ICCJ. Decizia nr. 1098/2011. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1098/2011
Dosar nr. 5074/2/2009
Şedinţa publică de la 23 februarie 2011
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 716 din 09 februarie 2010, sentinţă pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta N.S.F. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti, acesta fiind obligat să achite reclamantei suma de 4.251,37 RON actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii.
Prin aceeaşi sentinţă au fost respinse capetele de cerere privind anularea actelor din 23 iulie 2008 şi din 21 octombrie 2008, precum şi cele privind obligarea pârâtului la respectarea drepturilor la viaţă intimă şi la plata de daune morale, ca neîntemeiate.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 25 din O.U.G. nr. 27/2006 privind salarizarea magistraţilor „judecătorii, procurorii, personalul asimilat acestora şi magistraţii asistenţi, în activitate sau pensionari, beneficiază în mod gratuit de asistenţă medicală, medicamente şi proteze, în condiţiile respectării dispoziţiilor legale privind plata contribuţiei pentru asigurările sociale de sănătate” astfel că singura condiţie care trebuie să fie îndeplinită de magistrat pentru a beneficia în mod gratuit de medicamente, este plata contribuţiei pentru asigurări sociale de sănătate în condiţiile stabilite de Legea nr. 95/2006.
Precizează judecătorul fondului în considerentele sentinţei că aceasta a fost intenţia legiuitorului, impunând o singură condiţie referitoare doar la plata contribuţiei pentru asigurări sociale de sănătate, pentru că dacă ar fi dorit să fie respectate toate condiţiile prevăzute de Legea nr. 95/2006 şi de legislaţia secundară, ar fi redactat diferit textul art. 25 din O.U.G. nr. 27/2006.
În speţă, reţine instanţa de fond, prin cererile formulate la 07 iulie 2008, 24 septembrie 2008 şi 10 octombrie 2008, reclamanta, în calitate de judecător, a solicitat decontarea mai multor medicamente şi servicii medicale, pârâtul refuzând decontarea cu motivarea că acestea nu sunt reglementate de Ordinul comun al Ministerul Sănătăţii Publice nr. 522 din 27 martie 2008 şi al Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate nr. 236 din 27 martie 2008 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a contractului-cadru privind condiţiile acordării asistenţei medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anul 2008.
Precizează instanţa de fond că normele la care face referire pârâtul nu sunt aplicabile magistraţilor, întrucât art. 25 din O.U.G. nr. 27/2006 nu face trimitere la ele, prin refuzul pârâtului de a-i deconta aceste medicamente şi proceduri medicale fiind îngrădit dreptul reclamantei de a beneficia de asistenţă medicală gratuită.
Având în vedere aceste aspecte, instanţa de fond a considerat parţial întemeiată cererea reclamantei şi a obligat pe pârât la plata sumei de 4.251,37 RON, actualizată cu indicele de inflaţie, sumă ce reprezintă contravaloarea medicamentelor şi procedurilor medicale, solicitate de reclamantă.
Susţinerile pârâtului privind inadmisibilitatea acţiunii au fost considerate neîntemeiate, instanţa de fond reţinând că reclamanta nu a solicitat anularea vreunui act, ci a invocat refuzul nejustificat al pârâtului de soluţionare a mai multor cereri, astfel că nu era necesară efectuarea plângerii prealabile, obligatorie potrivit Legii nr. 554/2004.
În realitate, reţine instanţa de fond, adresele de răspuns din 23 iulie 2008 şi din 21 octombrie 2008, nu sunt acte administrative, deoarece nu dau naştere unui raport juridic, nu modifică şi nu sting un raport juridic.
Cât priveşte, cererile privind obligarea pârâtului la respectarea dreptului la viaţa intimă şi de familie al reclamantei şi la plata daunelor morale, prima instanţă a reţinut că nu sunt întemeiate, întrucât adresele de răspuns ale pârâtului nu au folosit alţi termeni decât cei folosiţi de reclamantă în cererile de decontare şi în facturile ce însoţesc acele cereri şi deci nu a fost lezat dreptul reclamantei la viaţa intimă.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs în termen legal ambele părţi din proces.
