ICCJ. Decizia nr. 1623/2011. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1623/2011
Dosar nr. 1793/33/2010
Şedinţa publică de la 18 martie 2011
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 471 din 7 decembrie 2010 Curtea de Apel Cluj, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia de nelegalitate formulată în cadrul acţiunii înaintată de reclamanta Societatea Română de Radiodifuziune Bucureşti, împotriva pârâtei SC C.M. SRL, având ca obiect pretenţii, a constatat nelegalitatea dispoziţiilor art. 3 alin. (2) H.G. nr. 977/2003 şi a dispus publicarea hotărârii în M. Of. conform art. 29 Legea nr. 554/2004.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut dispoziţiile art. 40 alin. (3) Legea nr. 41/1994, precizează că au obligaţia de a achita taxa pentru serviciul public de radio şi televiziune, doar beneficiarii acestor servicii, iar art. 2 alin. (40) Legea finanţelor publice defineşte „taxa ca fiind suma plătită de către o persoană fizică sau juridică, de regulă pentru serviciile prestate acesteia de către un agent economic, instituţie publică sau serviciu public.
Conform art. 1 Legea nr. 41/1994 Societatea Romana de Radiodifuziune şi Societatea Română de Televiziune s-au înfiinţat ca servicii publice autonome de interes naţional, independente editorial, prin reorganizarea Radioteleviziunii Romane.
Art. 2 din acelaşi act normativ prevede că Societatea Română de Radiodifuziune şi Societatea Română de Televiziune sunt persoane juridice, au sediul în municipiul Bucureşti şi îşi desfăşoară activitatea sub controlul Parlamentului, în condiţiile prezentei legi şi în conformitate cu convenţiile internaţionale la care România este parte.
Prin H.G. nr. 977 din 22 august 2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune în temeiul art. 107 din Constituţie şi al art. 40 Legea nr. 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Romane de Radiodifuziune şi Societăţii Romane de Televiziune, republicată, cu modificările ulterioare, s-a statuat la art. 1 că persoanele fizice cu domiciliul în România, cu excepţia celor care declară pe propria răspundere că nu deţin receptoare radio, au obligaţia să plătească o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune.
Art. 2 HG nr. 977/2003 prevede că taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune se plăteşte pe familie. Prin familie, în înţelesul prezentei hotărâri, se înţelege: soţul, soţia, copiii, precum şi orice alte persoane, în cazul în care locuiesc în comun şi gospodăresc împreună.
Conform prevederilor art. 3 HG nr. 977/2003 persoanele juridice cu sediul în România, care se încadrează în categoria micro întreprinderilor potrivit prevederilor O.G. nr. 24/2001 privind impunerea micro întreprinderilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 111/2003, cu modificările ulterioare, au obligaţia sa plătească pentru sediul social o taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune. Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum şi sucursalele şi celelalte subunităţi ale lor fără personalitate juridică şi sucursalele sau reprezentantele din România ale persoanelor juridice străine, au obligaţia sa plătească o taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune.
Prin Decizia nr. 297 din 6 iulie 2004 a Curţii Constituţionale s-a reţinut că prevederile art. 40 alin. (3) Legea nr. 41/1994 care dispun cu privire la obligaţia persoanelor juridice române sau străine cu sediul în România de a plăti, în calitate de beneficiari, o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune şi o taxă pentru serviciul public de televiziune nu sunt contrare legii fundamentale.
Aşadar controlul de constituţionalitate realizat pe calea rezolvării excepţiei de neconstituţionalitate este un control de conformitate cu dispoziţiile Constituţiei, dar şi unul de strictă conformare cu aceste dispoziţii.
Prevederile cuprinse în art. 3 alin. (2) H.G. nr. 977/2003, instituie derogări de la dispoziţiile art. 40 alin. (3) Legea nr. 41/1994, negând dreptul persoanelor juridice de a beneficia de scutiri independent de condiţia deţinerii de receptoare radio şi TV.
