ICCJ. Decizia nr. 1634/2011. Contencios. Anulare act de control taxe şi impozite. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1634/2011
Dosar nr. 4780/62/2009
Şedinţa publică de la 18 martie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanta SC R. SA a solicitat în contradictoriu cu pârâta Direcţia Fiscală Braşov constatarea nulităţii absolute a deciziei de impunere din 20 decembrie 2007 şi a dispoziţiei din 29 februarie 2008, ca fiind emise de o entitate care nu are calitatea de a dispune cu privire la măsurile fiscale de care a beneficiat reclamanta.
Reclamanta a precizat că a contestat decizia de impunere din 20 decembrie 2007 şi a dispoziţia din 29 februarie 2008, cererea de anulare a acestor două acte fiscale formând obiectul Dosarului nr. 285/64/2008, soluţionat irevocabil prin decizia nr. 1409/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în care s-a reţinut faptul că deşi sunt prevăzute de C. fisc. măsurile în discuţie sunt de natura ajutoarelor de stat şi nefiind autorizate trebuie recuperate.
Pârâta Direcţia Fiscală Braşov a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Braşov, excepţia autorităţii lucrului judecat, excepţia tardivităţii promovării acţiunii, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii.
În susţinerea excepţiei necompetenţei materiale a Tribunalului Braşov pârâta a invocat dispoziţiile art. 10 alin. (1) Legea nr. 554/2004, arătând că valoarea deciziei atacate este de 925.800 RON.
În susţinerea excepţiei autorităţii lucrului judecat pârâta a invocat prevederile art. 1201 C. civ. precizând că actele fiscale constate în prezentul dosar au făcut obiectul Dosarului nr. 285/64/2008, fiind soluţionat irevocabil prin decizia nr. 1409/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În susţinerea excepţiei tardivităţii promovării prezentei cereri pârâta a făcut referire la dispoziţiile art. 11 alin. (1), (2) şi (5) Legea nr. 554/2004, arătând că reclamanta este decăzută din dreptul de a mai formula această acţiune.
Pe fond pârâta a arătat că obligaţiile fiscale stabilite prin decizia de impunere din 20 decembrie 2007 reprezentând impozit pe clădiri, impozit pe teren, impozit mijloace de transport şi accesorii aferente acestora sunt datorate bugetelor locale potrivit dispoziţiilor art. 249 alin. (2), art. 256 alin. (2) şi art. 261 alin. (2) Legea nr. 571/2003 privind C. fisc..
Pârâta Direcţia Fiscală Braşov a depus la dosar concluzii scrise prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii petitului având ca obiect constatarea că măsurile vizând acordarea, stopare şi/sau recuperarea ajutoarelor de stat nu sunt de competenţa organelor fiscale şi nu cad sub incidenţa C. proc. fisc..
Prin sentinţa civilă nr. 57/F din 26 martie 2010 Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia inadmisibilităţii petitului având ca obiect constatarea că măsurile vizând acordarea, stoparea şi/sau recuperarea ajutoarelor de stat nu sunt de competenţa organelor fiscale şi nu cad sub incidenţa C. proc. fisc., a respins excepţia autorităţii de lucru judecat a petitului având ca obiect constatarea nulităţii absolute a deciziei de impunere din 20 decembrie 2007 şi a dispoziţiei din 29 februarie 2008 emise de Direcţia Fiscală Braşov, a admis excepţia tardivităţii petitului având ca obiect constatarea nulităţii absolute a deciziei de impunere din 20 decembrie 2007 şi a dispoziţiei din 29 februarie 2008 emise de Direcţia Fiscală Braşov, a respins cererea formulată de reclamanta SC R. SA, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Fiscală Braşov, ca inadmisibilă cu privire la petitul având ca obiect constatarea că măsurile vizând acordarea, stopare şi/sau recuperarea ajutoarelor de stat nu sunt de competenţa organelor fiscale şi nu cad sub incidenţa C. proc. fisc. şi ca tardivă cu privire la petitul având ca obiect constatarea nulităţii absolute a deciziei de impunere din 20 decembrie 2007 şi a dispoziţiei din 29 februarie 2008 emise de Direcţia Fiscală Braşov.
