ICCJ. Decizia nr. 1147/2011. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1147/2011
Dosar nr. 4150/1/2010
Şedinţa publică de la 24 februarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii şi procedura derulată în primă instanţă
Prin cererea înregistrată la data de 25 iunie 2008 pe rolul Tribunalului Timiş, reclamanta Banca R.D. SA - prin Sucursala Timiş, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Fiscală a Municipiului Timişoara, anularea deciziei de impunere din 05 mai 2008, emisă de către Direcţia Fiscală a Municipiului Timişoara, şi a dispoziţiei din 29 mai 2008 a Directorului Executiv al Direcţiei Fiscale a Municipiului Timişoara, emisă în soluţionarea contestaţiei.
Subsecvent, a solicitat, în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării deciziei de impunere din 05 mai 2008 până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a depus la data de 28 februarie 2008, la organul fiscal teritorial, declaraţia cuprinzând valorile de inventar ale clădirilor proprietatea sa, valoare stabilită prin raportul privind rezultatele reevaluării imobilizărilor la 31 decembrie 2007.
Această valoare a fost înregistrată cu data de 31 decembrie 2007 în contabilitate, conform prevederilor art. 52.1 lit. e) din Normele metodologice de aplicare a C. fisc., iar impozitul pe clădiri datorat de societate pentru primul semestru al anului 2008 a fost achitat conform acestei înregistrări contabile.
A mai arătat, că la data de 21 aprilie 2008, a depus la Primăria Municipiului Timişoara declaraţia rectificativă, după care pârâta Direcţia Fiscală a Municipiului Timişoara, Serviciul Impozite şi Taxe Persoane Juridice, a emis decizia de impunere din 05 mai 2008, comunicată reclamantei la data de 07 mai 2008, decizie prin care reclamanta a fost obligată la plata unui impozit calculat ca şi cum nu ar fi fost efectuată reevaluarea imobilelor conform prevederilor legale.
Prin dispoziţia din 29 mai 2008 emisă de Directorul Executiv al Direcţiei Fiscale a Municipiului Timişoara, a fost respinsă contestaţia administrativă formulată împotriva deciziei de impunere din 05 mai 2008, în motivare fiind invocate prevederile pct. 55 lit. b) din H.G. nr. 44/2004, coroborat cu art. 3 din H.G. nr. 1553/2003 şi art. 2 alin. (1) din Legea nr. 82/1991.
Reclamanta a susţinut că pârâta a interpretat textele de lege într-o manieră abuzivă, stabilind o modalitate de calcul a impozitului, unică în ţară.
În acest sens, a arătat că pârâta şi-a întemeiat soluţia de respingere a contestaţiei, printre altele, pe dispoziţiile art. 3 din H.G. nr. 1553/2003, însă textul de lege a fost interpretat în mod trunchiat, fără să se ţină cont de faptul că acesta normă legală se referă strict la anul 2003. Interpretarea a fost aceea că societatea reclamantă trebuie să plătească impozitul majorat, întrucât înregistrarea în evidenţele proprii şi declaraţia depusă la organul fiscal s-au efectuat înainte de aprobarea Consiliului de administraţie.
În plus, nu se ţine cont de faptul că nu există nici o prevedere legală care să impună termenul în care Consiliul de administraţie trebuie să aprobe rezultatele acţiunii de reevaluare.
În altă ordine de idei, a arătat că instituţiile de credit pot proceda la reevaluarea imobilizărilor corporale existente la sfârşitul exerciţiul financiar, cu reflectarea în contabilitate a rezultatelor acesteia, potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 253 alin. (5) C. fisc.
Mai mult, termenul pentru definitivarea situaţiilor financiare şi depunerea acestora este, în cazul băncilor, de 150 de zile de la data închiderii exerciţiului, termen în care toate operaţiunile şi evenimentele ulterioare date închiderii exerciţiului anual, care să asigure imaginea fidelă a patrimoniului, trebuie să fie operate cu data de 31 decembrie a exerciţiului financiar încheiat.
