ICCJ. Decizia nr. 1881/2011. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1881/2011
Dosar nr. 249/42/2010
Şedinţa publică de la 30 martie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanta B.D.R.O. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia de Plăţi şi Intervenţii pentru Agricultură, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale aferente perioadei 24 august 2009 - 11 februarie 2010, precum şi obligarea pârâtei la plata sumei de 30.000 euro cu titlu de daune morale, aferente aceleiaşi perioade.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că a ocupat funcţia de director executiv la Centrul Judeţean Prahova al Agenţiei de Plăţi şi Intervenţii pentru Agricultură, iar prin decizia din 24 aprilie 2009 directorul general al agenţiei a dispus desfiinţarea funcţiei publice de conducere de director executiv al Centrului Judeţean Prahova pe care o ocupa, ocazie cu care nu i s-au mai plătit drepturile salariale.
Ulterior, prin sentinţa nr. 234 din 25 noiembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, s-a dispus anularea deciziei din 24 aprilie 2009.
A mai susţinut reclamanta că, deşi a solicitat pârâtei plata drepturilor salariale de care a fost lipsită, aceasta a refuzat motivat de faptul că nu s-a dispus acest lucru prin sentinţa de reintegrare.
Cu privire la plata daunelor morale, reclamanta a arătat că, în perioada în care a operat eliberarea nelegală a sa din funcţie, a fost lipsită de veniturile necesare întreţinerii familiei, deşi are un copil minor în vârstă de 5 ani, ceea ce i-a produs un stres permanent ce poate constitui un prejudiciu moral.
Prin sentinţa nr. 130 din 21 mai 2010 Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta B.D.R.O., în contradictoriu cu pârâta Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, prin reprezentanţii săi legali, a obligat pârâta să-i plătească reclamantei drepturile salariale de care a fost lipsită pe perioada 24 august 2009 - 11 februarie 2010 şi a respins în rest acţiunea.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că î n cauză se constată că reclamantei i s-a produs un prejudiciu material, motiv pentru care acţiunea va fi admisă în parte cu privire la acest capăt de cerere, fiind obligată pârâta a-l acoperi, în sensul de a-i plăti reclamantei drepturile salariale pe perioada 24 august 2009 - 11 februarie 2010.
În ceea ce priveşte despăgubirile morale solicitate, instanţa a respins cererea, deoarece nu s-a făcut dovada unui prejudiciu moral, în condiţiile în care termenul de daune morale sau prejudiciu moral sugerează o lezare adusă drepturilor extrapatrimoniale, neeconomice ale persoanei, provenind din atingerea adusă acelor valori sau atribute ale individului care îi definesc personalitatea cum ar fi, printre altele, integritatea corporală, sentimentele de afecţiune, cinstea, demnitatea, onoarea, prestigiul profesional, precum şi alte valori similare.
A reţinut instanţa că, în cauză, chiar dacă reclamanta enunţă prin acţiune un astfel de prejudiciu, acesta nu a fost dovedit, acţiunea fiind respinsă din acest punct de vedere.
Împotriva hotărârii instanţei de fond a declarat recurs pârâta Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că prin sentinţa nr. 130 din 21 mai 2010 instanţa de fond în mod greşit a obligat Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură să-i plătească intimatei-reclamante drepturile salariale aferente perioadei 24 august 2009 - 11 februarie 2010, atât timp cât acestea nu au fost solicitate de intimata-reclamantă prin acţiunea care a avut ca obiect anularea deciziei din 24 aprilie 2009.
Mai arată recurenta că, mai mult decât atât, intimata-reclamantă nu a prestat efectiv muncă în perioada 24 august 2009 - 11 februarie 2010.
Examinând cauza şi sentinţa recurată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele în continuare arătate.
Instanţa de control judiciar constată că în speţă nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 304 sau art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză şi a realizat o încadrare juridică adecvată.
Guvernul României a adoptat O.U.G. nr. 37/2009 şi O.U.G. nr. 105/2009 prin care a reglementat modalitatea de ocupare a funcţiilor publice de conducere a serviciilor publice deconcentrate, mai precis schimbarea denumirii acestor funcţii, ambele ordonanţe fiind declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009 şi respectiv Decizia nr. 1629/2009, pronunţate de Curtea Constituţională.
