ICCJ. Decizia nr. 1932/2011. Contencios. Anulare act de control taxe şi impozite. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1932/2011
Dosar nr. 8339/62/2009
Şedinţa publică de la 31 martie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Soluţia instanţei de fond.
Prin sentinţa nr. 77/F din 9 aprilie 2010, Curtea de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamanta SC R.E. SA Braşov, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local Braşov - Direcţia Fiscală, prin care solicita să se constate nulitatea absolută a deciziei de impunere din 07 aprilie 2009 şi a dispoziţiei din 22 iunie 2009, ca fiind emise de o entitate care nu avea calitatea de a dispune cu privire la măsurile fiscale de care a beneficiat reclamanta.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Actele administrative a căror nulitate absolută se invocă sunt decizia de impunere din 07 aprilie 2009, prin care s-a stabilit impozitul datorat pe anul 2009 şi dispoziţia din 22 iunie 2009, prin care s-a respins contestaţia formulată de SC R.E. SA privind decizia anterior menţionată, acte emise de Direcţia Fiscală Braşov.
Nulitatea absolută a acestor acte administrativ fiscale a fost invocată prin raportare la lipsa calităţii autorităţii emitente de a dispune cu privire la măsurile fiscale de care a beneficiat reclamanta.
Precizează prima instanţă că este clar faptul că scutirile de la plata impozitului prevăzute de art. 250 alin. (1) pct. 9 şi art. 257 alin. (1) lit. l) C. fisc. reprezintă ajutor de stat şi nu se acordă ope legis.
De asemenea, se arată în considerentele sentinţei atacate, în cauză, este pe deplin dovedit, nefiind contestat în vreo manieră, faptul că reclamanta funcţionează într-un parc industrial înfiinţat şi delimitat potrivit dispoziţiilor legale.
Astfel, în cadrul Titlului IX - Impozite şi taxe locale, Capitolul II - Impozitul şi taxa pe clădiri din C. fisc., este reglementat art. 250 intitulat „Scutiri”, din cuprinsul căruia se reţine că „impozitul pe clădiri nu se datorează pentru(…) (9) clădirile din parcurile industriale, ştiinţifice şi tehnologice, potrivit legii”; această ultimă menţiune din textul expus, conduce la concluzia că o astfel de scutire se acordă prin aplicarea unei anumite proceduri legale.
O.U.G. nr. 117/2006 a intrat în vigoare conform art. 37 alin. (1), la data de 1 ianuarie 2007, dată la care s-a abrogat Legea nr. 143/1999.
Potrivit art. 2 Legea nr. 143/1999, ajutorul de stat este orice măsură de sprijin acordată de către stat sau de către unităţile administrativ-teritoriale, din resurse de stat sau resurse ale unităţilor administrativ-teritoriale, ori de alte organisme care administrează surse ale statului sau ale colectivităţilor locale, indiferent de formă, care distorsionează sau ameninţă să distorsioneze concurenţa prin favorizarea anumitor întreprinderi, a producţiei anumitor bunuri, a prestării anumitor servicii sau care afectează comerţul dintre România şi statele membre ale Uniunii Europene, fiind considerat incompatibil cu un mediu concurenţial normal.
Ajutorul de stat poate fi acordat prin mai multe modalităţi, printre care, în cuprinsul art. 2 alin. (8) din aceeaşi lege, se enumeră cu titlu exemplificativ, exceptările, reducerile sau amânările de la plata taxelor şi impozitelor.
Noul C. fisc., aprobat prin Legea nr. 571/2003 a intrat în vigoare în perioada în care, în privinţa ajutorului de stat funcţiona legea mai sus menţionată, astfel că, regăsindu-se exceptările de la plata taxelor şi impozitelor, ca reglementare a acordării, în cuprinsul Legii nr. 143/1999 privind ajutorul de stat, acesta este cadrul legislativ la care face referire art. 250 alin. (1) pct. 9 C. fisc., fiind de subliniat faptul că numai în cazul acestei scutiri privind parcurile industriale, legiuitorul a folosit sintagma „potrivit legii”.