Pentru a pronunţa această soluţia instanţa de fond a reţinut că excepţia inadmisibilităţii petitului privind constatarea faptului că măsurile vizând acordarea, stopare şi/sau recuperarea ajutoarelor de stat nu sunt de competenţa organelor fiscale şi nu cad sub incidenţa C. proc. fisc., este întemeiată.
Petitul dedus judecăţii vizează constatarea faptului că anumite măsuri ce ţin de domeniul ajutorului de stat nu sunt de competenţa organelor fiscale.
Analizând excepţia autorităţii lucrului judecat, curtea de apel a constatat că aceasta este neîntemeiată.
Potrivit art. 1201 C. civ. „este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcută de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate”. Pentru a fi în situaţia autorităţii lucrului judecat trebuie întrunită tripla identitate de părţi, obiect, cauză. În speţă sunt aceleaşi părţi respectiv reclamanta SC R. SA şi pârâta Direcţia Fiscală Braşov ca şi în Dosarul nr. 285/64/2008 al Curţii de Apel Braşov. De asemenea, obiectul petitului privind constatarea nulităţii absolute a deciziei de impunere din 20 decembrie 2007 şi a dispoziţiei din 29 februarie 2008, este identic cu cel al dosarului menţionat anterior şi soluţionat irevocabil prin decizia nr. 1409/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Cu toate acestea nu este aceeaşi identitate cu privire la cauză. Astfel, în Dosarul nr. 285/64/2008 al Curţii de Apel Braşov s-a solicitat anularea deciziei de impunere din 20 decembrie 2007 şi a dispoziţiei din 29 februarie 2008, invocându-se încălcarea dispoziţiilor art. 250 şi 257 C. fisc., iar în prezentul litigiu se invocă faptul că aceste acte administrativ fiscale au fost emise în condiţiile nerespectării principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a acestei persoane juridice, principiu impus de dispoziţiile Decretului nr. 31/1954 şi de dispoziţiile C. proc. fisc..
Analizând excepţia tardivităţii petitului având ca obiect constatarea nulităţii absolute a deciziei de impunere din 20 decembrie 2007 şi a dispoziţiei din 29 februarie 2008 emise de Direcţia Fiscală Braşov, instanţa de fond a constatat că aceasta este întemeiată.
Instanţa a reţinut că actele administrativ fiscale contestate au fost emise la data de 20 decembrie 2007, respectiv 29 februarie 2008, iar acţiunea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov la data de 21 mai 2009, fiind depăşit termenul de decădere de 1 an.
Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamanta SC R. SA Braşov a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că în ceea ce priveşte admiterea excepţiei de inadmisibilitate, hotărârea instanţei de fond este netemeinică şi nelegală pentru considerentele impuse prin dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv hotărârea pronunţată este lipsită de temei legală ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Pentru a admite excepţia inadmisibilităţii instanţa de fond a avut în vedere exclusiv dispoziţiile art. 1 alin. (1) Legea nr. 554/2004 fără a arăta motivele pentru care a înlăturat incidenţa textelor invocate în calificarea acţiunii ca inadmisibilă.
Astfel, deciziile de impunere pe care Direcţia Fiscală Locală Braşov are abilitarea de a le emite sunt acte administrative fiscale, iar nu acte administrative, între cele două tipuri de acte existând deosebiri legale evidente, nu numai în ceea ce priveşte sediul materiei, dar mai ales în ceea ce privesc textele de lege care sunt aplicabile în cazul contestării actelor administrative şi a actelor administrative fiscale.
Prin urmare, a analiza unul dintre aceste acte administrative prin prisma dispoziţiilor legale care definesc celălalt act administrativ este o analiză lipsită de logică şi fundament juridic.
Rezultă deci că Legea nr. 554/2004 nu poate fi aplicată speţei de faţă, în condiţiile în care singura lege aplicabilă cauzei deduse judecăţii este C. proc. fisc. şi C. proc. civ..
Faţă de textele de lege invocate, instanţa trebuia să reţină că existenţa sau inexistenţa oricărui drept al organelor fiscale poate fi stabilită pe calea acţiunii în constatare, hotărârea pronunţată în astfel de cauze fiind probă esenţială în dezlegarea contestaţiilor promovate împotriva deciziilor de impunere emise de organele fiscale, ceea ce înseamnă că stabilirea existenţei sau inexistenţei dreptului Direcţiei Fiscale Braşov de a emite decizii de impunere a ajutoarelor de stat poate să formeze obiectul unei acţiuni în constatare.
