ICCJ. Decizia nr. 1667/2011. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1667/2011
Dosar nr. 345/42/2010
Şedinţa publică de la 22 martie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamantul P.I. a chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Finanţelor Publice şi pe H.M., solicitând instanţei că prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună: anularea Ordinului nr. 3214 din 19 noiembrie 2009 emis de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin care s-a dispus ca, începând cu data de 19 noiembrie 2009, doamna H.M., director coordonator adjunct cu activitate de metrologie şi administrarea veniturilor statului în cadrul Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Braşov să exercite temporar atribuţiile de director coordonator al Direcţiei Generale a Finanţelor Publice a Judeţului Braşov, obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000 lei despăgubiri civile cu titlu de daune morale, cu cheltuieli de judecată.
Prin încheierea nr. 1530 din 17 martie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a strămutat judecarea cauzei la Curtea de Apel Ploieşti.
Pârâta H.M. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
De asemenea, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a formulat, la rândul său, întâmpinare, prin care a invocat, în principal, excepţiile lipsei calităţii procesuale active a reclamantului şi a lipsei de interes.
Pe fondul cauzei, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a pus concluzii de respingere a acţiunii ca neîntemeiată.
Prin sentinţa nr. 142 din 31 mai 2010, Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi a lipsei de interes formulate de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, a admis în parte acţiunea reclamantului, a dispus anularea Ordinului nr. 3214 din 19 noiembrie 2009 a Ministerului Finanţelor Publice, a respins în rest acţiunea ca neîntemeiată şi a obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice la 2500 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 3214 din 19 noiembrie 2009, pârâta H.M. - director coordonator adjunct la activitatea de metrologie şi administrare a veniturilor statului din cadrul Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Braşov a fost împuternicită temporar şi cu exercitarea atribuţiilor de director coordonator al Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Braşov.
În plus, prin Ordinul nr. 2208 din 1 iulie 2009, aceeaşi autoritate publică centrală a numit pe reclamantul Popescu Ion pe o perioadă de un an în funcţia de director coordonator în cadrul Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Braşov, începând cu data de 1 iunie 2009.
La soluţionarea excepţiilor au fost avute în vedere prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, dar şi împrejurarea că ordinul în litigiu constituie un act administrativ cu caracter individual, prin care postul reclamantul a fost repartizat altei persoane.
Pe fondul cauzei, prima instanţă a reţinut că, urmare a Ordinului Ministerului Finanţelor Publice nr. 2208 din 1 iulie 2009, a fost încheiat cu reclamantul un contract de management cu nr. 122/2009.
În plus, judecătorul cauzei a constatat faptul că, începând cu data de 6 octombrie 2009, prin Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 2761/2009, şi-au încetat aplicabilitatea prevederilor Ordinului nr. 2208/2009, iar înlocuirea reclamantului din funcţia în litigiu s-a făcut ca urmare a constatărilor comisiei de evaluare.
Pe de altă parte, a fost avută în vedere sentinţa nr. 138/ F din 11 noiembrie 2009, prin care Curtea de Apel Braşov a suspendat executarea Ordinului nr. 2761/2009 până la pronunţarea instanţei de fond.
Totodată, nu a fost ignorată sentinţa nr. 9/ F din 22 ianuarie 2010, prin care aceeaşi instanţă a dispus şi suspendarea executării Ordinului Ministerului Finanţelor Publice nr. 3212/2009 până la pronunţarea instanţei de fond.
În opinia Curţii de apel, Ordinul nr. 3214/2009 este nelegal, întrucât a fost emis în baza O.U.G. nr. 105/2009, care a fost declarată neconstituţională.
Sub alt aspect, prima instanţă a reţinut faptul că actul administrativ contestat nu are la baza emiterii sale înscrisuri, că un asemenea ordin nu este motivat în fapt şi că acesta nu precizează în mod concret perioada de numire în funcţia publică.
Cu privire la daunele morale solicitate, instanţa de fond a menţionat că reclamantul nu a demonstrat în nici un mod cuantumul acestora, iar funcţia ce a fost deţinută de acesta nu se referă strict la contractul său de management.
Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti s-a promovat recurs, în termen legal, de către pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală pentru Ministerul Finanţelor Publice, care a solicitat, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., modificarea sentinţei în parte, sub aspectul anulării OMFP nr. 3214/2009, a obligării la plata cheltuielilor de judecată, în sensul respingerii acţiunii, în principal, pentru excepţiile invocate şi, în subsidiar, ca neîntemeiată.
În dezvoltarea căii extraordinare de atac, recurenta susţine că modificarea hotărârii a fost dată cu aplicarea greşită a legii.
