ICCJ. Decizia nr. 1636/2011. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1636/2011
Dosar nr. 559/33/2010
Şedinţa publică de la 18 martie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată reclamantul I.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Cluj, anularea hotărârii din 29 ianuarie 2010 emisă de pârâtă, obligarea acesteia să-i recunoască şi să-i acorde drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000 pentru perioada 9 noiembrie 1943-6 martie 1945 cu începere de la 1 martie 2009.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că se încadrează în prevederile Legii nr. 189/2000 modificată, deoarece părinţii săi au fost nevoiţi să se refugieze din cauza persecuţiilor din motive etnice în urma Dictatului de la Viena, reclamantul născându-se în timpul refugiului părinţilor.
În argumentarea calităţii de refugiat, reclamantul a depus acte doveditoare şi declaraţiile a doi martori autentificate.
Pârâta, prin întâmpinare, a solicitat respingerea acţiunii deoarece reclamantul nu era născut la data strămutării părinţilor, deci nu avea domiciliul de unde să fi fost strămutat în altă localitate decât cea de domiciliu, aşa cum prevede art. 1 lit. c) Legea nr. 189/2000 precum şi art. 1 şi 2 H.G. nr. 127/2002.
Prin sentinţa civilă nr. 241 din 25 mai 2010 Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamant, a anulat hotărârea din 29 ianuarie 2010, a constatat că reclamantul este beneficiar al drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000 şi i-a acordat aceste drepturi pentru perioada 9 noiembrie 1943-6 martie 1945, cu începere de la 1 martie 2009.
Pentru a adopta această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că declaraţia martorului este utilă, pertinentă şi concludentă, arătând instanţei detalii ale refugiului reclamantului şi familiei sale, relatând fapte pe care le-a cunoscut direct şi în care a fost implicat personal.
Mai mult, instanţa de fond a avut în vedere şi împrejurarea că proba testimonială provine de la o persoană care, la rândul ei, este beneficiară a prevederilor Legii nr. 189/2000, fiindu-i recunoscută calitatea de refugiat, iar această împrejurare a fost apreciată ca fiind relevantă în susţinerea şi dovedirea persecuţiilor etnice ale persoanelor pretins refugiate (decizia nr. 4050 respectiv nr. 4049 din 24 octombrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).
Raportat la starea de fapt care rezultă din probatoriu, instanţa de fond a apreciat că cererea reclamantului este întemeiată iar acesta are calitate de refugiat pentru perioada cuprinsă între data naşterii, 9 noiembrie 1943 şi data încetării refugiului.
Împotriva hotărârii instanţei de fond pârâta Casa Judeţeană de Pensii Cluj a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că pentru ca o persoană să dobândească calitatea de „refugiat” în sensul Legii nr. 189/2000, este necesar ca datorită persecuţiilor etnice la care a fost supusă să îşi schimbe domiciliul în altă localitate. Din actele depuse în probaţiune se reţine faptul că reclamantul nu şi-a schimbat domiciliul, fiind născut în localitatea de refugiu, din părinţi care s-au refugiat anterior naşterii în această localitate. De asemenea, reclamantul nu a suferit persecuţii din motive etnice, fiind născut pe un teritoriu liber.
Recurenta a mai susţinut că Legea nr. 189/2000 (art. 1) şi H.G. nr. 127/2002 (art. 1 şi 2) prevăd în mod expres şi limitativ categoriile de persoane care beneficiază de aceste drepturi.
Examinând cauza şi sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu dispoziţiile legale incidente pricinii precum şi cu cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat.
Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Potrivit art. 1 O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000 beneficiază de prevederile acestui act normativ persoana, cetăţean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a suferit persecuţii etnice, aflându-se în una dintre situaţiile expres prevăzute de lege.
Prin persoana care a fost strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate se înţelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să-şi schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice.
Legiuitorul a urmărit să acorde drepturi compensatorii tuturor persoanelor care au fost victimele şi/sau au avut de suferit ca urmare a persecuţiilor etnice.
Totodată, potrivit art. 6 O.G. nr. 105/1999 şi art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situaţiile prevăzute la art. 1 din ordonanţă se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.
Reclamantul, a încercat să-şi dovedească calitatea de persoană refugiată prin intermediul probei testimoniale.
Simpla mutare a reclamantului dintr-o localitate în alta, nu poate fi considerată refugiu cauzat de persecuţii etnice.
Or, simplele declaraţii ale martorilor din care rezultă că aceştia cunosc situaţia recurentului, nu pot fi luate în considerare.
Aşadar, înscrisurile şi declaraţiile martorilor pe care instanţa de fond le invocă în motivarea hotărârii, nu respectă cerinţele prevăzute de lege şi nu se coroborează cu nici un alt mijloc de probă.
În raport de obiectul acţiunii, Înalta Curte constată că instanţa de fond a nesocotit dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ..
Astfel, pentru a ajunge la o soluţie temeinică şi legală, judecătorii trebuie că aibă rol activ, fiind datori, potrivit textului de lege sus amintit, a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii.
În acest sens, aceleaşi prevederi legale acordă judecătorilor puterea de a ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile s-ar împotrivi.
Faţă de dispoziţiile legale menţionate, hotărând în baza unui probatoriu neconcludent, fără a stabili în mod neechivoc adevărul cu privire la starea de fapt invocată de reclamant instanţa de fond a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă fără putinţă de tăgadă că tatăl reclamantului, prin căsătorie cu mama reclamantului s-a mutat din localitatea sa de domiciliu respectiv sat Agârbiciu în localitatea de domiciliu a soţiei, localitatea Dîngăul Mare, unde s-a născut reclamantul.
Prin urmare, situaţia reclamantului nu se încadrează în prevederile Legii nr. 189/2000.
Aşa fiind, cum reclamantul nu a făcut dovada în nici un fel că ar fi fost refugiat şi că acest lucru ar fi fost consecinţa unor persecuţii din motive etnice, Înalta Curte constată că în mod greşit, instanţa de fond, a admis acţiunea.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ. recursul va fi admis, sentinţa atacată se va modifica iar acţiunea reclamantului va fi respinsă ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Casa Judeţeană de Pensii Cluj împotriva sentinţei civile nr. 241 din 25 mai 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată în sensul că respinge acţiunea reclamantului I.M., ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 18 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1634/2011. Contencios. Anulare act de control... | ICCJ. Decizia nr. 1637/2011. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
