ICCJ. Decizia nr. 1936/2011. Contencios. Anulare act de control taxe şi impozite. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1936/2011
Dosar nr.6672/1/2010
Şedinţa publică din 31 martie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Hotărârea Curţii de Apel
Prin Sentinţa nr. 144 din 1 iunie 2010, rejudecând cauza după casare (Decizia nr. 1879 din 1 aprilie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanta C.T.I.E.C. S.R.L. (fosta S.C. „S.I.C.” S.R.L.), în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Buzău, şi a anulat, în parte, Decizia nr. 22 din 17 noiembrie 2006, Decizia de impunere nr. 366 din 7 iunie 2006 şi Raportul de inspecţie fiscală nr. 1568 din 7 iunie 2006, în sensul că a menţinut actul de control numai pentru suma de 16746,34 RON, reprezentând impozit pe profit suplimentar, calculat pentru anii 2002 - 2003, cu majorările şi penalităţile de întârziere aferente. De asemenea, a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă de 25.000 RON, onorariu de apărător, şi 2000 RON, onorariu de expert. A fost respinsă în rest acţiunea.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
Expertiza efectuată în cauză a reţinut că în ceea ce priveşte primul obiectiv, respectiv, acela de a se stabili dacă reclamanta a beneficiat de clauzele Convenţiei nr. 169/2003 pentru întreaga perioadă stipulată şi în raport de efectele juridice ale convenţiei sau ale anulării acesteia şi de prevederile art. 9 din Legea nr. 414/2002 şi art. 21 din Legea nr. 571/2003, precizarea dacă erau sau nu deductibile fiscal dobânzile datorate pe perioada eşalonării la plată a obligaţiilor în sumă de 1.402.580 RON, s-a arătat de către expert că reclamanta putea să beneficieze de întreaga perioadă de 60 de luni, conform Convenţiei nr. 169 din 7 noiembrie 2003, dar aşa cum rezulta din documentele examinate, obligaţiile faţă de bugetul de stat au fost achitate în avans cu 20,5 luni, cu respectarea întocmai a termenelor de plată din grafic şi a celorlalte condiţii.
Referitor la precizarea din obiectivul 1 a deductibilităţii fiscale, a dobânzilor datorate, expertiza contabilă a constatat că dobânda se încadrează în prevederile art. 10, alin. (4) lit. c), din OUG nr. 40/2002 care prevede scutirea de la plata majorărilor de întârziere şi a penalităţilor de întârziere, în situaţia în care au fost respectate întocmai termenele de plată din eşalonare şi condiţiile în care aceasta a fost acordată.
În aceste condiţii nu se pune problema deductibilităţii sau nedeductibilităţii acestora, pentru că dobânda se încadrează în prevederile art. 10 alin. (4), lit. c) din OUG nr. 40/2002, care prevede scutirea de la plata majorărilor de întârziere şi a penalităţilor de întârziere în situaţia în care au fost respectate întocmai termenele de plată din eşalonare şi condiţiile în care aceasta a fost acordată.
În ceea ce priveşte verificarea pe baza documentelor contabile depuse în cauză dacă erau îndeplinite condiţiile prevăzute de HG nr. 830/2002 pentru constituirea provizioanelor în suma de 1.965.976 RON, precum şi condiţiile impuse prin art. 21 din Legea nr. 571/2003 pentru deducerea fiscală a cheltuielilor de natura celor de promovare a produsului, de reclamă şi publicitate, s-a reţinut de către expertul de specialitate că înregistrarea ca provizioane a sumei de 1.965.328,56 RON, parte din valoarea totală a accizei de 3.711.668,82 RON, este într-adevăr o eroare comisă de compartimentul contabilitate, eroare care nu modifică rezultatul exerciţiului, corectând prinderea în profit a sumei de 1.965.328,56 RON.
Referitor la art. 21 din Legea nr. 571/2003, privind reflectarea în contabilitate a rezultatelor financiare, expertiza a constatat că suma de 1.965.328,56 RON, este deductibilă întrucât cheltuiala s-a făcut în scopul de venituri, aşa cum prevede art. 21 din Legea nr. 571/2003.
Relativ la stabilirea în concret a bazei de impunere pentru TVA pentru anii 2004 - 2005 şi avându-se în vedere cerinţele imperative prevăzute de materia TVA aferentă reducerilor de preţ acordate, determinarea dacă a existat obligaţia colectării TVA aferentă, sau dacă sumele respective au fost corect excluse din baza de impozitare a acestei taxe, s-a reţinut că, în conformitate cu documentele verificate a fost stabilită baza de impunere pentru TVA din anii 2004 şi 2005 (anexa nr. 1) din care rezultă că baza a fost corect înregistrată în evidenţa contabilă a reclamantei, situaţie stabilită şi de organele fiscale.