Acţiunea în constatarea inexistenţei dreptului Direcţiei Fiscale Locale Braşov de a emite decizii de impunere privind recuperarea ajutoarelor de stat este admisibilă şi este întemeiată pe dispoziţiile art. 111 C. proc. civ., pe dispoziţiile art. 2 alin. (2), art. 6, art. 13, art. 32 C. proc. fisc, pe dispoziţiile art. 36 Legea nr. 215/2001, pe prevederile Regulamentului (CE) nr. 659/1999 şi pe prevederile art. 34 Decretul nr. 31/1954, precum şi hotărârea Consiliului Local Braşov din 2002, act cu putere de lege.
Dată fiind deci complexitatea materiei ajutoarelor de stat, reglementată atât de normele speciale naţionale, cât şi de norme speciale comunitare, care au caracter prioritar, la care se adaugă normele naţionale speciale în materia autonomiei autorităţilor locale şi în materia specialităţii capacităţii de folosinţă şi de exerciţiu a persoanelor juridice, o acţiune în constatarea exclusivă a existenţei sau inexistenţei dreptului organelor fiscale locale de a dispune recuperarea ajutoarelor de stat este nu numai întemeiată şi admisibilă, dar mai ales necesară, în sensul identificării autorităţilor abilitate de lege să emită acte de dispoziţie privind strict recuperarea ajutoarelor de stat.
Pentru toate aceste argumente, trebuie reţinut că prezenta acţiune în constatarea inexistenţei dreptului Direcţiei Fiscale Locale Braşov privind recuperarea ajutoarelor de stat este admisibilă, hotărârea instanţei de fond este netemeinică şi nelegală.
În ceea ce priveşte admiterea excepţiei tardivităţii recursului consideră că hotărârea instanţei de fond este netemeinică şi nelegală.
În analizarea excepţiei de tardivitate instanţa de fond trebuia să supună analizei incidenţa deciziilor pronunţate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin raportare la dispoziţiile art. 18 şi art. 26 Legea nr. 304/2004 privind organizarea judecătorească, prin care măsurile de natura celor reţinute prin decizia de impunere din prezenta cauză, au fost calificate ca şi ajutoare de stat.
Motivul de nulitate absolută al deciziei de impunere din 20 decembrie 2007 şi al dispoziţiei din 29 februarie 2008 invocat, respectiv nerespectarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice emitente, este prevăzut de Decretul nr. 31/1954 ca şi principiu general al validităţii actelor juridice, nefiind prevăzut prin normele de contencios administrativ ca şi motiv de anulare a unui act administrativ, nefiind reglementat de dispoziţiile legii contenciosului administrativ. De altfel, nici nu putea fi avută în vedere de către Legea nr. 554/2004 o astfel de reglementare, atâta vreme cât deciziile de impunere emise de organe fiscale sunt acte administrativ fiscale ce cad sub incidenţa leşii speciale, respectiv C. proc. fisc.;
În opinia recurentei momentul de la care curg termenele prevăzute de art. 11 alin. (1) şi art. 11 alin. (2) este cel la care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a calificat măsurile de natura celor reţinute prin decizia de impunere din 20 decembrie 2007 şi dispoziţia din 29 februarie 2008 ca fiind ajutoare de stat, în litigii având ca părţi societăţi din parcul industrial Braşov şi direcţia fiscală, iar obiectul litigiilor viza anularea de decizii de impunere privind impozitul pe teren şi clădiri.
Direcţia Fiscală Braşov nu are nicio competenţă în ceea ce priveşte dispunerea recuperării ajutoarelor de stat.
Direcţia Fiscală Braşov, instituţie publică cu personalitate juridică de interes local, este supusă principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice, statuat prin dispoziţiile art. 34 Decretul nr. 31/1954 raportate la dispoziţiile art. 36 Legea nr. 215/2001, modificată şi completată, precum şi la dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi art. 6 C. proc. fisc..
Lipsa oricărei capacităţi speciale de folosinţă şi de exerciţiu a Direcţiilor Fiscale, în general, inclusiv a Direcţiei Fiscale Braşov, de a emite acte în legătură cu ajutoarele de stat rezultă indubitabil şi din conţinutul O.U.G. nr. 117/2006, aprobată şi modificată prin Legea nr. 137/2007, emisă în sensul armonizării legislaţiei interne cu cea comunitară, din care rezultă că legiuitorul naţional s-a supus dispoziţiilor europene privind neinvestirea instituţiilor publice: mai sus menţionate cu niciun fel de atribuţii în domeniul procedurilor naţionale referitoare la ajutoarele de stat.