Această sintagmă, reţine prima instanţă, nu se reduce doar la normele ce reglementează constituirea şi funcţionarea parcurilor industriale, ci trebuie analizată în contextul întregului articol de lege şi anume impozitul pe teren nu se datorează(…) potrivit legii, respectiv a legii în vigoare la momentul apariţiei codului fiscal, identificată, astfel cum s-a arătat anterior ca fiind actul normativ ce prevede ajutorul de stat.
Arată instanţa de fond că regimul ajutorului de stat a fost, imediat după apariţia Legii nr. 143/1999 foarte diversificat în sensul că autoritatea în materie, Consiliul Concurenţei a emis o serie de ordine în reglementarea acordării ajutorului de stat către persoane juridice din diverse domenii de activitate, aflate în diferite situaţii din punct de vedere economico-financiar, precum şi cu privire la stabilirea plafonului care delimita ajutorul de stat individual de cel pentru care era nevoie de notificare adresată Consiliului Concurenţei. Din conţinutul tuturor acestor regulamente rezultă că unul dintre mijloacele de acordare a ajutorului de stat este acela al exceptării de la plata taxelor şi impozitelor, astfel că, aplicarea către un astfel de ajutor de stat de către persoanele juridice, întreprinderile proprietare ale unor clădiri şi/ sau terenuri aflate în parcuri industriale, trebuie analizată potrivit reglementărilor în materie privind acordarea ajutorului de stat.
Prin Ordinul Consiliului Concurenţei nr. 300 din 21 decembrie 2006, odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, pentru ca legislaţia română să fie în deplină concordanţă cu acquis-ul comunitar, fără suprapuneri sau încălcări ale acesteia, s-au eliminat din dreptul intern acele acte normative care dublează prevederi ale regulamentelor comunitare sau ale altor acte normative comunitare care nu necesită adoptarea unor măsuri naţionale de transpunere, printre care şi regulamentele emise de Consiliul Concurenţei în reglementarea procedurilor privind ajutorul de stat.
Totodată reţine prima instanţă, criteriile de eligibilitate care privesc acordarea ajutoarelor de stat în cadrul schemei de ajutor de stat regional sunt prevăzute în Regulamentul Comisiei Europene nr. 1628/2006 privind aplicarea art. 87 şi 88 din Tratatul privind constituirea Comunităţii Europene.
În cursul anului 2007, prin Ordinul M.A.I. nr. 296 din 18 septembrie 2007 privind aprobarea schemei de ajutor regional acordat pentru investiţiile realizate în parcurile industriale, s-a considerat că acest ajutor de stat se încadrează în dispoziţiile art. 3 din Regulament, elaborându-se o schemă exceptată de la obligaţia notificării.
Emiterea acestui ordin de elaborarea a unei noi scheme de ajutor de stat vine să întărească interpretarea legii în sensul că scutirile prevăzute de art. 250 alin1 pct. 9 şi art. 257 alin. (1) lit. l) C. fisc. nu pot fi acordate decât drept ajutor de stat în condiţiile prevăzute de lege, potrivit criteriilor comunitare şi după normele elaborate de ministere.
Ca urmare, arată instanţa de fond, prin această interpretare teleologică este evidentă intenţia legiuitorului la adoptarea Legii nr. 571/2003 în sensul că scutirile de la plata impozitului pe terenuri şi clădiri în cazul parcurilor industriale reprezintă o măsură de natură fiscală ce reprezintă ajutor de stat şi care s-a acordat iniţial potrivit dispoziţiilor Legii nr. 143/1999, iar apoi conform O.U.G. nr. 117/2006, în acest sens fiind şi art. 1 alin. (5) C. fisc. „orice măsură de natură fiscală care constituie ajutor de stat se acordă potrivit dispoziţiilor O.U.G. nr. 117/2006 privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 137/2007” (anterior prin Legea nr. 143/1999).