Cu privire la reducerile de preţ, aşa cum a rezultat din examinarea facturilor din anexa nr. 2, s-a reţinut că nu a existat obligaţia colectării TVA aferentă şi sumele au fost corect excluse din baza de impunere a acestei taxe, încadrându-se în prevederile art. 137 alin. (3) Cod Fiscal
Dat fiind concluziile raportului de expertiză, în cauză s-au formulat obiecţiuni de către pârâtă, la care s-a răspuns de către expert.
În cuprinsul obiecţiunilor se arată că în ceea ce priveşte obiectivul nr. 1, expertul contabil nu anexează documentele indicate şi nu analizează aceste documente, în raport cu înscrisurile prezentate organelor de inspecţie fiscale, în vederea combaterii constatărilor din raportul de inspecţie fiscală.
De asemenea, se arată de aceeaşi pârâtă, că în cazul în speţă, expertul a dat o interpretare eronată a disp. art. 10 alin. (4) lit. c) din OUG nr. 40/2002, drept pentru care îşi menţine opinia exprimată anterior în sensul formulării unui răspuns eronat de către expert.
În ceea ce priveşte obiectivul nr. 2, se arată că expertul îşi bazează concluzia, în mod eronat pe faptul că înregistrarea pe cheltuieli reprezintă o eroare de formă comisă de societate, care nu modifică rezultatul financiar din punct de vedere contabil, dar şi prin ignorarea prevederilor legale, incidente anului 2003, respectiv Legea nr. 414/2002 şi HG nr. 830/2002, neanalizând influenţa fiscală acestei înregistrări efectuată de societate, în funcţie de prevederile legale în materie pe anul 2003.
Mai mult, expertul nu a avut în vedere aspectul conform căruia societatea avea posibilitate corectării, acestei erori contabile, până la data verificării, respectiv anul 2004 sau 2005, potrivit pct. 6.9 din Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 306/2002, pentru aprobarea Reglementărilor contabile simplificate, armonizate cu directivele europene.
De asemenea, în ceea ce priveşte obiectivul nr. 3 din raportul de expertiză contabilă, referitor la pct. IV din Decizia nr. 221 din 17 noiembrie 2006 privind TVA, în cuantum de 620.637 RON dispusă a fi colectată de societate pentru pierderile din exploatare înregistrate în anii 2004 şi 2005 considerate de societatea contestatoare, ca fiind reduceri acordate clientului S.C. S.D. S.R.L., se reţine că aprecierea este eronată, pe facturile emise de S.C. S.I.C. S.R.L. către clientul S.C. S.D. S.R.L., nu sunt consemnate reduceri.
În aceste condiţii, apreciază că pierderea din exploatare înregistrate de societatea contestatoare, nu poate fi considerată ca fiind reducere de preţ acordată clientului şi, pe cale de consecinţă, aceasta nu poate fi exclusă din baza de impozitare a „taxei pe valoarea adăugată”.
Astfel, simpla afirmaţie a societăţii din situaţia privind facturile în cauză, întocmită de aceasta prin care declară pe propria răspundere că a acordat disconturi sau reduceri fără ca acestea să fie consemnate în facturile fiscale emise, nu este de natură să demonstreze diminuarea bazei impozabile pentru TVA.
În ceea ce priveşte, obiecţiunile formulate, expertul a formulat răspuns la fiecare în parte, arătând că documentele care au fost menţionate în expertiză, se regăsesc în dosarul cauzei, nefiind necesar anexarea din nou a acestora, răspunzând obiectivelor stabilite de instanţă şi nu de inspecţia fiscală, neanalizându-se documentele în raport cu cele prezentate de inspecţia fiscală.
Referitor la scutirea majorărilor de întârziere şi a penalităţilor de întârziere, reclamanta a îndeplinit condiţiile obţinând 110 puncte şi a restituit obligaţiile stabilite prin Convenţia nr. 169/2003 cu mult înainte de termenul stabilit încadrându-se în prevederile art. 10 alin. (4) lit. c) din OUG nr. 40/2002, organul de control a procedat greşit prin trecerea cheltuielilor în sumă de 1.502.480 RON la cheltuieli nedeductibile fiscal, cu consecinţe denaturante asupra corectitudinii exerciţiului fiscal al exerciţiului, ele nu fac parte din cheltuielile înscrise în art. 9 pct. 7 din Legea nr. 414/2002 şi ale art. 21 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 571/2003.