Concluzionând, reclamanta a arătat că din coroborarea prevederilor contabile cu prevederile Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale şi cu O.G. nr. 99/2006 - privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, se constată că Direcţia Fiscală a Municipiului Timişoara comite un abuz de drept, prin aceea că nesocoteşte modul de organizare al societăţilor comerciale pe acţiuni şi în special al societăţii reclamante şi nu ţine cont de modalităţile şi termenele la care se ţin şedinţele Consiliului de administraţie şi de atribuţiile acestuia.
În întâmpinare, pârâta Direcţia Fiscală a Municipiului Timişoara a solicitat respingerea acţiunii, arătând, în esenţă, următoarele:
Calculul impozitului aferent anului 2008 a fost efectuat în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 571/2003 privind C. fisc. şi de H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C. fisc.
Impozitele şi taxele locale pentru anul 2008, precum şi majorarea în cotă de 20% au fost stabilite prin Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Timişoara nr. 159 din 29 mai 2007.
Coroborând dispoziţiile pct. 55 lit. b) din H.G. nr. 44/2004 cu dispoziţiile art. 3 din H.G. nr. 1553/2003 privind reevaluarea imobilizărilor corporale şi stabilirea valorii de intrare a mijloacelor fixe şi dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată şi actualizată, rezultă că, pentru înregistrarea în contabilitate a noii valori a clădirii, ca urmare a efectuării reevaluării, este necesar ca această nouă valoare să fie aprobată de către Consiliul de administraţie pentru a produce efecte din punct de vedere fiscal.
În speţă, noua valoare a clădirilor supuse reevaluării a fost aprobată de Consiliul de administraţie al Băncii R.D. la data de 12 martie 2008, fapt ce rezultă din extrasul procesului-verbal al şedinţei Consiliului de administraţie din 12 martie 2008, iar declaraţia rectificativă din 21 aprilie 2008 a fost înregistrată la organul fiscal în 22 aprilie 2008.
Referitor la recalcularea impozitului pe clădiri, învederează că sumele din cuprinsul deciziei de impunere din 05 mai 2008 sunt stabilite corect, cu respectarea dispoziţiilor legale mai sus prezentate, astfel:
- până la sfârşitul lunii martie 2008 (luna în care au fost aprobate rezultatele reevaluării de către consiliul de administraţie), impozitul a fost calculat având în vedere valorile de inventar aferente clădirilor nereevaluate, cu aplicarea cotelor de impozitare prevăzute de lege;
- din luna aprilie 2008, s-a procedat la calcularea impozitului având în vedere noile valori aferente clădirilor ca urmare a efectuării reevaluării, cu aplicarea cotelor de impozitare prevăzute de lege.
Prin sentinţa civilă nr. 95/PI/CA din 27 ianuarie 2009, Tribunalul Timiş a admis excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului în soluţionarea cauzei şi a declinat soluţionarea litigiului către Curtea de Apel Timişoara.
Prin încheierea din data de 14 iulie 2009, instanţa a respins cererea de suspendare a executării deciziei din 05 mai 2008, această soluţie rămânând irevocabilă prin decizia nr. 106 din 15 ianuarie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin care a fost anulat recursul, ca netimbrat.
2. Hotărârea Curţii de Apel
Prin sentinţa nr. 184 din 31 martie 2010, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis cererea formulată de reclamantă, a anulat dispoziţia nr. 31 din 29 mai 2008 a Directorului Executiv al Direcţiei Fiscale a Municipiului Timişoara şi decizia de impunere din 05 mai 2008 emisă de pârâta Direcţia Fiscală a Municipiului Timişoara; a dispus restituirea către reclamantă a cauţiunii în cuantum de 250.446 RON achitată conform ordinului de plată din 09 iulie 2009 şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 26.475 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocaţial şi contravaloare rapoarte de expertiză.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a constatat următoarele:
Prin decizia de impunere din 05 mai 2008 reclamanta a fost obligată să achite suma de 1.252.233 RON reprezentând impozit pe clădiri.