Recurenta-reclamantă şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - „hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii” – susţinând, în esenţă, prin motivele de recurs formulate că soluţia instanţei de fond, prin respingerea capetelor de cerere privind obligarea pârâtului la respectarea dreptului reclamantei-garantat de art. 26 din Constituţia României – referitor la viaţa intimă, privată şi de familie, drept ce i-a fost încălcat prin cele două adrese de răspuns – din 23 iulie 2008 şi din 21 octombrie 2008, precum şi obligarea pârâtului la plata sumei de 30.000 euro, daune morale, nu este decât rezultatul unei greşite aplicări a legii, fondată pe o apreciere eronată a probelor.
În speţă, precizează recurenta-reclamantă solicitările de decontare a costului unor medicamente şi servicii medicale vizau afecţiuni care ţin strict de viaţă sa intimată, de viaţa privată şi a familiei sale şi cu toate că din cuprinsul cererilor formulate nu rezultă că ar fi făcut public diagnosticul sau procedura urmată, intimatul-pârât Ministerul Justiţiei, atunci când refuză recunoaşterea dreptului său la decontarea sumei solicitate, face publică procedura medicală urmată şi implicit diagnosticul medical, utilizând şi un răspuns pe o adresă comună.
Aşadar, susţine recurenta-reclamantă, instanţa de fond în mod greşit a reţinut că pârâtul nu a folosit alţi termeni decât cei indicaţi de ea prin cererea de decontare a medicamentelor şi serviciilor medicale.
În cauză, menţionează recurenta-reclamantă, s-a adresat cu o cerere personală de decontare, însoţită de documentele justificative din punct de vedere contabil, solicitarea de decontare nefiind cerută la comun cu alţi judecători sau grefieri, iar corespondenţa întreţinută a fost personală şi nu publică.
Chiar şi în ipoteza în care ar fi precizat în cererea de decont diagnosticul şi tratamentul urmat, intimatul-pârât nu ar fi fost îndreptăţit să facă publice aceste informaţii legate de viaţa intimă şi familia sa.
Mai precizează recurenta-reclamantă că prima instanţă a ignorat complet argumentaţiile aduse în susţinerea admiterii acestor capete de cereri, precum şi deciziile de speţă, invocate – Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza C.C. contra Spaniei din octombrie 2009, Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Boldea contra României, Hotărârea din 25 ianuarie 1997 a Curţii de la Strasbourg în cauza Z. contra Findandei.
A invocat recurenta reclamantă şi Decizia nr. 162 din 26 februarie 2008 a Curţii Constituţionale, prin care s-a analizat constituţionalitatea dispoziţiilor art. 20 şi art. 22 din Legea nr. 46/2003 – Legea drepturilor pacientului.
Se solicită admiterea recursului şi modificarea sentinţei atacate în sensul admiterii şi a celor două capete de cerere, astfel cum au fost formulate.
Intimatul-pârât Ministerul Justiţiei a depus întâmpinare la recursul declarat de reclamantă, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.
Recurentul-pârât Ministerul Justiţiei şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. pen., iar prin motivele de recurs formulate a criticat sentinţa, susţinând următoarele:
- în mod neîntemeiat instanţa de fond a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, pentru nerespectarea dispoziţiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, plângerea administrativă prealabilă fiind obligatorie înainte de a se adresa instanţei de judecată;
- în fond, prima instanţă a reţinut greşit că pârâtul a refuzat decontarea unor proceduri medicale şi servicii, deoarece reclamantei i s-au decontat parţial sumele solicitate în conformitate cu legislaţia în vigoare în materia asigurărilor de sănătate;
- prevederile art. 25 din O.U.G. nr. 27/2006, susţine recurentul pârât, trebuie coroborate cu prevederile Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, conform căreia judecătorii, procurorii, personalul asimilat acestora şi magistraţii asistenţi, în activitate sau pensionari au dreptul la restituirea sumelor de bani plătite ca şi contribuţie personală sau coplată pentru anumite servicii medicale, medicamente, proteze, cu condiţia respectării reglementărilor din sistemul asigurărilor de sănătate;
- instanţa de fond, în mod greşit, nu a luat în considerare că în speţă, reclamanta nu a respectat dispoziţiile Ordinului comun al Ministrului Sănătăţii Publice/Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate nr. 1301/500 din 11 iulie 2008 pentru aprobarea protocoalelor terapeutice privind prescrierea medicamentelor.