În ceea ce priveşte răspunsul la obiecţiunea privind obiectivul 2, se arată că ambele expertize întocmite în cauză au analizat cu atenţie acest obiectiv, arătând că erorile contabile pot să apară, ca urmare a unui calcul greşit, al aplicării greşite a metodelor contabile, concret suma de 1.965.376 RON, reprezintă diferenţa inclusă în preţul de înregistrare şi conform legii contabilităţii ar fi trebuit să se facă operaţiunea de stornare fiind vorba de o eroare.
Deductibilitatea sumei de 1.965.376 RON, în accepţiunea contabilităţii, este justificată legal, utilizarea unui cont de provizion pentru această sumă, nu modifică deductibilitatea acesteia.
Punctul de vedere al expertului contabil, are la bază prevederile art. 9 pct. 1 din Legea nr. 414/2002, preluate în art. 21 pct. 1 din Legea nr. 571/2003.
Dat fiind cele arătate, expertul contabil susţine că suma de 1.965.376 RON este deductibilă fiscal.
În ceea ce priveşte obiecţiunile de la obiectivul 3, se arată că suma de 620.637 RON TVA, este rezultatul impunerii nelegale de către organul fiscal, a pierderilor din exploatare din iunie 2004 şi martie 2005, pierderi ce sunt menţionate în raportul de inspecţie fiscală, neobligativitatea colectării acestui TVA, fiind clarificată şi în primul raport de expertiză.
De altfel, se arată în considerentele sentinţei atacate, conform C. proCod Fiscal, pentru nerecuperarea costurilor, accizei şi TVA-ului în integralitatea lor, sancţiunea era contravenţie.
Se precizează, în continuare, că organul fiscal a considerat în mod greşit că toate cheltuielile din exploatare ar trebui incluse în costul de producţie al acestei societăţi, încălcându-se astfel prevederile legii contabilităţii.
În ce priveşte costul de producţie al acestei societăţi, se arată că acesta nu include toate cheltuielile din exploatare iar regimul fiscal al pierderii din exploatare era recuperarea ei, în următorii 5 ani, conform art. 26 din Legea nr. 571/2003 şi N.M. nr. 44/2003.
Se concluzionează că suma de 620.637 RON este inclusă eronat în baza de impozitare ca TVA de către organul fiscal şi nu intră în sfera specifică TVA-ului şi deci nu trebuie corectată.
Raportându-se la concluziile raportului de expertiză şi la răspunsurile date obiecţiunilor formulate de pârâtă, expuse pe larg în cele ce preced, instanţa de fond reţine că sunt neîntemeiate obiecţiunile formulate de către organul fiscal, sumele reţinute în cuprinsul raportului de inspecţie fiscală şi a actului de control fiind nelegal stabilite, corect fiind doar impozitul pe profit suplimentar, calculat pentru anul 2002 - 2003, cu majorările şi penalităţile de întârziere aferente.
Totodată, se arată în considerentele sentinţei atacate, este de reţinut că reclamanta a beneficiat de clauzele convenţiei nr. 169/2003, încheiată cu organul fiscal, pentru întreaga perioadă stipulată, astfel cum rezultă din documentele existente la dosarul cauzei, obligaţiile faţă de bugetul de stat fiind achitate în avans, cu respectarea graficului de plată.
2. Recursul pârâtei
Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, a declarat recurs pârâta, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., precum şi prevederile art. 3041 C. proc. civ.
Recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală nu şi-a structurat criticile în motivele de recurs invocate, susţinând, în esenţă, că instanţa nu a dat dovada de rol activ şi a apreciat în mod eronat că actul de control este întemeiat numai în parte, l-a menţinut numai pentru suma de 16.746,34 RON respingând în rest obligaţiile de plată ale reclamantei, motivând respingerea constatărilor exclusiv pe baza concluziilor expertizei contabile fără a avea în vedere aspectele şi legislaţia fiscală aplicabile în speţă şi fără a explica modul în care s-a calculat suma de 16,746,34 RON reprezentând impozit pe profit suplimentar aferent anilor 2002 şi 2003 cu accesoriile aferente, menţinut în sarcina contestatoarei.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-pârâtă reia obiecţiunile formulate la raportul de expertiză efectuat în cauză, obiecţiuni la care s-a răspuns de către expert.