În stabilirea acestei obligaţii fiscale, organele de control fiscal au avut în vedere dispoziţiile art. 253 şi 287 din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., prevederile de la pct. 52, 54, 55, 58 din H.G. nr. 44/2004 privind Normele metodologice de aplicare a .Legii nr. 571/2003 privind C. fisc. şi prevederile art. 3 din H.G. nr. 1553/2003.
Faţă de dispoziţiile legale incidente în cauză şi de probatoriul administrat, prima instanţă a constatat că reclamanta a depus în termenul legal, în 28 februarie 2008, declaraţia rectificativă privind valoarea de inventar a clădirilor, astfel cum aceasta a fost stabilită prin raportul de reevaluare la data de 31 decembrie 2007, aspect necontestat de către pârâtă.
Totodată, a constatat că reclamanta a respectat întocmai dispoziţiile alin. (5) din art. 253 C. fisc., clădirile fiind reevaluate conform reglementărilor contabile, valoarea impozabilă a acestora (valoarea contabilă rezultată în urma reevaluării) a fost înregistrată ca atare în contabilitatea proprie, aşa încât, organele fiscale aveau obligaţia legală de a lua în considerare valorile înregistrate în contabilitate, astfel cum au fost precizate de către reclamantă în declaraţia rectificativă depusă la organele fiscale în termenul legal.
Pe de altă parte, în opinia primei instanţe, interpretarea dată de organele fiscale dispoziţiilor art. 3 din H.G. nr. 1553/2003, în sensul că, pentru a produce efecte din punct de vedere fiscal, înregistrarea în contabilitate a noii valori a clădirii ca urmare a efectuării reevaluării trebuie să fie aprobată de către Consiliul de administraţie, este excesiv de formalistă, câtă vreme reclamanta şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută de C. fisc. şi a înregistrat în contabilitatea societăţii valoarea clădirilor rezultată în urma reevaluării.
În plus, din înscrisurile de la dosarul cauzei rezultă că în temeiul prevederilor H.G. nr. 1553/2003 privind reevaluarea imobilizărilor corporale şi stabilirea valorilor de intrare a mijloacelor fixe, valorile rezultate din operaţiunea de reevaluare de la sfârşitul anului 2007 au fost aprobate de Consiliul de administraţie al reclamantei, la data de 12 martie 2008.
În consecinţă, Curtea a apreciat că operaţiunea stabilită în sarcina Consiliului de administraţie, de aprobare a valorilor clădirilor, astfel cum au fost reevaluate, este ulterioară momentului înregistrării în contabilitate a noii valori.
Mai mult decât atât, dispoziţia cuprinsă în art. 253 alin. (5) C. fisc. este clară, în sensul că valoarea impozabilă a unei clădiri reevaluate este valoarea contabilă rezultată în urma reevaluării, înregistrată ca atare în contabilitatea proprietarului persoană juridică. Faţă de această prevedere legală, rezultă fără putere de tăgadă că reclamanta a îndeplinit obligaţia legală precizată, orice solicitare ulterioară din partea organelor fiscale reprezentând o formalitate excesivă în sarcina reclamantei.
3. Recursul exercitat de pârâtă
Direcţia Fiscală a Municipiului Timişoara a formulat recurs împotriva sentinţei menţionate, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă a formulat următoarele critici:
3.1. Instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale, preşedintele completului de judecată fiind în stare de incompatibilitate în sensul art. 24 C. proc. civ. (motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ.).