Se solicită admiterea recursului şi modificarea în parte a hotărârii atacate în sensul respingerii în totalitate a acţiunii.
Analizând cele două recursuri, în raport de sentinţa atacată, criticile aduse acesteia prin motivele de recurs formulate, actele şi lucrările dosarului precum şi legislaţia incidentă în cauză, Înalta Curte constată că este fondat numai recursul declarat de Ministerul Justiţiei, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Cât priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de recurentul-pârât, ca urmare a neefectuării plângerii prealabile obligatorii potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, se reţine că instanţa de fond i-a dat o rezolvare corectă prin respingerea acesteia.
Obiectul cererii de chemare în judecată l-a constituit, printre altele şi anularea celor două adrese din 23 iulie 2008 şi respectiv din 21 octombrie 2008, emise de pârât şi constatarea dreptului reclamantei în calitate de magistrat la acordarea în mod gratuit a asistenţei medicale, conform dispoziţiilor speciale ale art. 28 din O.U.G. nr. 27/2006, privind salarizarea magistraţilor.
Cu alte cuvinte, reclamanta se plânge de faptul că în mod nejustificat, Ministerul Justiţiei nu a procedat la decontarea tuturor serviciilor medicale pentru care a avut contribuţie personală, servicii medicale solicitate la plată prin cererile din 07 iulie 2008, 24 septembrie 2008 şi 10 octombrie 2008, astfel încât în mod corect instanţa de fond a considerat că nu era necesară îndeplinirea procedurii prealabile prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004.
Cele două adrese, astfel cum corect reţine şi instanţa de fond, reprezintă de fapt răspunsuri date de Ministerul de Justiţie către managerul economic al Tribunalului Vrancea în legătură cu modul de rezolvare al mai multor cereri de decontare pentru anumite servicii medicale, printre care şi cererile formulate de reclamantă, fiind discutabil caracterul lor de act administrativ, aspect analizat de instanţa de fond care a considerat că nu sunt acte administrative în înţelesul Legii contenciosului administrativ.
Cât priveşte fondul cauzei, astfel cum în mod corect susţine recurentul-pârât, prima instanţă a interpretat în mod eronat şi restrictiv dispoziţiile art. 25 din O.U.G. nr. 27/2006 atunci când a stabilit că singura condiţie ce trebuie îndeplinită de un magistrat este doar aceea de a plăti contribuţia de asigurări sociale de sănătate, pentru că în mod indiscutabil acest text de lege trebuie coroborat cu prevederile Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii.
Astfel, în ipoteza în care contravaloarea unui medicament sau serviciu medical este suportat integral sau parţial de sistemul asigurărilor de sănătate, judecătorii, procurorii, personalul asimilat acestora şi magistraţii asistenţi în activitate sau pensionari pot beneficia numai de sumele ce reprezintă partea nesuportată de casele de asigurări de sănătate şi plătite de aceştia, şi nu de întreaga valoare cum pretinde intimata-reclamantă.
Totodată, pentru a beneficia de decontarea sumelor la care au dreptul potrivit legii, prescripţiile medicale trebuie să fie eliberate de medici care au relaţii contractuale cu casele de asigurări de sănătate, serviciul medical sau medicamentul să fie recomandat pentru afecţiunea pentru care se prescrie şi totodată să fie respectate procedurile speciale.
În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 218 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 95/2006, potrivit cărora asiguraţii au dreptul să beneficieze de servicii medicale în spitalele aflate în relaţii contractuale cu casele de asigurări de sănătate.
Mai mult decât atât, trebuie respectate şi dispoziţiile Ordinului comun Ministrului Sănătăţii Publice/Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate nr. 1301/500 din 11 iulie 2008 pentru aprobarea protocoalelor terapeutice privind prescrierea medicamentelor.
Or, medicamentele şi serviciile medicale pentru care intimata-reclamantă a solicitat decontarea contravalorii au fost prescrise fără să fie respectate aceste protocoale astfel cum sunt reglementate de Ministerul Sănătăţii.