Domeniul strict al atribuţiilor Direcţiei Fiscale Locale Braşov a fost în mod expres stabilit prin Hotărârea Consiliului Local Braşov nr. 318/2002, act care, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 215/2001, are putere de lege, şi în cuprinsul căruia nu se regăseşte nicio competenţă a Direcţiei Fiscale în materia ajutoarelor de stat.
Recurenta consideră că măsurile fiscale de care a beneficiat trebuie calificate, în temeiul dispoziţiilor comunitare, drept ajutoare de stat.
În acest context, trebuie reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 10 -art. 19 din Regulamentul (CE) nr. 659/1999 al Consiliului European, numai Comisia Europeană este în măsură să emită decizii privitoare la ajutoarele de stat existente, legale sau ilegale, acordate de un stat membru anterior sau ulterior datei aderării sale la Uniunea Europeană.
De asemenea, în soluţionarea cauzei de faţă, trebuie dată eficienţă principiului supremaţiei dreptului comunitar
Orice Regulament, inclusiv Regulamentele invocate ca temei de drept în prezenta cauză, emis de structurile Uniunii Europene este caracterizat prin aplicabilitate generală şi prin obligativitatea statelor membre la respectarea şi aplicarea în întregime a acestuia, atât în ceea ce priveşte scopul care trebuie atins, cât şi în ceea ce privesc formele şi mijloacele folosite în acest sens.
Regulamentul (CE) nr. 659/1999 al Consiliului European şi Regulamentul (CE) nr. 794/2004 de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 659/1999 impun respectarea principiului priorităţii dreptului comunitar, precum şi respectarea principiului efectului direct al legislaţiei comunitare primare, cu aplicabilitatea imediată a dispoziţiilor Regulamentelor anterior menţionate, fapt care duce la recunoaşterea şi din punctul de vedere al dreptului comunitar, alături de dispoziţiile dreptului intern la lipsa oricărei capacităţi a Direcţiei Fiscale Braşov de a dispune în legătură cu măsurile fiscale de natura ajutoarelor de stat.
Se mai susţine că în aplicarea dreptului comunitar în prezenta cauză, trebuie avut în vedere, pe lângă dispoziţiile art. 148 alin. (2) şi alin. (3) Constituţia României, principiul efectului direct al legislaţiei comunitare primare.
Examinând cauza şi sentinţa recurată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu dispoziţiile legale incidente în cauză precum şi cu cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
În ceea ce priveşte motivul de recurs privind admiterea excepţiei inadmisibilităţii petitului având ca obiect constatarea că măsurile vizând acordarea, stoparea şi/sau recuperarea ajutoarelor de stat nu sunt de competenţa organelor fiscale şi nu cad sub incidenţa C. proc. fisc., Înalta Curte constată că prin petitul 1 nu se atacă un act administrativ care să poată forma obiectul unei acţiuni judiciare în contencios administrativ, reclamanta nu invocă o vătămare în sensul celei vizate de dispoziţiile art. 1 alin. (1) Legea nr. 554/2004 privind Contenciosul administrativ şi nu justifică interesul în promovarea acţiunii, prin indicarea folosului practic urmărit.
Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 „orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată".
Rezultă aşadar că pentru a avea deschisă calea prevăzută de Legea contenciosului administrativ este necesar ca reclamanta să fi fost vătămată de către o autoritate publică printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri.
În raport de prevederile art. 1 şi 8 Legea nr. 554/2004, modificată, obiectul acţiunii în contencios administrativ îl constituie anularea actului administrativ, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei iminente.
Prin urmare, instanţa de fond, în mod corect a admis excepţia inadmisibilităţii, petitului având ca obiect „constatarea că măsurile vizând acordarea, stoparea şi/sau recuperarea ajutoarelor de stat nu sunt de competenţa organelor fiscale şi nu cad sub incidenţa C. proc. fisc.”.