3.2. Au fost întocmite acte procesuale cu neobservarea formelor legale imperative, în sensul că instanţa a considerat greşit că obiecţiunile formulate împotriva expertizei contabile efectuate în cauză reprezentau simple apărări de fond, în condiţiile în care acestea aveau ca obiect nesocotirea prevederilor art. 208 C. proc. civ. şi nerespectarea naturii fiscale a expertizei încuviinţate de instanţă (motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.).
3.3. Instanţa a făcut interpretarea şi aplicarea greşită a legii, nesocotind prevederile art. 55 lit. b) din H.G. nr. 44/2004 privind Normele metodologice de aplicare a C. fisc., care instituie, cumulativ, cu obligaţia înregistrării în contabilitate a reevaluării, aprobarea de către Consiliul de administraţie a rezultatelor acestei reevaluări (motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
În dezvoltarea acestei critici, recurenta-pârâtă a expus cadrul normativ care constituie, în opinia sa, fundamentul legal al deciziei de impunere contestate şi a arătat că raţiunea pentru care legiuitorul a instituit condiţiile enunţate în pct. 55 lit. b) din H.G. nr. 44/2004 constă în corelarea prevederilor legislaţiei fiscale cu cele ale legislaţiei contabile, în scopul de a stabili, pentru agenţii economici, o conduită corespunzătoare, astfel încât să se evite eludarea prevederilor legale. Reevaluarea clădirilor este lăsată la latitudinea exclusivă a conducerii societăţii, care poate să aprobe sau, dimpotrivă, să ignore rezultatele reevaluării efectuate de expertul evaluator.
Recurenta-pârâtă a invocat practică judiciară în materie, constând în decizia nr. 333 din 11 martie 2010 a Curţii de Apel Timişoara. Ulterior, odată cu notele scrise, a mai depus la dosar o serie de hotărâri judecătoreşti pronunţate de Tribunalul Timiş şi Curtea de Apel Timişoara.
4. Apărările intimatei
Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-reclamantă a răspuns criticilor formulate în recurs, arătând, în esenţă următoarele:
4.1. Cu privire la motivul prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ.
Nelegala alcătuire a instanţei poate fi invocată numai în cazul în care partea a formulat o cerere de recuzare a judecătorului, în condiţiile legii, dar cererea fost respinsă.
Totodată, pentru a deveni incompatibil, judecătorul trebuie să dezlege o problemă litigioasă de natură să dezinvestească instanţa, astfel că în speţă nu sunt întrunite cerinţele art. 24 C. proc. civ.
4.2. Cu privire la motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Nulitatea invocată de recurentă nu este prevăzută expres de lege, deci vătămarea nu se presupune, iar în speţă nu poate fi identificată o nulitate virtuală derivată din încălcarea art. 208 C. proc. civ., pentru că efectuarea unei expertize contabile sau fiscale nu necesită „o lucrare la faţa locului”, în înţelesul prevederii legale indicate.
4.3. Cu privire la motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Data de la care se produc efectele fiscale ale reevaluării este data înregistrării în contabilitate a rezultatului reevaluării, aceasta fiind data de referinţă, chiar dacă aprobarea adunării generale a acţionarilor sau a consiliului de administraţie a intervenit ulterior, pentru că aprobarea nu poate fi decât ulterioară efectuării reevaluării patrimoniale, ale cărei rezultate le confirmă.
Intimata-reclamantă a mai arătat că recurenta-pârâtă a asimilat în mod greşit hotărârea adunării generale a acţionarilor cu legea, supunând-o principiului neretroactivităţii.
În doctrina de drept societar, s-a afirmat că actul juridic al hotărârii adunării generale a acţionarilor are putere de lege numai într-un sens similar principiului consacrat în art. 969 C. civ. Actele de drept societar produc în mod frecvent efecte retroactive, cel mai notoriu exemplu fiind cel al aprobării situaţiilor financiare aferente unui exerciţiu financiar prin ipoteză încheiat.