Prin adresa din 23 iulie 2008 înaintată de recurentul-pârât către Managerul economic al Tribunalului Vrancea, i s-a explicat în mod concret intimatei-reclamante de ce nu i se poate deconta suma reprezentând procedurile medicale solicitate cu cererea din 07 iulie 2008, şi anume pentru faptul că acele proceduri nu sunt reglementate de Ordinul comun al Ministerului Sănătăţii Publice nr. 522 din 27 martie 2008 şi al Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate nr. 236 din 27 martie 2008, pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a contractului cadru privind condiţiile acordării asistenţei medicale în cadru sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anul 2008.
Prin adresa din 21 octombrie 2008, de asemenea contestată de intimata-reclamantă, acesteia i s-au dat explicaţii detaliate cu privire la nedecontarea unor medicamente sau servicii medicale, fie că nu au fost respectate prevederile Ordinului Ministrului Sănătăţii Publice/Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate nr. 1301/500 din 11 iulie 2008 pentru aprobarea protocoalelor terapeutice privind prescrierea medicamentelor aferente denumirilor comune internaţionale prevăzute în lista cuprinzând denumirile comune internaţionale corespunzătoare medicamentelor de care beneficiază asiguraţii, cu sau fără contribuţie personală, pe bază de prescripţie medicală în sistemul asigurărilor sociale de sănătate, aprobată prin H.G. nr. 720/2008, fie pentru că acestea se decontează numai parţial, cum e cazul serviciilor medicale stomatologice, indicându-se în concret ce anume servicii medicale se pot deconta.
Aşadar, în condiţiile în care intimata-reclamantă nu a respectat şi reglementările din sistemul asigurărilor de sănătate, în mod corect Serviciul de asistenţă medicală din cadrul Ministerului Justiţiei nu i-a aprobat la decontare sumele solicitate integral.
Ca o concluzie a celor expuse, Înalta Curte reţine că în mod neîntemeiat şi numai cu aplicarea greşită a legii, instanţa de fond a admis acţiunea reclamantă şi a obligat recurentul-pârât la plata sumei de 4.251,37 RON, reprezentând contravalore medicamente şi servicii medicale, sumă actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii.
Recursul este fondat astfel că în baza art. 312 C. proc. civ. urmează a fi admis, iar, ca o consecinţă, sentinţa instanţei de fond va fi modificată în sensul că se va respinge în tot acţiunea formulată de reclamantă.
Cât priveşte recursul declarat de reclamantă, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, soluţie ce se impune în raport şi de modul de soluţionare a recursului formulat de pârâtul Ministerul Justiţiei, recurs pe care instanţa de control judiciar l-a considerat a fi fondat şi, ca o consecinţă, prin modificarea sentinţei instanţei de fond, a ajuns la concluzia respingerii în totalitate a acţiunii reclamantei.
În recursul formulat reclamanta critică hotărârea primei instanţe pe capetele de cerere respinse, respectiv obligarea pârâtului la respectarea dreptului la viaţă intimă şi la plata de daune morale în sumă de 30.000 euro, arătând că soluţia instanţei este rezultatul unei greşite aplicări a legii, motiv de modificare prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Însăşi reclamanta consideră aceste cereri, accesorii cererii principale, aceea de obligare a pârâtului la plata contravalorii actualizate a medicamentelor şi serviciilor medicale în sumă de 4.251,37 RON.
Or, dacă analizând recursul formulat de pârâtul Ministerul Justiţiei, Înalta Curte a considerat că este fondat şi că se impune respingerea în totalitate a acţiunii reclamantei pentru considerentele ce au fost deja precizate de Înalta Curte, deci şi respingerea capătului principal de acţiune, este de la sine înţeles că nu pot fi rezolvate, într-un mod favorabil reclamantei, capetele de cerere accesorii cererii principale, conform principiului – accesorium sequitur principalem.
Apare deci ca fiind inutilă analizarea motivelor de recurs formulate de reclamantă, recurs care oricum nu poate primi o rezolvare favorabilă.
Ca o concluzie a celor expuse, în baza art. 312 alin. (3) C. proc. civ. recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţie urmează a fi admis, iar sentinţa instanţei de fond modificată în sensul respingerii în totalitate a acţiunii formulată de reclamantă, recursul formulat de aceasta urmând a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de N.S.F. împotriva sentinţei nr. 716 din 09 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Admite recursul declarat de Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei nr. 716 din 09 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată în sensul că respinge în tot acţiunea formulată de reclamantă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1065/2011. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 1103/2011. Contencios. Anulare act... → |
|---|
