ICCJ. Decizia nr. 1883/2011. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1883/2011
Dosar nr. 54/57/2010
Şedinţa publică de la 30 martie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamantul S.D.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, anularea Deciziei nr. 202 din 12 octombrie 2009 şi reintegrarea sa în funcţia de director coordonator la Organismul intermediar regional pentru Programul operaţional sectorial „Dezvoltarea resurselor umane”- Regiunea Centru.
În motivarea acţiunii s-a susţinut faptul că decizia este lovită de nulitate, fiind emisă de un inspector general de stat al Inspecţiei Sociale şi nu de ministru, neindicându-se în concret motivele care au determinat încetarea contractului de management şi nefiind menţionată durata preavizului.
Prin întâmpinarea depusă, pârâtul Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale a invocat excepţiile necompetenţei materiale a Curţii de Apel Alba Iulia, acţiunea reprezentând un litigiu de muncă, excepţia netimbrării acţiunii, precum şi excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, deoarece, în urma comasării prin absorbţie a Inspecţiei Sociale, activitatea i-a fost preluată de Inspecţia Muncii.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, s-a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, arătând că ministrul muncii a delegat competenţele de numire şi revocare a conducătorilor OIR POS DRU inspectorului general de stat al Inspecţiei Sociale, actele prin care au fost numiţi directorii coordonatori fiind declarate neconstituţionale, iar după data de 28 februarie 2010, conform Deciziei Curţii Constituţionale nr. 413/2010, funcţia reclamantului nu mai exista.
La termenul din 1 iunie 2010 instanţa s-a pronunţat în sensul respingerii excepţiilor necompetenţei materiale a Curţii de Apel Alba Iulia şi a netimbrării acţiunii, invocate de pârât.
Prin sentinţa nr. 161/CA/2010 din 8 iunie 2010 Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâtul Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale; a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul S.D.C. împotriva pârâtului Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale; a dispus anularea deciziei din 12 octombrie 2009 emisă de Inspecţia Socială; a respins în rest acţiunea reclamantului; a obligat pârâtul la 1.000 RON cheltuieli de judecată în favoarea reclamantului.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut următoarele:
În condiţiile în care, prin O.U.G. nr. 37/2009, conducătorii serviciilor deconcentrate prevăzute expres în anexa la această ordonanţă au fost excluşi din categoria funcţionarilor publici, existenţa unor confuzii cu privire la problema statutului juridic al "directorului coordonator" şi a naturii juridice a "contractului de management" fiind reţinută şi de Curtea Constituţională în considerentele Deciziei nr. 1257/2009, iar, în materia contenciosului administrativ nu există dispoziţii de drept substanţial aplicabil raporturilor de serviciu de natură contractuală ale persoanelor numite prin act administrativ al ordonatorului principal de credite, instanţa a analizat ordinul contestat şi din perspectiva respectării prescripţiilor edictate de Codul Muncii.
Faţă de cererea reclamantului, de reintegrare în funcţia deţinută anterior, instanţa a reţinut că prin Decizia nr. 1629 din 3 decembrie 2009, publicată în M. Of. nr. 28/14.01.2010, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. I pct. 1-5 şi 26, art. III, art. IV, art. V, art. VIII şi anexa nr. 1 O.U.G. nr. 105/2009 sunt neconstituţionale şi, întrucât termenul de 45 de zile a expirat, funcţia de director coordonator adjunct prevăzută de textele declarate neconstituţionale din O.U.G. nr. 105/2009 nu mai are o reglementare legală, iar reclamantul nu mai poate fi reintegrat într-o funcţie care nu mai are temei de a se regăsi în statul de funcţii aprobat de pârât, acest capăt de cerere fiind respins.
Instanţa de fond a mai reţinut că imposibilitatea încadrării în funcţia de natură contractuală a fost reţinută şi de Curtea Constituţională în Decizia nr. 413 din 14 aprilie 2010 care a stabilit că,” începând cu data de 28 februarie 2010, funcţia de director-coordonator nu mai există, iar persoanele care ocupau aceste funcţii nu mai pot fi considerate ca fiind conducătorii serviciilor publice deconcentrate. Astfel, reglementarea în vigoare cu privire la conducătorii serviciilor publice deconcentrate este cea anterioară modificărilor aduse prin O.U.G. nr. 37/2009. Aşadar, instanţa a constatat că în funcţia publică de conducător al serviciilor publice deconcentrate nu poate fi numită, nici măcar temporar, o persoană care anterior a fost director-coordonator, din moment ce acesta nu este funcţionar public sau funcţionar public cu statut special, practic, nu mai justifică nici o funcţie publică sau contractuală”.
Faţă de toate aceste considerente, acţiunea reclamantului a fost admisă în parte, conform distincţiilor mai sus arătate.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., instanţa a obligat pârâtul la 1.000 RON cheltuieli de judecată în favoarea reclamantului.
Împotriva hotărârii instanţei de fond a declarat recurs pârâtul Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se arată că instanţa de fond în soluţionarea cauzei a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a legii.