Măsurile dispuse de către Direcţia Fiscală Braşov nu sunt măsuri de acordare, stopare sau recuperare a ajutoarelor de stat, ci sunt decizii de impunere prin care se stabilesc obligaţii de plată a impozitelor pe clădiri şi teren datorate bugetului local al municipiului, prevăzute de art. 249 şi art. 256 Legea nr. 571/2003 privind C. fisc..
Astfel, petitul 1 din acţiune nu poate fi admis atâta timp cât reclamanta avea, conform art. 205 şi art. 218 O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., posibilitatea formulării unei acţiuni în realizarea dreptului, respectiv contestarea în procedură prealabilă şi ulterior formularea unei acţiuni în contencios administrativ prin care să solicite anularea acestor acte administrative fiscale.
În ce priveşte susţinerile recurentei conform cărora Legea nr. 554/2004 nu poate fi aplicată speţei de faţă, în condiţiile în care singura lege aplicabilă cauzei deduse judecăţii este C. proc. fisc. şi C. proc. civ., Înalta Curte reţine că deşi recurenta menţionează doar prevederile art. 218 alin. (2) O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 este aplicabilă în soluţionarea litigiilor având ca obiect „taxe şi impozite precum şi accesorii ale acestora.
Măsurile dispuse de către Direcţia Fiscală Braşov în ceea ce priveşte impozitul pe clădiri şi teren, nu sunt măsuri de acordare, stopare sau recuperare a ajutoarelor de stat, ci sunt decizii de impunere prin care se stabilesc obligaţii de plată a impozitelor pe clădiri şi teren datorate bugetului local al municipiului.
În lipsa acordării acestor ajutoare de stat, Direcţia Fiscală, a emis decizii de impunere prin care au fost stabilite obligaţii fiscale datorate bugetului local.
Astfel, nu trebuie confundată o decizie de impunere emisă în vederea stabilirii obligaţiilor fiscale datorate de către contribuabil bugetului local, cu o decizie de stopare/recuperare a ajutoarelor de stat, care se emite în vederea sancţionării ajutoarelor de stat de către Comisia Europeană.
II. În ceea ce priveşte motivul de recurs privind admiterea excepţiei tardivităţii petitului 2 din acţiunea introductivă de instanţă având ca obiect constatarea nulităţii absolute a deciziei de impunere din 20 decembrie 2007 şi a dispoziţiei din 29 februarie 2008 emise de Direcţia Fiscală Braşov, Înalta Curte constată că şi acesta este nefondat având în vedere următoarele:
Potrivit art. 11 alin. (1) lit. a) Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, modificată, „Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă".
Conform art. 11 alin. (2) Legea nr. 554/2004, „pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă şi peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului(...)"".
Art. 11 alin. (5) din aceeaşi lege statuează că „Termenul prevăzut la alin. (1) este termen de prescripţie, iar termenul prevăzut la alin. (2) este termen de decădere".
Din actele şi lucrările dosarului rezultă fără putinţă de tăgadă că decizia de impunere din 20 decembrie 2007 a cărei anulare se solicită prin petitul 2 din acţiune a fost comunicată recurentei în data de 27 decembrie 2007.
Recurenta a depus împotriva deciziei de impunere din 20 decembrie 2007 contestaţie pe cale administrativă înregistrată la Direcţia Fiscală Braşov din 17 ianuarie 2008, în soluţionarea căreia a fost emisă dispoziţia din data de 29 februarie 2008, comunicată reclamantei, prin poştă, în data de 05 martie 2008.
Deci acţiunea a fost formulată la mai bine de un an şi 3 luni de la data comunicării Dispoziţiei de soluţionare a contestaţiei în procedură prealabilă şi la mai bine de un an şi 5 luni de la data emiterii deciziei de impunere din 20 decembrie 2007.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanţa de fond a reţinut în mod corect că actele administrativ fiscale contestate au fost emise la data de 20 decembrie 2007 respectiv 29 februarie 2008, iar acţiunea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov la data de 18 mai 2009, fiind depăşit termenul de decădere de 1 an.
Referitor la motivul de recurs potrivit căruia recurenta susţine că Direcţia Fiscală Locală Braşov nu are nicio competenţă în ceea ce priveşte dispunerea recuperării ajutoarelor de stat, instanţa reţine:
Direcţia Fiscală Braşov a emis decizia de impunere din 20 decembrie 2007, prin care au fost stabilite obligaţii fiscale reprezentând impozit pe clădiri şi teren.
