ICCJ. Decizia nr. 174/2011. Contencios. Despăgubire. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 174/2011
Dosar nr. 3303/235/2009
Şedinţa publică de la 14 ianuarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin acţiunea înregistrată la data de 02 noiembrie 2009, la Judecătoria Gherla, reclamantul P.E. a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor să fie obligat la plata despăgubirilor privind imobilul înscris în C.F. 3035 Gherla, nr.top.198/29/1/1/1/1/1/1, teren în suprafaţă de 2470 mp expropriat prin decretul nr. 169/1976 şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 111 pronunţată la data de 20 ianuarie 2010, Judecătoria Gherla a dispus declinarea competenţei materiale de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Cluj.
2. Hotărârea Curţii de apel
Prin sentinţa nr. 195 din 3 mai 2010, Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea, urmare a admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că excepţia lipsei calităţii procesual pasive invocată de Ministerul Finanţelor Publice este întemeiată, având în vedere că nu există identitate între persoana pârâtului şi cel despre care se pretinde că poate fi obligat în raportul juridic dedus judecăţii.
S-a mai arătat, în considerentele sentinţei atacate, că art. 3 din Legea 247/2005 a statuat că titlurile de despăgubire solicitate de persoanele îndreptăţite reprezintă certificate emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în numele şi pe seama statului român şi, prin urmare, această instituţie poate fi chemată în judecată în litigiile care au ca obiect titlurile de despăgubire.
Instanţa de fond, având în vedere că partea reclamă chiar refuzul acestei instituţii în îndeplinirea atribuţiilor sale, a constatat că este fără echivoc că pârâtul Ministerul Finanţelor Publice nu are calitate procesuală pasivă în cauză şi că jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului recunoaşte că una dintre limitările dreptului de acces la o instanţă vizează reglementarea condiţiilor procedurale ale acţiunii în justiţie, prin stabilirea unor reguli şi termene care trebuie respectate de părţi (cauza Golder c. Marea Britanie, cauza Stubbings c. Marea Britanie) .
3. Recursul declarat de P.E.
împotriva sentinţei Curţii de apel a declarat recurs reclamantul P.E., invocând prevederile art. 304 pct. 3 C. proc. civ..
În motivarea căii de atac, recurentul-reclamant a arătat că instanţa de fond avea obligaţia de a-şi verifica propria competenţă, în raport cu temeiurile de fapt şi de drept ale acţiunii, şi să decline competenţa către Judecătoria Gherla, acţiunea fiind una de drept comun, iar nu întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte calitatea procesuală a Ministerului Finanţelor Publice, recurentul-reclamant a arătat că, potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice, statul este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii, şi participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanţelor, în afara cazurilor în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop.
În sprijinul susţinerilor sale, recurentul-reclamant a mai invocat prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Tudor contra României, în care s-a considerat că ineficienţa mijloacelor folosite pentru acordarea despăgubirilor ori restituirea bunurilor naţionalizate de regimul comunist reprezintă o privare de bun, iar sistemul reglementat prin Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005 nu oferă o despăgubire reală şi efectivă.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs formulate şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Aşa cum rezultă din expunerea rezumativă prezentată la pct. I.1 al deciziei, obiectul acţiunii rezidă în obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, ca reprezentant al Statului Român, la plata despăgubirilor pentru un imobil expropriat prin Decretul nr. 168/1976, cu privire la care Primarul Municipiului Gherla a emis dispoziţia nr. 5823 din 16 noiembrie 2006, prin care a stabilit măsuri reparatorii prin echivalent.
Este adevărat că reclamantul a invocat, în drept, art. 1 din Primul Protocol al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului, art. 480 şi art. 481 C. civ., Constituţia României din 1965 şi art. 17 alin. (1) şi (2) din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, dar pentru a caracteriza o acţiune cu care a fost învestită, instanţa nu este legată de temeiul de drept invocat de reclamant şi nu trebuie să se orienteze după sensul literal sau juridic al termenilor folosiţi, ci după natura dreptului şi a scopului urmărit prin exercitarea acţiunii.
Or, în condiţiile în care procedura administrativă de stabilire şi acordare a despăgubirilor este reglementată printr-o lege naţională specială - Titlul VII din Legea nr. 247/2005 -, care, în art. 19 – art. 20 prevede expres competenţa instanţei de contencios administrativ şi face trimitere la termenele şi condiţiile Legii contenciosului administrativ, instanţa de control judiciar constată că motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., nu este fondat.
Aşa cum s-a reţinut în mod constant în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, dreptul de acces la un tribunal nu este unul absolut, statele având o marjă de apreciere în ceea ce priveşte stabilirea termenelor şi condiţiilor în care poate fi exercitat, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesele colectivităţii şi dreptul subiectiv sau interesul legitim al reclamantului.
Păşind la analiza celorlalte aspecte invocate în recurs, în temeiul art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, odată stabilite instanţa competentă şi procedura aplicabilă, lipsa calităţii procesuale pasive a Ministerul Finanţelor Publice rezultă din prevederile art. 19 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, conform cărora, în această materie, Statul Român este reprezentat prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Această normă specială, derogatorie, exclude aplicarea regulii generale instituite prin art. 25 din Decretul nr. 31/1954, care conferă Ministerului Finanţelor calitatea de reprezentant al statului în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii.
În fine, Înalta Curte reţine că aspectele privind dreptul la respectarea bunurilor, prevăzut în Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană sunt subsumate fondului raportului juridic de drept material dedus judecăţii, a cărui analiză nu poate fi efectuată în recurs, în condiţiile în care instanţa de fond a respins acţiunea ca efect al admiterii unei excepţii dirimante.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Având în vedere toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., neexistând motive de reformare a sentinţei, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 304 pct. 3 şi art. 3041 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de P.E. împotriva sentinţei nr. 195 din 3 mai 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 14 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 171/2011. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 18/2011. Contencios. Sancţiune pentru... → |
|---|