De asemenea, se arată în considerentele sentinţei atacate, reclamanta a procedat, din perspectiva dreptului comunitar, la o analiză a calificării naturii ajutorului de stat, considerând totodată că, în măsura în care a beneficiat de scutirile fiscale prevăzute de art. 250 şi art. 257 C. fisc. în unii dintre anii ulteriori intrării sale în parcul industrial SC P.R. SA, beneficiază de aceste facilităţi până la intervenţia unei autorităţi abilitate, în funcţie de calificarea exactă a tipului de ajutor de stat. Cu alte cuvinte, în opinia reclamantei, ajutorul de stat nu este limitat în timp ci este nevoie de o intervenţie instituţională în vederea stopării acestuia. Faptul că dispoziţiile comunitare prevăd că este nevoie de intervenţia Comisiei Europene în calificarea şi eventual recuperarea unui ajutor de stat acordat anterior aderării unui stat membru la Uniunea Europeană nu pot conduce la concluzia că ajutoarele de stat la care se referă se acordă perpetuu, ci că obiectul verificărilor îl constituie ajutoare de stat deja acordate sau în curs de acordare.
Scutirile de la plata impozitului pe clădiri şi terenuri prevăzute de C. fisc. în cazul parcurilor industriale, privesc fiecare an fiscal în parte şi nu se acordă pe toată durata funcţionării unei persoane juridice în cadrul unui parc industrial.
Ca urmare, apreciază prima instanţă, în măsura în care reclamanta nu a făcut demersurile prevăzute de legislaţia în vigoare pentru anul fiscal pentru care se invocă scutirea, în vederea beneficierii de ajutorul de stat, în mod corect a fost emisă decizia de impunere a obligaţiei fiscale, nefiind vorba, prin emiterea deciziei de impunere, de o recuperare a unui ajutor de stat acordat deja. Recuperarea s-ar putea realiza prin emiterea unei decizii, potrivit O.U.G. nr. 117/2006, de către furnizorul ajutorului de stat, cu privire la un an anterior în care reclamanta a beneficiat de scutirea de la plata impozitului pe teren sau clădiri.
Menţionează instanţa de fond că la nivelul altor parcuri industriale din ţară, în ultimii ani, scutirile de la plata impozitelor pe teren şi clădiri s-a acordat de către consiliile locale prin hotărâri de aprobare a schemei de ajutor de minimis.
Concluzionează prima instanţă că, întrucât în cauză nu s-a făcut dovada vreunui motiv care să conducă la nulitatea absolută a deciziei de impunere şi a dispoziţiei de soluţionare a contestaţiei, se impune respingerea acţiunii formulate de reclamantă.
II. Calea de atac exercitată.
Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, a declarat recurs reclamanta, invocând ca temei legal dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ..
În motivarea căii de atac, recurenta-reclamantă, arătă că sentinţa recurată a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii şi aduce, în esenţă, următoarele critici acesteia:
- se menţionează că ajutoarele de stat, sub forma scutirilor de la plata impozitelor locale pentru terenurile şi clădirile deţinute de societăţile comerciale situate în parcuri industriale sunt acordate în temeiul art. 250 alin. (1) pct. 9 şi art. 257 alin. (1) lit. l) Legea nr. 571/2003, privind C. fisc.. Conform sintagmei „potrivit legii” din cuprinsul art. 250 pct. 9 şi a art. 257 lit. l) C. fisc., măsurile fiscale dispuse prin aceste dispoziţii sunt acordate prin efectul legii agenţilor economici din această categorie.
Este eronată concluzia instanţei de fond potrivit căreia recurenta-reclamantă datorează impozite locale pentru clădiri şi terenuri, motivat de faptul că aceste măsuri fiscale nu au fost autorizate şi, ca urmare, au devenit simple impozite datorate. Lipsa autorizării datorită culpei exclusive a Consiliului Local Braşov nu duce însă la descalificarea măsurilor fiscale din categoria ajutoarelor de stat, singura sancţiune posibilă fiind aceea de recuperare a acestora de către Comisia Europeană, potrivit Regulamentului nr. 659/1999 al Consiliului European, numai după declararea ca incompatibile cu piaţa comunitară a ajutoarelor de stat de care a beneficiat.