Nu poate fi primită interpretarea conform căreia oficial legiuitorul ar fi prezumat calitatea de beneficiari ai serviciului de radio şi implicit de televiziune a tuturor persoanelor juridice cu sediul în România, fără a condiţiona aceasta de posesia receptoarelor.
Nu se poate susţine că plata taxei radio de către persoanele juridice reprezintă în fapt o aplicare a dispoziţiilor constituţionale care garantează dreptul la informare al cetăţenilor prin asigurarea surselor de finanţare a principalelor mijloace de informare: radio şi televiziunea publică. Acest drept constituţional la informare nu poate fi transformat într-o obligaţie, subiectele de drept având facultatea de a exercita sau nu drepturile recunoscute în legea fundamentală.
Împotriva hotărârii instanţei de fond pârâţii Guvernul României şi Societatea Română de Radiodifuziune Bucureşti au declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
I. Guvernul României, în motivarea recursului arată că sentinţa instanţei de fond este nelegală, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
Recurentul arată că admiterea excepţiei de nelegalitate nu are ca efect anularea actului administrativ nelegal, însă, produce consecinţe asupra conţinutului raportului juridic transpus în plan procesual în litigiul de fond, pentru că instanţa va judeca litigiul fără a mai ţine seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată, făcând să devină lipsite de suport susţinerile părţii care îşi fundamentează dreptul pretins sau apărarea pe actul administrativ constatat nelegal. Astfel, deşi actul administrativ constatat nelegal pe calea prevăzută de art. 4 Legea nr. 554/2004 nu este anulat, admiterea excepţiei de nelegalitate poate duce la anularea actelor subsecvente, încheiate în baza lui.
H.G. nr. 977/2003 a fost emisă în temeiul art. 40 alin. (3) Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Prin urmare, în accepţiunea acestor dispoziţii legale, toate persoanele juridice au prezumată calitatea de beneficiar al serviciilor publice în discuţie, astfel încât nici autoarea excepţiei şi nici instanţa de judecată, prin sentinţa pronunţată, nu pot da o altă interpretare termenului de beneficiar, faţă de cea avută în vedere de legiuitor la momentul adoptării legii, cât şi de Curtea Constituţională, la momentul când a stabilit că textul de lege este constituţional (prin Decizia nr. 297/2004 sau Decizia nr. 331/2006).
În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională, analizând criticile de neconstituţionalitate în sensul că prin textul de lege indicat sunt obligate toate persoanele juridice române la plata taxei radio-tv "independent de condiţia deţinerii de receptoare", a constatat că acestea sunt neîntemeiate în condiţiile în care obligaţia prevăzută de lege este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalităţi, de serviciile publice respective.
În aceste condiţii fundamentul plăţii taxei radio/tv de către persoanele fizice şi juridice este reprezentat, în esenţă, de obligaţia constituţională a cetăţenilor de a contribui la cheltuielile publice ale statului, o desfiinţare a acestor taxe însemnând lipsirea statului de principala sursă financiară pentru suportarea cheltuielilor publice aferente concretizării dreptului de informare a cetăţeanului, şi deci afectarea acestui drept, aparţinând oricărei persoane fizice sau juridice.
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 3 alin. (2) H.G. nr. 977/2003, recurenta consideră că legiuitorul nu a înţeles să facă deosebirea între persoanele juridice care deţin şi cele care nu deţin receptoare radio sau tv, instituindu-se prin lege, doar obligativitatea taxei respective.
De altfel, dacă intenţia legiuitorului ar fi fost să se facă o asemenea distincţie, acest lucru s-ar fi făcut în mod expres, cum este cazul persoanelor fizice - art. 40 alin. (2) Legea nr. 41/1994, republicată. Stabilirea calităţii de beneficiar a tuturor persoanelor juridice s-a realizat prin modificarea art. 40 Legea nr. 41/1994 - dispoziţii legale ce au făcut obiectul controlului de constituţionalitate (Decizia nr. 297/2004).