Drept urmare, ca urmare a cererii reclamantei, prin sentinţa nr. 234 din 25 noiembrie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, s-a dispus anularea deciziei din 24 aprilie 2009 prin care directorul general al agenţiei pârâte a dispus desfiinţarea funcţiei publice de conducere de director executiv al Centrului Judeţean Prahova pe care o ocupa reclamanta, ocazie cu care nu i s-au mai plătit drepturile salariale aferente perioadei 24 august 2009 - 11 februarie 2010, ca urmare a încetării raporturilor de serviciu.
Cert este că punerea în aplicare a celor două ordonanţe de urgenţă menţionate, prin numirea şi revocarea din postul de director executiv în interval de numai câteva luni, din motive ce exclud culpa intimatei-reclamante, a produs efecte vătămătoare asupra carierei acesteia, inducând o stare de instabilitate, de incertitudine juridică, efecte ce se impun a fi înlăturate prin repararea pagubei cauzate, fie conform art. 18 alin. (3) Legea nr. 554/2004 şi art. 106 Legea nr. 188/1999, dacă partea o cere în cadrul acţiunii în anularea actului administrativ contestat, fie în temeiul art. 19 Legea nr. 554/2004, dacă acţiunea în despăgubiri este formulată pe cale separată.
Potrivit art. 19 alin. (1) Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ „când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei”.
Alin. (2) al aceluiaşi text de lege menţionează că „cererile se adresează instanţelor de contencios administrativ competente, în termen de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)”.
Termenul prevăzut la art. 19 alin. (2) Legea contenciosului administrativ, are aşadar în vedere acele situaţii în care, la momentul introducerii cererii în anularea actului administrativ individual, persoana vătămată nu poate cunoaşte în mod obiectiv existenţa şi întinderea pagubei, astfel că nu poate formula concomitent o acţiune în despăgubire.
Potrivit celor reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 568 din 7 iunie 2007, Legea contenciosului administrativ este un act normativ special care conţine termene de procedură specifice domeniului reglementat - contenciosul administrativ - şi care prin natura lor nu aduc atingere drepturilor procedurale ale părţilor.
Reclamanta a obţinut anularea deciziei din 24 aprilie 2009 , pronunţându-se în acest sens sentinţa nr. 234 din 25 noiembrie 2009 de către Curtea de Apel Ploieşti, fără a solicita şi plata unor despăgubiri, astfel că sunt incidente dispoziţiile art. 19 alin. (1) şi 2) Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, termenul de un an fiind cel în care aceasta trebuia să introducă acţiunea în despăgubiri, termen care a fost respectat de către reclamantă, aceasta formulând prezenta acţiune la data de 10 martie 2010.
Având în vedere circumstanţele faptice şi normative prezentate, Înalta Curte apreciază că obligarea autorităţii emitente la plata de despăgubiri reprezintă o modalitate adecvată şi echitabilă de reparare a prejudiciului cauzat reclamantei.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi cerinţele recurentei sunt neîntemeiate, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală, reţinând că î n cauză se constată că reclamantei i s-a produs un prejudiciu material, fiind obligată pârâta a-l acoperi, în sensul de a-i plăti reclamantei drepturile salariale pe perioada 24 august 2009 - 11 februarie 2010.
Înalta Curte, în acord şi cu constatările instanţei de fond, apreciază că nu se impunea în cauză acordarea daunelor morale, întrucât nu s-a făcut dovada aducerii vreunei atingeri prestigiului, onoarei sau reputaţiei reclamantei.
După cum a apreciat deja Înalta Curte în jurisprudenţa sa anterioară, pentru acordarea daunelor morale se impune totuşi să existe elemente probatorii adecvate, chiar dacă nu se pot administra în principiu probe materiale, pentru dovedirea producerii unor suferinţe morale, a impactului concret asupra persoanei în cauză, pentru determinarea, de la caz la caz, a existenţei şi cuantumului acestora, simplul fapt al anulării unui act administrativ nefiind de natură a antrena automat acordarea unor astfel de daune.
Şi în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, Înalta Curte apreciază, raportat la circumstanţele cauzei, că modul în care a fost soluţionată cererea principală a intimatei-reclamante reprezintă, în sine, o reparaţie echitabilă suficientă pentru repararea oricărui prejudiciu moral ce ar fi fost eventual suferit.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu art. 20 şi 28 Legea nr. 554/2004, modificată, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură împotriva sentinţei nr. 130 din 21 mai 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1880/2011. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 1883/2011. Contencios. Anulare act... → |
|---|
