ICCJ. Decizia nr. 1672/2011. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1672/2011
Dosar nr. 956/57/2010
Şedinţa publică de la 22 martie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa Civilă nr. 214/F/CA din 15 octombrie 2010, Curtea de Apel Alba-Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamantul B.H.G. în contradictoriu cu pârâţii Inspectoratul General al Poliţiei Române şi Ministerul Administraţiei şi Internelor şi, în consecinţă, a suspendat executarea Dispoziţiei nr. 2563 din 31 mai 2010, emisă de pârâtul Inspectoratul General al Poliţiei Române până la soluţionarea irevocabilă a cauzei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că prin dispoziţia contestată reclamantul a fost sancţionat disciplinar cu destituirea din poliţie, întrucât s-a reţinut în sarcina sa săvârşirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 12 alin. (1) lit. a) teza II, b) şi k) teza I şi IV din Ordin M.A.I. nr. 400/2004.
Prima instanţă a apreciat că, pe de o parte, există îndoieli cu privire la conţinutul actului normativ în baza căruia a fost administrată sancţiunea disciplinară, existând îndoială asupra legalităţii dispoziţiei contestate, iar, pe de altă parte, reclamantul este expus unui prejudiciu iminent prin lipsirea sa de venitul corespunzător exercitării funcţiei publice ocupate, în condiţiile în care are contractat şi un credit imobiliar.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs, în termenul legal, pârâtul Inspectoratul General al Poliţiei Române, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Este cunoscut că printre caracteristicile regimului juridic al suspendării actului administrativ, esenţial este caracterul de excepţie a acestei operaţiuni juridice prin intermediul căreia se realizează o întrerupere a producerii de efecte juridice, determinat de caracterul executoriu din oficiu al actului administrativ, ceea ce semnifică faptul că imposibilitatea executării acestuia trebuie să fie legitimată de situaţii speciale şi în limitele acelor situaţii.
Aspectele reţinute de instanţa de fond nu creează o îndoială serioasă asupra legalităţii actului administrativ, conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004.
Deşi instanţa de fond afirmă că există diferenţe între exemplarul broşat al Ordinului nr. 400/2004 al Ministrului Administraţiei şi Internelor şi exemplarul „posibil original” al acestui ordin, reţine că diferenţele privesc intrarea în vigoare a ordinului şi numărul de pagini, diferenţe fără relevanţă, în condiţiile în care instanţa nu a reţinut existenţa unor deosebiri de conţinut al acelui ordin.
Instanţa de fond a mai reţinut greşit că reclamantul beneficiază de ocrotirea oferită de Legea nr. 571/2004. Pentru a beneficia de protecţia acestui act normativ, conform art. 7 din lege, trebuie să solicite acest lucru în faţa Comisiei de disciplină. Or, reclamantul nu a invocat că apariţia sa neautorizată în mass-media ar fi reprezentat o avertizare în interes public pentru a beneficia de prevederile actului normativ mai sus citat. Doar în cuprinsul contestaţiei administrative împotriva dispoziţiei de sancţionare, acesta a invocat Legea nr. 571/2004, în sensul că a susţinut în faţa Consiliului de disciplină să fie invitată presa, solicitare care i-ar fi fost refuzată, fără însă să se fi consemnat această împrejurare.
Dreptul la apărare al pârâtului a fost încălcat prin restituirea celor două rapoarte „secret de serviciu” care ar fi demonstrat veridicitatea apărărilor formulate, însă judecătorul cauzei s-a pronunţat pe cererea de suspendare fără să aştepte răspunsul cu privire la declasificarea documentelor în cauză.
Pe de altă parte, aspectele semnalate de intimat în mass-media nu îndeplinesc condiţiile unei avertizări în interes public, cele relatate de acesta în cadrul emisiunii „Ora de foc” difuzată de postul Realitatea TV fiind doar simple afirmaţii, nesusţinute de probe. De asemenea, aspectele semnalate nu reprezintă încălcări ale legii în cadrul instituţiei publice şi nici nu privesc interesul public.
Cu privire la percepţia intimatului despre evaluarea sa profesională şi ca dovadă că aceasta nu se realizează aşa cum afirmă doar după numărul de amenzi, relevantă este întrebarea nr. 13 din procesul-verbal de şedinţă al Consiliului de disciplină, cu privire la acordarea calificativului „nesatisfăcător” în cursul anului 2009.
În cauză nu este îndeplinită nici condiţia existenţei unei pagube iminente. Este de observat că, în cazul de faţă, o eventuală hotărâre judecătorească de anulare a actului administrativ poate remedia consecinţele executării prin recalcularea şi restituirea drepturilor salariale. În privinţa Convenţiei de credit din 6 septembrie 2007, pentru suma de 25.000 lei, trebuie observat că intimatul nu a depus dovezi că el sau membri familiei sale nu obţin alte venituri, ori conform declaraţiei sale de avere acesta deţine teren intravilan, casă de vacanţă, trei motociclete şi un autoturism.
Recomandarea nr. R(89)8 din 13 septembrie 1989 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, invocată de instanţa de fond, impune cerinţa ca executarea actului administrativ să fie de natură a produce pagube grave, dificil de reparat, pe când în cazul de faţă o eventuală hotărâre judecătorească de anulare a actului administrativ poate remedia consecinţele executării, respectiv punerea intimatului în situaţia anterioară.