Mai precis, recurenta arată că, la data de 19 noiembrie 2009, când pârâta H.M. a fost numită, postul în litigiu era vacant, iar la 6 octombrie 2009, a încetat contractul de management al reclamantului pe funcţia de director coordonator al Direcţiei Generale a Finanţelor Publice a judeţului Braşov.
Aşadar, recurenta neagă existenţa calităţii de persoană vătămată pentru intimatul-reclamant.
Referitor la excepţia lipsei de interes, recurenta susţine că ordinul a cărei anulare se solicită nu îşi mai produce efectele, ca urmare a emiterii Deciziei nr. 173 din 26 ianuarie 2010.
În plus, recurenta învederează că, în prezent, intimatul-reclamant îşi exercită funcţia de director coordonator la Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Braşov cu toate atribuţiile care revin acestei funcţii.
De asemenea,recurenta aminteşte faptul că instanţa de judecată este îndreptăţită să se pronunţe numai asupra legalităţii Ordinului şi nicidecum asupra oportunităţii măsurii luate.
În altă ordine de idei, în concepţia recurentei, prima instanţă a omis faptul că, la data emiterii ordinului atacat, O.U.G. nr. 105/2009 era în vigoare şi era constituţională.
Pe de altă parte, faţă de prevederile art. 147 alin. (4) din constituţie, republicată, toate actele administrative încheiate în baza acestei ordonanţe de urgenţă sunt legale şi îşi produc efectele.
În fine, cu privire la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, recurenta consideră că trebuia aplicat, în speţă, art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Analizând sentinţa atacată, în raport de criticile formulate, cât şi din oficiu, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că se impune, în temeiul art. 312 alin. (1), (3) C. proc. civ., admiterea recursului pentru argumentele care vor fi expuse în continuare.
În speţă, sunt incidente prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., mai precis, hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, ceea ce înseamnă că instanţa de fond a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, fie le-a aplicat greşit. De exemplu, atunci când se aplică o normă care nu este incidentă în cauză sau când se dă o interpretare greşită a textului de lege corespunzător situaţiei de fapt.
Or, în litigiul dedus judecăţii, Înalta Curte constată, în primul rând, că situaţia de fapt expusă de prima instanţă a fost reţinută în mod corect în raport de materialul probator administrat în cauză, dar că s-a aplicat în mod greşit legea.
Mai întâi, trebuie remarcat faptul că prima critică a recurentei referitoare la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului nu poate fi primită.
În plan doctrinar, se afirmă că o condiţie pentru ca o persoană să fie parte în proces este calitatea procesuală ( legitimaţia ad causam) care contribuie la desemnarea titularului dreptului de a acţiona şi, în acelaşi timp, a persoanei împotriva căreia se poate exercita acţiunea.
Calitatea procesuală se determină în concret, „la speţă”, în raport de litigiul dedus judecăţii.
Astfel spus, numai o anumită persoană poate fi reclamant, respectiv pârât, în cadrul raportului juridic litigios.
Condiţia calităţii procesuale prezintă o importanţă considerabilă, deoarece raportul de drept procesual nu se poate stabili decât între persoanele care îşi dispută dreptul în litigiu.
Sub aspect teoretic, s-a considerat că, în procesul civil, calitatea procesuală presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecăţii (calitate procesuală activă) şi, pe de altă parte, între persoana pârâtului şi cel obligat în acelaşi raport juridic (calitate procesuală pasivă).
Pentru că instanţa este interesată în pronunţarea unei soluţii legale şi temeinice, are obligaţia să verifice calitatea procesuală a fiecărei părţi.
Această verificare pe care trebuie să o facă instanţa se impune în privinţa oricărei acţiuni, indiferent de obiectul ei.
Examinarea calităţii procesuale a părţilor se poate face în tot cursul judecăţii, în codul de procedură civilă nefiind stabilită o etapă procesuală limită până la care ar trebui făcută această cercetare.
Or, în speţa de faţă, instanţa de control judiciar constată că reclamantul are calitate procesuală activă.
Punctul de plecare în tratarea acestei probleme juridice îl reprezintă art. 1 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, potrivit căruia se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept.
Or, în cauza de faţă, în acord cu prima instanţă, Înalta Curte constată că ordinul atacat individual, al cărui beneficiar este pârâta H.M., iar o terţă persoană, respectiv, reclamantul Popescu Ion, se consideră vătămată în dreptul său de a fi numită temporar în funcţia de director coordonator al Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Braşov.
Aşadar, în concret, este vorba despre problema contestării unui act administrativ care afectează drepturile sau interesele legitime ale unei alte persoane decât destinatarului actului.