- o altă critică se referă la faptul că Direcţia Locală Braşov nu avea nicio competenţă în derularea procedurii de control şi de recuperare a ajutoarelor de stat sub forma scutirii de la plata impozitelor pe clădirile şi terenule deţinute, astfel că actele administrativ-fiscale contestate se impun a fi anulate.
Direcţia Fiscală Braşov a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, combătând criticile recurentei-reclamante şi apreciind ca legală şi temeinică sentinţa atacată.
Se susţine, în esenţă, că deşi ajutoarele de stat sunt menţionate în art. 250 alin. (1) pct. 9 şi art. 257 alin. (1) lit. l) Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., acestea se acordă parcurilor industriale pe baza unor notificări. În cazul recurentei-reclamante, deşi a întreprins demersuri, nu a o fost emisă o decizie de Consiliul Concurenţei sau Comisia Europeană prin care să se acorde acesteia un ajutor de stat concretizat în scutire de la plata impozitului pe clădiri şi terenuri.
Se precizează că în lipsa acordării acestor ajutoare de stat, recurenta SC R.E. SA datorează impozit pe terenuri şi clădiri, astfel că în mod corect au fost emise actele contestate, care nu pot fi calificate în niciun fel ca măsuri de stopare şi/ sau recuperare a ajutoarelor de stat.
Se menţionează că în acest context, competenţa de stabilire, constatare, controlul, urmărirea şi încasarea impozitelor, taxelor şi a amenzilor, soluţionarea obiecţiunilor, contestaţiilor şi plângerilor formulate împotriva actelor de control şi de impunere, executarea creanţelor bugetare îi revine Direcţiei Fiscale Braşov, în conformitate cu art. 35 O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., republicată şi actualizată, şi art. 4 hotărârea Consiliului Local din 26 august 2002, privind înfiinţarea Direcţiei Fiscale Braşov - instituţie publică de interes local.
III. Soluţia instanţei de recurs.
Examinând cauza prin prisma motivelor invocate de recurentă şi a prevederilor art 304 pct. 9 şi 304/1 C. proc. civ., ţinând seama de toate susţinerile şi apărările părţilor şi de înscrisurile depuse la dosar de părţi, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat.
Actele administrativ-fiscale supuse controlului exercitat de instanţa de contencios administrativ potrivit art. 218 C. proc. fisc. sunt Decizia de impunere din 7 aprilie 2009 privind stabilirea impozitelor pe clădiri şi terenuri pe anul 2009 în ceea ce o priveşte pe recurenta-reclamantă şi dispoziţia din 22 iunie 2009, de respingere a contestaţiei administrative formulată de reclamantă împotriva deciziei de impunere.
În motivarea dispoziţiei, autoritatea emitentă a reţinut, în esenţă, că facilităţile fiscale prevăzute pentru parcurile industriale în art. 250 alin. (1) pct. 9 (scutire de impozitul pe clădiri) şi în art. 257 lit. l)) (scutire pe impozitul pe terenuri) din C. fisc. constituie ajutoare de stat supuse notificării potrivit O.U.G. nr. 117/2006 privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat.
S-a mai reţinut că prin adresa din 8 mai 2008, Consiliul Concurenţei a comunicat Direcţiei Fiscale Braşov, care-i transmisese spre avizare documentaţia privind acordarea facilităţilor fiscale, că ajutorul ce se intenţionează a fi acordat nu vizează realizarea de investiţii şi crearea de noi locuri de muncă, astfel încât să existe efectul stimulator impus de regulamentele comunitare pentru acordarea ajutorului de stat regional în vederea realizării de investiţii.