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate, precum şi în temeiul art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele expuse în continuare.
Este de principiu că actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, prezumţie care, la rândul său se bazează pe prezumţia de autenticitate şi de veridicitate, de unde decurge că a nu executa un act administrativ emis în baza legii echivalează cu a nu executa legea. Pentru aceasta, suspendarea executării unui act administrativ nu poate fi ordonată de judecătorul de contencios administrativ decât în situaţii de excepţie, cu observarea strictă a îndeplinirii exigenţelor legale, astfel cum sunt precizate în Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.
Curtea constată că în art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 sunt precizate condiţiile în care judecătorul cauzei poate dispune suspendarea executării actului administrativ contestat, textul legal amintit enumerând trei condiţii cumulative: a) condiţia declanşării procedurii administrative prealabile, b) condiţia cazului bine justificat şi c) condiţia prevenirii unei pagube iminente.
Art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 are următorul conţinut: „în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond. în cazul în care persoana vătămată nu introduce acţiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept şi fără nicio formalitate."
În ceea ce priveşte condiţia cazului bine justificat, Curtea observă că, această exigenţă legală trebuie interpretată în sensul descris în art. 2 lit. t) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Prin cazuri bine justificate se precizează în textul legal mai sus menţionat, se înţeleg „împrejurările legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ".
Referitor la condiţia iminenţei producerii unei pagube, de asemenea, legea contenciosului administrativ conţine o definiţie a ei. în termenii art. 2 lit. ş) din Legea nr. 554/2004, prin pagubă iminentă se înţelege „prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public".
În speţă, judecătorul fondului a reţinut îndeplinirea condiţiilor pentru suspendarea judiciară a actelor administrative, recurentul criticând soluţia primei instanţe în privinţa cazului bine justificat şi a iminenţei producerii unei pagube.
În privinţa condiţiei definite în art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată că în mod corect prima instanţă a reţinut că nu este îndeplinită. Cu ocazia examinării satisfacerii acestei cerinţe legale, judecătorul de contencios administrativ nu poate să facă o examinare pe fond a legalităţii actului administrativ contestat, ci în mod obligatoriu trebuie să se limiteze la o simpla „pipăire” a fondului. Scopul acestei analize se rezumă doar la a constata dacă există argumente juridice aparent valabile în contestarea legalităţii actului, care să creeze o îndoială serioasă în privinţa conformităţii acestuia cu legea în a cărui executare a fost emis/adoptat . Sub acest aspect, prima instanţă a reţinut existenţa unor iregularităţi în privinţa Ordinului nr. 400/2004, de natură a crea îndoieli în privinţa actului administrativ normativ amintit, ceea ce satisface cerinţa legală definită în art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004.
Or, critica recurentului vizează în principal chestiuni ce ţin de fondul cauzei, care sunt de competenţa exclusivă a judecătorului învestit cu acţiunea principală ce vizează anularea actului administrativ şi care nu pot fi examinate în cadrul recursului în prezenta cauză. Astfel, din perspectiva art. 14 din Legea contenciosului administrativ şi a motivelor reţinute de judecătorul fondului cu privire la cazul bine justificat, sunt irelevante argumentele dezvoltate de recurent referitoare la neincidenţa în speţă a prevederilor Legii nr. 571/2004, precum şi cu privire la netemeinicia afirmaţiilor reclamantului făcute în cadrul emisiunii „Ora de foc” din data de 31 martie 2010, toate acestea putând fi examinate doar de judecătorul învestit cu acţiunea principală.
Contrar celor susţinute de recurent, acestuia nu i-a fost încălcat dreptul la apărare în condiţiile în care înscrisurile de care intenţiona să se folosească nu au fost declasificate până la pronunţarea primei instanţe, neputând fi luate în considerare probe care să nu respecte garanţiile conferite de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aşa cum bine a reţinut judecătorul fondului.
În privinţa condiţiei pagubei iminente, de asemenea, corect prima instanţă a reţinut că şi această cerinţă este îndeplinită. executarea actului administrativ îl lipseşte de venituri pe reclamant, acesta fiind pus în imposibilitate, de asemenea, de a onora obligaţiile care îi incumbă în baza Convenţiei de credit din 6 septembrie 2007. Referitor la critica din recurs, de remarcat că bunurile la care se referă recurentul nu sunt producătoare de venituri, astfel că nu se poate reţine că prin executarea actului administrativ intimatul nu ar fi prejudiciat.
Îndeplinirea cerinţei pagubei iminente trebuie raportată la punerea în executare a actului administrativ, din perspectiva îndeplinirii acesteia fiind lipsit de relevanţă că o eventuală hotărâre judecătorească favorabilă reclamantului de soluţionare a acţiunii principale ar reprezenta remediul pentru paguba pricinuită de executarea actului.
Recomandarea nr. R(89)8 din 13 septembrie 1989 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei este un document fără un conţinut manifest normativ, ci are caracter de recomandare, astfel că nu poate reprezenta o bază juridică a susţinerilor recurentului.
Faţă de cele ce preced, reţinând ca hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul reclamantei, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul formulat de către recurentul-pârât Inspectoratul General al Poliţiei Române împotriva sentinţei civile nr. 241/F/CA din 15 octombrie 2010 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 22 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1671/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1921/2011. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