În fine, intimata-reclamantă a arătat că hotărârile jurisprudenţiale de speţă ale Tribunalului Timiş şi ale Curţii de Apel Timişoara, invocate de recurenta-pârâtă, produc efecte exclusiv pentru părţile în litigiu, iar obligarea la cheltuieli de judecată s-a dispus corect în raport cu prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs formulate şi a prevederilor art. 3041, ţinând seama de apărările cuprinse în întâmpinarea intimatei şi de susţinerile din concluziile scrise depuse de ambele părţi la dosar, Înalta Curte constată că recursul este fondat în limitele şi pentru motivele ce vor fi expuse în continuare.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
1.1. Cu privire la motivul prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ.
Recurenta-pârâtă a invocat alcătuirea nelegală a instanţei prin raportare la prevederile art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora judecătorul care a pronunţat o hotărâre într-o pricină nu poate lua parte la judecata aceleiaşi pricini în apel sau în recurs sau în caz de rejudecare după casare.
În speţă, nu este îndeplinită ipoteza normei juridice menţionate, pe de o parte, pentru că procedura derulată la Curtea de Apel Timişoara nu a fost o judecată în apel sau în recurs, ori în fond după casare, Curtea fiind învestită în primă instanţă, printr-o sentinţă de declinare a competenţei pronunţată de Tribunalul Timiş. Pe de altă parte, judecătorul care a soluţionat cauza nu a pronunţat anterior o hotărâre prin care să fi dezlegat o chestiune litigioasă legată de pricina ce se judeca, încuviinţând numai o probă, printr-o încheiere preparatorie, anterior declinării competenţei, în perioada în care funcţiona în cadrul Tribunalului Timiş.
Prin urmare, motivul prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ., nu este întemeiat.
1.2. Cu privire la motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Este real faptul că la termenul din 25 noiembrie 2009, după depunerea la dosar a raportului de expertiză contabilă, autoritatea fiscală a formulat obiecţiuni sub două aspecte, unul legat de modul în care, prin opinia exprimată, expertul s-a conformat prevederilor art. 201 C. proc. civ. şi celălalt privind încălcarea art. 208 C. proc. civ. şi natura - fiscală sau contabilă - a expertizei, iar instanţa a respins obiecţiunile, considerându-le „simple apărări de fond”.
Înalta Curte constată însă că în speţă nu erau aplicabile prevederile art. 208 alin. (1) C. proc. civ. care impun citarea părţilor prin carte poştală, cu dovada de primire, pentru că expertiza nu presupune „o lucrare la faţa locului”, fiind efectuată pe baza materialului documentar prezentat de părţi.
Cât priveşte conţinutul opiniei de specialitate exprimate de expert, valoarea şi semnificaţia ei în contextul probator, constituie o chestiune de apreciere a probelor, operaţiune ce revine judecătorului în procesul deliberativ.
Prin urmare, nefiind identificate motive de nulitate cu efecte vătămătorii care să nu poate fi înlăturate decât prin anularea raportului de expertiză, Înalta Curte constată că şi acest motiv de recurs este nefondat.
1.3. Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Subsumat acestei critici, recurenta-pârâtă a invocat interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor legale ce reglementează efectele fiscale ale reevaluării imobilelor, sub aspectul caracterului cumulativ al condiţiilor care trebuie îndeplinite şi al datei de la care se produc menţionatele efecte fiscale.
Potrivit art. 253 alin. (1) C. fisc., în cazul persoanelor juridice, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote de impozitare asupra valorii de inventar a clădirii.
Alin. (5) al aceluiaşi articol prevede că în cazul clădirilor reevaluate conform reglementărilor contabile, valoarea impozabilă a clădirii este valoarea contabilă rezultată în urma reevaluării, înregistrată ca atare în contabilitatea proprietarului - persoană juridică.