II. Societatea Română de Radiodifuziune Bucureşti, prin recursul formulat susţine că soluţia Curţii de Apel Cluj este nelegală, motivat de faptul că aceasta nu a avut în vedere faptul că prin conţinutul art. 40 alin. (3) Legea nr. 41/1994, legiuitorul a instituit o prezumţie absolută cu privire la calitatea de beneficiar, a tuturor persoanelor juridice, indiferent dacă acestea deţin sau nu receptoare radio.
Recurenta consideră că instanţa de fond a omis tocmai faptul că în materia taxei pentru serviciul public de radiodifuziune noţiunea de „beneficiar" a primit alte valenţe, date chiar de prevederile art. 40 alin. (3) Legea nr. 41/1994.
Recurenta mai susţine că, prin Decizia nr. 159/2003 Curtea Constituţională se pronunţă chiar pe aspectul nerespectării art. 108 alin. (2.) din Constituţie, republicată, care prevede că „Hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor".
În Decizia nr. 331/2006 Curtea Constituţională chemată să se pronunţe, încă o dată, asupra prevederilor legale prin care se instituie obligativitatea plăţii unei taxe pentru serviciul public de radiodifuziune şi pentru serviciul public de televiziune, fără distincţie, în sarcina persoanelor juridice, în calitate de beneficiari ai acestor servicii, constată că „dispoziţiile legale criticate au mai format obiect al controlului de constituţionalitate", că nu există „elemente noi de natură a determina schimbarea jurisprudenţei Curţii", precum şi faptul că toate „considerentele şl soluţiile deciziilor menţionate (nota Societăţii Romane de Radiodifuziune: Decizia nr. 159/2004 şi Decizia nr. 331/2004) ale aceleiaşi Curţi îşi păstrează valabilitatea".
De asemenea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 1930 din 02 aprilie 2009, s-a pronunţat deja pe noţiunea de beneficiar de servicii radio a persoanelor juridice, având în vedere totodată Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2004.
Legat de raţiunea plăţii taxei radio de către beneficiarii de servicii publice de radiodifuziune, de care ar trebui să ţină seama instanţa de judecată la pronunţarea hotărârii, menţionăm faptul că din punct de vedere constituţional, în sistemul de drept românesc, raţiunea existenţei Societăţii Române de Radiodifuziune, ca şi fundamentul plăţii taxei radio îşi găseşte reglementarea constituţionala in art. 31 alin. (5) Constituţia României, care stabileşte, printre drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, dreptul la informare.
Examinând cauza şi sentinţa recurată în raport cu actele şi lucrările dosarului precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate.
Pentru a ajunge la această soluţie Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate:
În faţa instanţei de fond a fost invocată excepţia de nelegalitate a art. 3 alin. (2) H.G. nr. 977/2003 apreciind că acest text a extins aria de aplicare a normelor legale, respectiv art. 40 alin. (3) Legea nr. 41/1994.
Criticile din motivele de recurs se referă la modul în care instanţa de fond a admis această excepţie.
Potrivit art. 40 alin. (3) Legea nr. 41/1994, republicată „Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agenţiile şi reprezentanţele acestora, precum şi reprezentanţele din România ale persoanelor juridice străine, au obligaţia să plătească o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii”.
Pentru că în art. 40 alin. (4) al aceluiaşi act normativ s-a prevăzut că modalitatea de încasare, cuantumul taxelor, scutirea de la plata acestora se stabilesc prin hotărâre de guvern, în cazul taxei privind serviciul public de radiodifuziune a fost emisă H.G. nr. 977/2003.
În art. 3 alin. (2) H.G. nr. 977/2003 s-a prevăzut că „Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum şi sucursalele şi celelalte unităţi ale lor fără personalitate juridică şi sucursalele sau reprezentanţele din România ale persoanelor juridice străine, au obligaţia să plătească o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune”.