Prin urmare, rezultă că sumele reprezentând impozit pe clădiri şi teren cuprinse în decizia de impunere din 20 decembrie 2007 se fac venit la bugetul local, iar competenţa în administrarea acestora revine Direcţiei Fiscale Braşov.
Direcţia Fiscală Braşov a avut competenţa de a emite atât decizia de impunere din 20 decembrie 2007 cât şi dispoziţia din 29 februarie 2008 de soluţionare a contestaţiei formulată în procedură prealabilă de către recurentă.
În cazul de faţă, aceste ajutoare de stat concretizate în scutire la plata impozitului pe teren şi clădiri nu au fost niciodată acordate către recurentă.
Competenţa recuperării, rambursării sau suspendării ajutoarelor de stat revine Consiliului Concurenţei (anterior datei de 01 ianuarie 2007) şi Comisiei Europene (după data de 01 ianuarie 2007, dată de la care Consiliul Concurenţei a devenit autoritate de contact), dar aşa cum prevăd dispoziţiile art. 24 şi art. 25 Legea nr. 143/1999 privind ajutoarele de stat, aceste măsuri se aplică ajutorului de stat ilegal, respectiv ajutorului de stat interzis.
Conform art. 4 Legea nr. 143/1999 privind ajutorul de stat, un ajutor ilegal, este un ajutor "acordat fără a fi fost autorizat de către Consiliul Concurenţei sau acordat după ce a fost notificat, dar înainte de emiterea unei decizii de către Consiliul Concurenţei în termen legal".
Pe de altă parte, „stoparea ajutorului de stat existent" presupune existenţa unui astfel de ajutor, acordat în condiţiile legii. Iar în cazul de faţă, ajutoarele de stat în discuţie nu pot fi circumscrise noţiunii de ajutor existent în sensul Regulamentului (CE) nr. 659/1999, publicat în Jurnalul Oficial nr. L83 din 27 martie 1999, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul CE nr. 1791/2006, pentru a putea reţine că actele administrativ-fiscale prin care Direcţia Fiscală Braşov a decis impunerea terenurilor şi construcţiilor aparţinând SC R. SA pentru anul 2007 ar avea natura unor măsuri de stopare a acestuia.
În sensul acestui instrument juridic comunitar, cu aplicare directă, fără transpunere, ajutorul existent este definit ca fiind orice ajutor care a existat înainte de intrarea în vigoare a tratatului, iar „stoparea ajutorului de stat" presupune existenţa unui asemenea ajutor acordat în condiţiile legii, situaţie care nu se regăseşte în cauza de faţă.
În ceea ce priveşte motivul de recurs privind încălcarea dreptului comunitar Înalta Curte constată că nu au existat încălcări ale normelor dreptului comunitar şi nici ale jurisprudenţei Curţii Europene de Justiţie.
În jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene s-a decis că dreptul comunitar nu impune unei jurisdicţii naţionale să înlăture aplicarea normelor interne, chiar dacă astfel ar fi reparată o încălcare a dreptului comunitar săvârşită prin hotărârea în cauză (hotărârea din 16 martie 2006, Cauza Rosmarie Kapferer împotriva Schlank & Schick GmbH, C-234/2004).
Prioritatea normelor comunitare faţă de normele interne contrare este una din trăsăturile definitive ale dreptului comunitar şi are o consacrare legală dar şi jurisprudenţială comunitară. Ea s-a dezvoltat şi a fost afirmată constant de jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie (Cauza Costa c ENEL, Fratelli Costanzo, Kühne & Heitz).
Această trăsătură a dreptului comunitar se datorează faptului că tratatele comunitare valabil încheiate şi ratificate, alte acte de drept comunitar (regulamente, decizii) devin parte a ordinii juridice interne a statelor membre şi vor fi aplicabile de autorităţile şi instanţele naţionale.
Înalta Curte constată că în cauză nu se invocă, în concret, încălcarea unei norme comunitare direct aplicabile speţei.
Prin urmare, nu poate fi reţinută încălcarea art. 20 alin. (2) şi art. 148 alin. (2) din Constituţia României.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt nefondate şi nu pot fi primite, iar instanţa de recurs a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de SC R. SA Braşov împotriva sentinţei civile nr. 57/F din 26 martie 2010 a Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 18 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1633/2011. Contencios. Refuz soluţionare... | ICCJ. Decizia nr. 1636/2011. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