În alt registru de idei, instanţa de recurs constată că şi excepţia lipsei de interes invocată de recurenta-pârâtă este neîntemeiată.
În plan teoretic, s-a afirmat că, sub rezerva îndeplinirii anumitor condiţii, interesul este o altă cerinţă necesară pentru existenţa dreptului la acţiune.
Cu alte cuvinte, interesul conferă calitatea de parte.
Deşi codul nostru de procedură civilă nu defineşte această condiţie de exerciţiu a acţiunii, în doctrină, s-a arătat că prin interes se înţelege folosul practic, imediat pe care-l are o parte pentru a justifica punerea în mişcare a procedurii judiciare.
În mod obişnuit, interesul este material sau moral.
Evident, în litigiul de faţă, avem de-a face cu un interes patrimonial.
Pe de altă parte, s-a confirmat ideea că, în sistemul nostru procesual, lipsa interesului în promovarea oricărei forme procedurale din cadrul acţiunii,se invocă pe cale de excepţie (prin modul cum a procedat recurenta - pârâtă la cele două instanţe de contencios administrativ).
Pe fondul cauzei, Înalta Curte apreciază că soluţia primei instanţe este nelegală, motiv pentru care se impune modificarea sentinţei în parte, în sensul respingerii acţiunii reclamantului de anulare a Ordinului Ministerului Finanţelor Publice nr. 3214/2009, ca neîntemeiată.
În raport de actele dosarului, instanţa de control judiciar constată că, într-adevăr, intimatul-reclamant nu este o persoană prejudiciată într-un drept al său, în sensul art. 1 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.
În acest sens, trebuie amintit faptul că, la data de 19 noiembrie 2009, când a fost emis ordinul contestat, postul de director coordonator în cadrul Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Braşov era vacant.
Totodată, nu trebuie ignorat faptul că, la data de 6 octombrie 2009, deci, anterior emiterii actului administrativ atacat, a încetat aplicabilitatea Ordinului Ministerul Finanţelor Publice nr. 2208/2009 (prin Ordinul nr. 2761 din 5 octombrie 2009), în legătură cu numirea reclamantului Popescu Ion, pe o durată de un an, în funcţia de conducere de director coordonator a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice a Judeţului Braşov, şi că a încetat de drept contractul de management nr. 122/2009 încheiat de această persoană fizică cu Ministerul Finanţelor Publice, începând cu aceeaşi dată.
În acest context, se cere a arăta că reclamantul a fost înlocuit din funcţia respectivă, ca urmare a constatărilor Comisiei de evaluare (a se vedea fila 35 din dosarul Curţii de Apel Ploieşti).
În plus, Înalta Curte reţine că, prin sentinţa nr. 138/ F din 11 noiembrie 2009, Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, a dispus suspendarea executării Ordinului nr. 2761 din 5 octombrie 2009 până la pronunţarea instanţei de fond (a se vedea filele 39 - 42 acelaşi dosar de fond).
Pe de altă parte, prin sentinţa nr. 91/ F din 22 ianuarie 2010, Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, a suspendat executarea Ordinului nr. 3214 din 19 noiembrie 2009 emis de Ministerul Finanţelor Publice până la pronunţarea instanţei de fond (a se vedea filele 57-63 acelaşi dosar de fond).
Este de necontestat faptul că, în prezent, ordinul atacat nu îşi mai produce efectele, întrucât intimatul-reclamant îndeplineşte atribuţiile de director coordonator la Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Braşov, urmare a emiterii Deciziei nr. 173 din 26 ianuarie 2010, prin care s-a luat act de sentinţa nr. 91/ F din 22 ianuarie 2010 amintită mai sus.
Faţă de cele ce preced, nu sunt incidente prevederile art. 1 alin. (2) şi art. 18 din Legea contenciosului administrativ pentru a fi admisă cererea de anulare a actului administrativ contestat.
Constatând că celelalte susţineri ale recurentei nu prezintă relevanţă juridică pentru speţa de faţă, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., raportat la art. 20 şi art. 28 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul, va modifica în parte sentinţa atacată, în sensul că va respinge cererea de anulare a Ordinului nr. 3214/2009 al Ministerului Finanţelor Publice, ca neîntemeiată şi va menţine celelalte dispoziţii ale hotărârii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul formulat de către recurentul-pârât Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva sentinţei nr. 142 din 31 mai 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în parte sentinţa recurată, în sensul că respinge ca neîntemeiată cererea reclamantului Popescu Ion de anulare a Ordinului nr. 3214 din 19 noiembrie 2009.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 22 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1666/2011. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 1671/2011. Contencios → |
|---|