La nivelul legislaţiei secundare adoptate în vederea organizării executării legii, pct. 55 lit. b) din Normele metodologice de aplicare a C. fisc., aprobate prin H.G. nr. 44/2004, în forma în vigoare în perioada supusă analizei, prevede că în cazul clădirii care a fost reevaluată conform prevederilor legale în vigoare, valoarea de inventar este valoarea înregistrată în contabilitatea proprietarului. După reevaluare, dacă în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal, prin procesul-verbal încheiat în urma şedinţei Consiliului de administraţiei, s-a aprobat noua valoare a clădirii, ca urmare a efectuării reevaluării, şi aceasta a fost înregistrată în contabilitate, impozitul pe clădiri se calculează în raport cu valoarea de inventar a clădirii.
Formularea normei administrative citate este de natură să inducă unele confuzii în ceea ce priveşte paşii care trebuie urmaţi în procedura de reevaluare a clădirilor, dar menţionează clar două condiţii ce trebuie îndeplinite în vederea stabilirii impozitului pe clădiri în raport cu noua valoare de inventar:
- înregistrarea valorii rezultate în urma reevaluării în contabilitatea contribuabilului;
- aprobarea noii valori de către Consiliul de administraţie.
Aceeaşi concluzie se desprinde şi din prevederile art. 3 din H.G. nr. 1553/2003 privind reevaluarea imobilizărilor corporale şi stabilirea valorii de intrare a mijloacelor fixe, potrivit cărora la terminarea acţiunii de reevaluare, rezultatele acesteia se aprobă de adunarea generală a asociaţilor sau acţionarilor, respectiv de consiliul de administraţie, şi se reflectă în situaţiile financiare încheiate la sfârşitul exerciţiului financiar (hotărârea de guvern se referea la anul 2003), potrivit reglementărilor contabile aplicabile.
Prima instanţă a reţinut că autoritatea fiscală avea obligaţia legală de a lua în considerare valorile înregistrate în contabilitate aşa cum apăreau în declaraţia rectificativă, condiţionarea stabilirii impozitului în raport cu noua valoare de inventar de existenţa hotărârii de aprobare a Consiliului de administraţie fiind considerată de judecătorul fondului rezultatul unei interpretări excesiv de formaliste a normelor juridice, a unei cerinţe excesive impuse contribuabilului.
Raţionamentul expus în sentinţă şi în întreaga apărare a intimatei-reclamante a pornit de la premisa că operaţiunea de aprobare a valorilor clădirilor reevaluate, ce revine Consiliului de administraţie, nu poate fi decât ulterioară momentului înregistrării în contabilitate a acestor valori.
Fără a nega valoarea de adevăr a acestui enunţ, instanţa de control judiciar are însă în vedere împrejurarea că efectele juridice externe în raportul de drept fiscal legat între contribuabil şi stat, prin autoritatea fiscală competentă, nu se pot produce decât în măsura în care operaţiunile tehnico-materiale şi contabile de reevaluare a clădirilor şi de înregistrare a noilor valori în evidenţele contabile sunt validate, aprobate, prin manifestarea de voinţă a Consiliului de administraţie, care angajează societatea, aceasta fiind raţiunea dispoziţiei cuprinse în pct. 55 lit. b) din Normele metodologice de aplicare a C. fisc.
Prin urmare, reţinând legalitatea deciziei de impunere prin care noua valoare de inventar a fost considerată bază de calcul al impozitului pe clădiri abia după ce ambele condiţii prevăzute cumulativ au fost îndeplinite, Înalta Curte constată că soluţia de admitere a acţiunii a fost pronunţată printr-o interpretare greşită a normelor juridice menţionate mai sus, motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. fiind întemeiat.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi al art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul şi va modifica sentinţa atacată, în sensul respingerii acţiunii reclamantei, ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Direcţia Fiscală a Municipiului Timişoara împotriva sentinţei nr. 184 din 31 martie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată, în sensul că respinge acţiunea reclamantei Banca R.D. SA - Sucursala Timiş, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 24 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1103/2011. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 1150/2011. Contencios. Excepţie nelegalitate... → |
|---|