Consiliul Concurenţei a precizat că facilităţile supuse analizei îmbracă forma unui ajutor de operare, destinat reducerii costurilor curente ale întreprinderii şi poate fi acordat numai cu autorizarea Comisiei Europene şi cu respectarea condiţiilor prevăzute de Liniile Directoare privind ajutoarele de stat regionale pentru perioada 2007 - 2013.
Autoritatea fiscală a invocat şi prioritatea dreptului comunitar în materie, conform principiului statuat în art. 148 alin. (2) din Constituţia României şi în art. 1 alin. (3) şi (4) C. fisc..
Soluţionarea cauzei de faţă presupune clarificarea a două chestiuni de drept: pe de o parte natura juridică a facilităţilor fiscale acordate parcurilor industriale prin C. fisc. - în sensul calificării acestora ca fiind sau nu ajutoare de stat şi, pe de altă parte, competenţa derulării procedurilor de control şi de recuperare a ajutorului de stat ilegal sau incompatibil cu obiectivele comunitare după aderarea României la Uniunea Europeană.
În ceea ce priveşte primul aspect, Înalta Curte reţine că facilităţile fiscale acordate parcurilor industriale prin C. fisc., concretizate în scutiri de la plata impozitului pe clădiri şi terenuri pe anul 2009, reprezintă ajutor de stat.
SC P.R. SA a primit titlul de parc industrial prin Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 255/2004, publicat în M. Of. nr. 980/25.10.2004, ordin emis în executarea art. 4 O.G. nr. 65/2001 privind constituirea şi funcţionarea parcurilor industriale, aprobată cu modificări prin Legea nr. 490/2002.
În calitate de societate care activează în cadrul unui parc industrial, recurenta-reclamantă a intrat sub incidenţa scutirilor de impozite şi taxe locale pentru clădiri şi terenuri, prevăzute de art. 250 alin. (1) pct. 9 şi 257 lit. l) C. fisc..
La acea dată era în vigoare Legea nr. 143/1999 privind ajutorul de stat, care în art. 2 alin. (8) includea exceptările, reducerile sau amânările de la plata taxelor şi impozitelor între modalităţile de acordare a ajutorului de stat, iar art. 11 din instrucţiunile de acordare şi anulare a titlului de parc industrial, aprobate prin Ordinul nr. 264/2002 al ministrului dezvoltării şi prognozei, califica facilităţile acordate parcurilor industriale drept ajutoare de stat regionale, ce pot fi acordate în limitele rezultate din Harta intensităţii maxime a ajutoarelor de stat cu finalitate regională în România.
Aceeaşi concluzie se desprinde şi din Raportul întocmit de Consiliul Concurenţei privind ajutoarele de stat acordate în România în perioada 2004 - 2006, publicat în M. Of. nr. 698bis/14.10.2008, care în capitolul 8 - Ajutoarele fiscale din România acordate în perioada 2004 - 2006 menţiona că ajutoarele de stat acordate sub forma scutirilor totale sau parţiale de plata impozitelor şi taxelor în scopul realizării de investiţii şi creării de noi locuri de muncă instituite printr-o serie de acte normative, printre care O.G. nr. 65/2001 şi apoi C. fisc., au avut ca obiectiv dezvoltarea regională şi s-au situat, în genere, sub pragul de minimis.
La data de 1 ianuarie 2007 a intrat în vigoare O.U.G. nr. 117/2006 privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat, necesitatea adoptării ei fiind impusă de efectele aderării României la Uniunea Europeană, care a atras transferul competenţelor de decizie în materia autorizării, stopării sau recuperării ajutoarelor de stat de la Consiliul Concurenţei la Comisia Europeană şi aplicabilitatea directă a legislaţiei comunitare în domeniul ajutorului de stat.
Pornind de la prevederile art. 1 lit. b) din regulamentul Consiliului (CE) nr. 659/1999, conform cărora ajutorul existent este definit ca fiind orice ajutor de stat care a existat înainte de intrarea în vigoare a Tratatului într-un stat membru, respectiv schemele de ajutor şi ajutoarele individuale puse în aplicare anterior şi ulterior intrării în vigoare a tratatului, facilităţile fiscale acordare parcurilor industriale prin efectul legii în condiţiile normative expuse anterior pot fi calificate drept ajutoare de stat existente la data de 1 ianuarie 2007.