Din coroborarea textelor invocate rezultă că art. 40 alin. (3) Legea nr. 41/1994 se referă la plata taxelor, în calitate de beneficiar al serviciilor de radiodifuziune, iar art. 3 alin. (2) H.G. nr. 977/2003 impun obligativitatea plăţii taxei lunare pentru serviciile de radiodifuziune, indiferent dacă persoanele juridice sunt sau nu beneficiare ale acestora.
Prin aceasta au fost încălcate normele de tehnică legislativă, iar potrivit art. 4 Legea nr. 24/2000, republicată, actele normative date în executarea legii, ordonanţelor sau a hotărârilor Guvernului, se emit în limitele şi potrivit normelor în baza cărora se dau.
Susţinerile recurenţilor potrivit cărora legea ar institui o prezumţie absolută de beneficiar a tuturor persoanelor juridice, indiferent dacă acestea deţin sau nu receptoare radio sunt nefondate.
Chiar Curtea Constituţională, fiind învestită cu soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate a art. 40 alin. (3) Legea nr. 41/1994, astfel cum a fost modificat în 2003, a subliniat faptul că taxele se plătesc numai „în calitate de beneficiari ai acestor servicii”.
S-a spus că „obligaţia prevăzută de text este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalităţi, de serviciile publice respective”.
Prin urmare, dacă prin lege s-a stabilit că taxa pentru serviciile publice de radiodifuziune sau televiziune va fi plătită numai de beneficiarii acestor servicii, în actul normativ care transpune această obligaţie de plată nu se poate impune plata taxei tuturor persoanelor juridice, indiferent dacă sunt sau nu beneficiari ale serviciului respectiv.
Referitor la invocarea dreptului de informare şi corelativ a obligaţiei de plată a taxelor pentru acoperirea cheltuielilor publice, se constată că susţinerile recurentei Societatea Naţională de Radiodifuziune sunt nefondate.
Aşa cum a subliniat şi instanţa de fond, un drept prevăzut de Constituţie nu poate avea corelativ o obligaţie de a achita o taxă deşi nu beneficiază de un serviciu.
Chiar Legea nr. 500/2002, în art. 2 pct. 40, defineşte taxa ca fiind „suma plătită de o persoană fizică sau juridică, de regulă pentru serviciile prestate acesteia de către un agent economic, o instituţie publică sau un serviciu public”.
Legiuitorul a ales, potrivit art. 40 alin. (3) Legea nr. 41/1994 modificată, să stabilească o obligaţie de plată a taxei pentru serviciul public de radiodifuziune numai pentru cei care sunt beneficiarii acestuia.
Nu poate fi invocată Decizia nr. 1930/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru a dovedi legalitatea art. 3 alin. (2) H.G. nr. 977/2003 pentru că, practica Înaltei Curţi a fost publicată. În acest sens, chiar dacă a existat o soluţie de speţă, ulterior, prin Decizia nr. 2102 din 9 aprilie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au fost anulate prevederile art. 3 alin. (1) H.G. nr. 977/2003, iar în M. Of. nr. 691/14.10.2009 s-a publicat această decizie care vizează un act administrativ cu caracter normativ şi are caracter erga omnes.
Având în vedere că dispoziţiile art. 3 alin. (1) H.G. nr. 977/2003 sunt aproape identice cu cele ale art. 3 alin. (2) H.G. nr. 977/2003, cu deosebirea că vizează alte subiecte ale obligaţiei de plată a taxei dar şi faptul că dispoziţiile art. 3 alin. (1) H.G. nr. 977/2003 au fost anulate printr-o hotărâre irevocabilă, în raport de această soluţie se poate invoca practica instanţei supreme.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurenţilor sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile vor fi respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de Guvernul României şi Societatea Română de Radiodifuziune Bucureşti, împotriva sentinţei civile nr. 471 din 7 decembrie 2010 a Curţi de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 18 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1612/2011. Contencios. Conflict de... | ICCJ. Decizia nr. 1628/2011. Contencios. Cetăţenie. Recurs → |
|---|