Recurentul consideră că instanţa de fond trebuia să constate şi să admită excepţia lipsei competenţei materiale a Curţii de Apel Alba Iulia - Secţia contencios administrativ şi fiscal de a soluţiona cauza dedusă judecăţii, precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, deoarece potrivit Anexei nr. 2 lit. A Cap. II H.G. nr. 11/2009 s-a organizat şi funcţionează ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale cu personalitate juridică Inspecţia Muncii, care poate sta în instanţă în nume propriu .
De asemenea, recurentul apreciază că instanţa de fond trebuia să constate că acţiunea reclamantei nu a fost timbrată, ceea ce conducea la anularea acesteia.
Pe fondul cauzei, cu privire la legalitatea deciziei contestate, recurentul arată, în esenţă, că potrivit Deciziei nr. 413 din 14 aprilie 2010 Curtea Constituţională a stabilit că începând cu data de 28 februarie 2010 funcţia de director coordonator nu mai există, iar persoanele care ocupau aceste funcţii nu mai pot fi considerate ca fiind conducătorii serviciilor publice deconcentrate.
Examinând cauza şi sentinţa recurată în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limita considerentelor în continuare arătate.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, î n virtutea principiului disponibilităţii părţii, pentru ca persoana chemată în judecată să dobândească rolul de subiect pasiv este necesar ca acesteia să-i poată fi opuse obligaţii corelative unor drepturi, atât drepturile, cât şi obligaţiile fiind necesar a forma un conţinut reglementat de anumite norme juridice.
Având în vedere că într-un proces, calitatea de pârât poate aparţine numai persoanei despre care se afirmă că a încălcat sau nu a recunoscut un drept, în cauza de faţă, în raport de obiectul acţiunii şi de motivarea în fapt şi în drept a acesteia, rezultă că Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale are calitate procesuală pasivă.
Înalta Curte apreciază, de asemenea, că instanţa de fond în mod corect a respins excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Alba Iulia şi excepţia netimbrării acţiunii.
Astfel, Înalta Curte, în acord cu cele reţinute de Curtea de Apel Alba Iulia, constată că în cauza de faţă, în raport de obiectul cererii, competenţa materială şi teritorială aparţine curţii de apel, în raport cu dispoziţiile cu dispoziţiile O.U.G. nr. 105/2009 şi ale art. 10 alin. (3) Legea nr. 554/2004.
Referitor la excepţia netimbrării, Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a calificat obiectul acţiunii şi apreciază că, în raport de dispoziţiile art. 15 lit. a) Legea nr. 146/1997, aceasta este scutită de plata taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar.
Pe fondul cauzei, cu privire la legalitatea deciziei contestate, Înalta Curte constată următoarele:
Prin Decizia contestată în cauză, din 12 octombrie 2009, emisă de Inspectorul General de Stat al Inspecţiei Sociale din cadrul Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, s-a dispus revocarea reclamantului din funcţia de director coordonator al Organismului intermediar regional pentru Programul operaţional sectorial „Dezvoltarea resurselor umane”- Regiunea Centru.
Temeiul juridic al actului contestat îl constituie, în principal, prevederile O.U.G. nr. 105/2009.
Or, prin Decizia nr. 1629 din 3 decembrie 2009, Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale dispoziţiile art. I pct. 1-5 şi 26, art. III, art. IV, art. V, art. VIII şi anexa nr. 1 O.U.G. nr. 105/2009.
De asemenea, funcţia publică ocupată de intimatul-reclamant a fost înfiinţată prin O.U.G. nr. 37/2009, care a fost, şi ea, declarată neconstituţională prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1257 din 7 octombrie 2009.
Astfel, Guvernul României a adoptat O.U.G. nr. 37/2009 şi O.U.G. nr. 105/2009 prin care a reglementat modalitatea de ocupare a funcţiilor publice de conducere a serviciilor publice deconcentrate, mai precis schimbarea denumirii acestor funcţii.
O.U.G. nr. 37/2009 a fost declarată neconstituţională prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009 pronunţată de Curtea Constituţională în cadrul unei obiecţii de neconstituţionalitate a legii de aprobare a acestei ordonanţe.
În cadrul controlul a priori realizat pe calea obiecţiei de neconstituţionalitate a legii de aprobare a ordonanţei de urgenţă, controlul s-a raportat la actul normativ supus aprobării prin lege, care a format corpul legii respective şi care nu poate fi disociată de legea de aprobare.
Prin decizia susmenţionată s-a reţinut neconstituţionalitatea extrinsecă a O.U.G. nr. 37/2009, întrucât s-a emis de către Guvern o ordonanţă de urgenţă în domeniul rezervat prin Constituţie legii organice.
Aşa cum s-a arătat şi în Decizia nr. 1257/2009, dar şi în jurisprudenţa anterioară a Curţii Constituţionale, legea de aprobare nu poate elimina starea de neconstituţionalitate rezultată din Ordonanţa prin care Guvernul a reglementat într-o materie din domeniul legii organice.