După această dată, aşa cum rezultă din dispoziţiile O.U.G. nr. 117/ 2006, corelate cu cele ale Regulamentului nr. 659/1999 şi cu o serie de prevederi ale Regulamentului nr. 794/2004 de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 659/1999, Comisia Europeană a dobândit atribuţia de a solicita statelor membre informaţii despre ajutoarele existente, de a decide dacă este cazul să deschidă o procedură oficială de investigare şi de a decide ca statul membru să ia măsurile necesare pentru stoparea sau recuperarea ajutorului de la beneficiar, măsuri ce pot include modificări de fond ale schemei de ajutor, introducerea unor cerinţe procedurale sau chiar abrogarea schemei de ajutor.
În acest context legislativ, actele administrativ fiscale prin care intimata-pârâtă a decis impunerea terenurilor şi construcţiilor parcului industrial pentru anul 2009, motivând că scutirile existente încă din 2004 încalcă prevederile art. 87-89 din Tratat, au natura unor măsuri de stopare a ajutorului de stat existent, dispuse cu încălcarea competenţei exclusive a Comisiei Europene.
Un argument suplimentar, în sensul că autoritatea publică locală nu putea interveni într-un domeniu în care C. fisc. prevede expres scutirea de impozite, cu atât mai mult cu cât, aşa cum rezultă din cele expuse anterior, prin măsurile dispuse, Direcţia Fiscală Braşov a intervenit în aria de competenţă a instituţiei comunitare, rezultă şi din considerentele Deciziei nr. 1131/2008 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 791/26.11.2008.
Prin decizia respectivă, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a art. 250 alin. (1) pct. 9 şi art. 257 lit. l) C. fisc., invocată de Consiliul Local al Municipiului Braşov în mai multe litigii fiscale, reţinând, în esenţă, că autorităţile locale nu au totală independenţă în stabilirea impozitelor şi taxelor locale, ci se supun limitelor şi condiţiilor legii. Faptul că prin dispoziţiile legale criticate se stabilesc scutiri de la plata acestor taxe şi impozite se justifică prin importanţa strategică, prevăzută de lege pentru îndeplinirea sarcinilor statului, consfinţite în art. 135 alin. (2) lit. c) şi d) din Constituţie, şi anume stimularea cercetării ştiinţifice şi tehnologice naţionale, precum şi exploatarea resurselor naturale, în concordanţă cu interesul naţional.
În consecinţă, faţă de cele expuse, se reţine că atât decizia de impunere cât şi dispoziţia privind soluţionarea contestaţiei au fost emise de intimata-pârâtă fără ca aceasta să aibă competenţa derulării procedurilor de control şi de recuperare a ajutorului de stat ilegal sau incompatibil cu obiectivele comunitare după aderarea României la Uniunea Europeană, astfel că se impune anularea acestora.
De altfel, această soluţie este în acord cu jurisprudenţa Secţiei contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, după soluţia de principiu adoptată de aceasta la 5 octombrie 2009 şi respectiv 19 aprilie 2010, cu privire la problema de drept în discuţie, constatată în cauze asemănătoare.
Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 20 Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, art. 312 alin. (1) teza I C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul, să caseze sentinţa recurată, să admită acţiunea reclamantei şi să anuleze decizia de impunere din 7 aprilie 2009 şi dispoziţia din 22 iunie 2009.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta SC R.E. SA Braşov împotriva sentinţei nr. 77/F din 9 aprilie 2010 a Curţii de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată.
Admite acţiunea şi anulează actele administrative atacate: decizia de impunere din 7 aprilie 2009 şi a dispoziţiei din 22 iunie 2009.
Irevocabilă
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1929/2011. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 1941/2011. Contencios. Anulare act... → |
|---|
