.
De asemenea, din analiza actelor care au stat la baza hotărârii contestate rezultă că cercetarea disciplinară a recurentei s-a făcut cu respectarea principiilor reglementate de art. 69 pct. 7 alin. (3) lit. a) – d) din regulament, în condiţiile în care recurenta a fost ascultată, ocazie cu care şi-a recunoscut fapta săvârşită, atitudine în raport de care nu a solicitat administrarea de probe în apărare şi nu a formulat obiecţiuni faţă de conţinutulmaterialului de cercetare prealabilă care i-a fost prezentat.
Prin urmare susţinerile recurentei referitoare la efectuarea cercetării prealabile cu încălcarea prezumţiei de nevinovăţie precum şi a dreptului său la apărare sunt lipsite te temei, faţă de înscrisurile aflate la dosarul cauzei. Chiar dacă prezumţia de nevinovăţie trebuie respectată atât cu ocazia cercetării disciplinare cât şi în cursul procesului penal, cele două proceduri au o natură juridică diferită şi nu se condiţionează reciproc, aşa încât în mod greşit susţine recurenta că, comisia de disciplină ar fi trebuit să nu se pronunţe anterior organelor de cercetare penală.
Totodată, Înalta Curte constată că exmatricularea recurentei, s-a dispus în conformitate cu dispoziţiile art. 39 alin. (3) lit. a) din regulament potrivit cărora săvârşirea unor fapte care, potrivit legii penale, constituie infracţiuni atrag exmatricularea studenţilor. Aşadar, textul din regulament urmăreşte sancţionarea disciplinară a oricărei fapte ilicite de natură a fi calificată drept infracţiune potrivit legislaţiei în vigoare şi indiferent dacă s-a dispus sau nu aplicarea unei sancţiuni penale. Este de necontestat faptul că sancţiunea disciplinară aplicată în conformitate cu textul din regulament are o natură juridică diferită faţă de cea a sancţiunii penale aplicate pentru săvârşirea respectivei fapte ilicite.
Prin urmare faptul că prin Ordonanţa din 23 iunie 2009 Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, a dispus în dosarul nr. 792/P/2009, în temeiul art. 11 pct. 1 lit. b) raportat la art. 10 lit. b1) scoaterea de sub urmărire penală a recurentei pentru fapta prevăzută de art. 208 alin. (1) - art. 209 alin. (1) lit. a) şi e) C. pen., nu este de natură a conduce la exonerarea de răspundere disciplinară a recurentei, cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond.
De asemenea, Înalta Curte constată că în mod greşit susţine recurenta că dispoziţiile art. 39 alin. (3) lit. a) trebuiesc coroborate cu dispoziţiile art. 2 alin. (5) lit. b) din acelaşi regulament, în condiţiile în care această ultimă normă regulamentară, situată în Capitolul I - Dispoziţii generale, defineşte noţiunea de motive imputabile, care atrag în sarcina unui student exmatriculat obligaţia de restituire a cheltuielilor de întreţinere de care a beneficiat pe timpul şcolarizării. De altfel, în prima teză a art. 2 alin. (5) lit. b) este calificată, ca şi motiv imputabil, exmatricularea din Academie ca urmare a săvârşirii unei abateri disciplinare, situaţie în care se regăseşte şi recurenta.
În consecinţă, Înalta Curte nu va reţine criticile circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., constată că, în mod corect instanţa de fond a reţinut, în urma analizei circumstanţelor concrete ale cauzei, pe baza împrejurărilor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, că Dispoziţia zilnică a rectorului A.P.A.I.C. nr. S/ 10 din 16 iunie 2009, a fost dată cu respectarea dispoziţiilor regulamentului de ordine interioară al studenţilor din A.P.A.I.C.
Toate considerentele expuse, converg către concluzia că soluţia pronunţată de instanţa de fond este temeinică şi legală, motiv pentru care recursul va fi respins ca nefondat, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta M.M.G. împotriva sentinţei nr. 946 din 23 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 567/2011. Contencios. Refuz soluţionare... | ICCJ. Decizia nr. 1096/2011. Contencios. Conflict de... → |
|---|