În ceea ce priveşte O.U.G. nr. 105/2009, prin decizia nr. 1629/2009 Curtea Constituţională a declarat neconstituţională şi această ordonanţă de urgenţă, care a înlocuit O.U.G. nr. 37/2009, întrucât conţine aceleaşi soluţii legislative.
În speţă, reclamantul a invocat beneficiul numirii printr-un act administrativ adoptat în baza unei ordonanţe de urgenţă declarată neconstituţională şi lipsa de efecte a unui alt act administrativ emis în baza unei alte ordonanţe de urgenţă declarată de asemenea neconstituţională.
Înalta Curte precizează că actele administrative produc efectele pe care legea sau alt act normativ cu aceeaşi forţă juridică le-a prevăzut.
Însă, în cauză suntem în prezenţa unei situaţii speciale, pentru care se impune a fi aplicate soluţiile jurisdicţiei constituţionale.
Puterile discreţionare ale autorităţilor de legiferare, ale Parlamentului şi respectiv ale Guvernului, în condiţiile art. 108 alin. (3) şi art. 115 din Constituţia României, sunt însă limitate de prevederile Constituţiei ca lege fundamentală în stat.
În principiu, Parlamentul ca unică autoritate de legiferare în stat are puteri discreţionare, însă cu limitările reglementate în Constituţie.
În situaţia legiferării prin ordonanţă sau ordonanţă de urgenţă, Guvernul, în baza delegării legislative, poate interveni în exercitarea nemijlocită a unei atribuţii proprii autorităţii legiuitoare, dar numai în condiţiile şi limitările aduse prin Constituţie, respectiv art. 108 alin. (3) şi art. 115 din Constituţia României.
În ceea ce priveşte O.U.G. nr. 37/2009, legea de aprobare şi implicit cuprinsul normativ al ordonanţei a fost declarat neconstituţională, reţinându-se de Curtea Constituţională că atât modalitatea de reglementare a funcţiei publice cât şi actul administrativ de numire reprezintă construcţii juridice deficitare şi confuze adoptate cu încălcarea competenţei materiale a Guvernului.
Lipsirea de temei constituţional al actului normativ primar, respectiv al O.U.G. nr. 37/2009 are ca efect încetarea de drept a actelor subsecvente emise în temeiul acestuia, respectiv al actului administrativ de numire şi a contractului de management.
pierderea legitimităţii constituţionale a actului normativ primar produce efecte directe şi imediate asupra actului administrativ, situaţie în care însăşi numirea reclamantului într-o funcţie publică de conducere, în alte condiţii decât cele reglementate prin Legea nr. 188/1999, reprezintă un act nelegal al cărui beneficiu nu poate fi invocat.
Viciul de neconstituţionalitate al actului normativ primar, al O.U.G. nr. 37/2009 este de natură a antrena şi viciul actului administrativ de numire emis în baza acestuia, astfel că actul de numire pe postul respectiv devine inexistent.
Înalta Curte precizează că potrivit prevederilor art. 142 şi art. 146 din Constituţia României, Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei şi unica autoritate care se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgare (control à priori) şi asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele.
Judecătorul de drept administrativ (ca şi cel de drept comun) nu judecă legea sau ordonanţa, constituţionalitatea acestora, dar cenzurează un act administrativ adoptat cu ignorarea unei reguli constituţionale, după ce Curtea Constituţională a declarat actul primar neconstituţional.
Viciul de neconstituţionalitate al Ordonanţei de urgenţă, adoptată cu nesocotirea regimului constituţional atinge şi actul administrativ, conferindu-i o existenţă lipsită de suport legal.
De altfel, în Decizia nr. 414/2010, Curtea Constituţională a reţinut că începând cu 28 februarie 2010 continuă să-şi producă efectele juridice Legea nr. 188/1999, cu conţinutul său normativ de dinainte de modificările neconstituţionale care i-au fost aduse prin O.U.G. nr. 37/2009 şi prin art. I pct. 1-5 şi 26, art. III, art. V, art. VIII, şi anexa nr. 1 O.U.G. nr. 105/2009.
Aşadar, în raport cu deciziile pronunţate de Curtea Constituţională referitor la aceste modificări legislative, funcţia de director coordonator din cadrul Organismului intermediar regional pentru Programul operaţional sectorial „Dezvoltarea resurselor umane”- Regiunea Centru se consideră a fi desfiinţată, instanţa de fond în mod corect apreciind că reclamantul nu mai poate fi reintegrat într-o astfel de funcţie, a cărei existenţă a fost afectată de neconstituţionalitatea actului normativ prin care a fost înfiinţată.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) şi art. 3041 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (1) Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul şi va modifica sentinţa atacată, în sensul că va respinge în totalitate acţiunea reclamantului ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale împotriva sentinţei nr. 161/CA/2010 din 8 iunie 2010 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată, în sensul că respinge în totalitate acţiunea formulată de reclamant, ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1881/2011. Contencios. Refuz acordare... | ICCJ. Decizia nr. 1894/2011. Contencios. Amendă pentru... → |
|---|