Astfel, în ceea ce priveşte scutirea majorărilor de întârziere şi a penalităţilor, temeiul legal invocat de expertul contabil se referă la scutirea de la plată a majorărilor de întârziere şi a penalităţilor de întârziere aferente debitelor eşalonate în cazul în care societatea realizează 110 puncte în urma analizei de către organele fiscale or, soluţia pronunţată prin Decizia nr. 221 din 17 noiembrie 2006 se referă la dobânzile calculate în baza art. 22 din OUG nr. 40/2002 pentru recuperarea arieratelor bugetare.
Majorările calculate de organele de inspecţie fiscală nu fac obiectul înlesnirilor la plată reglementate de OUG nr. 40/2002, ci sunt stabilite în baza art. 83 din OUG nr. 11/1996 aprobată şi modificată prin Legea nr. 108/1996, cu modificările ulterioare şi ale art. 118 din OG nr. 92/2003 privind C. proCod Fiscal
În privinţa deductibilităţii sumei de 1.965.376 RON instanţa de fond în mod eronat a reţinut punctul de vedere al expertului contabil ca, în accepţiunea contabilităţii este justificată legal utilizarea unui cont de provizion pentru această sumă, care nu modifică deductibilitatea acesteia şi în concluzie suma este deductibilă fiscal.
Referitor la pierderile din exploatare din iunie 2004 şi martie 2005 instanţa reţine concluziile expertului contabil în sensul că, suma de 620.637 RON este inclusă eronat de către organul fiscal în baza de impozitare ca TVA, întrucât nu intră în sfera de aplicare specifică TVA-ului şi nu trebuie corectată, deşi în materia taxei pe valoare adăugată aferente reducerilor de preţ acordate clienţilor sunt incidente prevederile art. 137 (3) lit. a) din Legea nr. 571/2003.
Astfel, deductibilitatea fiscală a cheltuielilor cu reducerile de preţ acordate clienţilor, cu disconturile, este condiţionată în principal de reflectarea acestora într-un document justificativ, respectiv în factură, iar pe facturile de vânzare emise de contestatoare către clientul S.C. S.D. S.R.L. nu sunt consemnate reduceri, iar la raportul de expertiză nu au fost prezentate facturile fiscale în care sunt înscrise disconturile.
În consecinţă, susţine recurenta-pârâtă că societatea reclamantă avea obligaţia de a include în baza de impozitare a taxei pe valoare adăugată pierderea din exploatare înregistrată în anii 2004 şi 2005 şi pe cale de consecinţă să colecteze taxa pe valoare adăugată aferentă.
3. Apărările intimatei-reclamante
Prin concluziile scrise depuse la dosar intimata-reclamantă C.T.I.E.C. S.R.L. a solicitat respingerea recursului şi menţinerea sentinţei recurate prin care instanţa de fond a făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente în cauză cât şi o corectă apreciere a probelor ce au fost administrate pe parcursul soluţionării cauzei.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Analizând cauza prin prisma motivelor de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 din C. proc. civ., precum şi sub toate aspectele în temeiul art. 3041 C. proc. civ., în raport cu situaţia de fapt şi cadrul legal aplicabil, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
1. Argumentele corespunzătoare motivelor de recurs invocate
Reclamanta a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu cererea având ca obiect anularea Deciziei nr. 221 din 17 noiembrie 2006 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Decizia de impunere nr. 366 din 7 iunie 2006 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Buzău pentru suma de 2.017.529 RON reprezentând impozit pe profit, taxa pe valoarea adăugată, dobânzi şi penalităţi de întârziere.
În fond după casare cu trimitere spre rejudecare, pentru lămurirea tuturor aspectelor ce au fost invocate, prin obiecţiunile formulate la raportul de expertiză de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală Buzău, prima instanţă a pronunţat aceeaşi soluţie de admitere în parte a contestaţiei şi anularea în parte a actelor fiscale atacate cu menţinerea actului de control pentru suma de 16.746,34 RON reprezentând impozit pe profit suplimentar, calculat pentru anii 2002 - 2003 cu majorările şi penalităţile de întârziere aferente.
În conformitate cu dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. şi cu Decizia de casare, în cauză s-a dispus efectuarea unei expertize de specialitate, ale cărei concluzii au fost însuşite de prima instanţă.
La obiecţiunile depuse de pârâtă, expertul contabil a răspuns în mod detaliat conform raportului depus la dosarul de fond.
Cu privire la concluziile expertului contabil pârâta a formulat un punct de vedere fără a solicita alte probe în combaterea argumentelor aduse de expertul contabil în lucrarea depusă la dosar.
Soluţia de admitere în parte a acţiunii, amplu şi detaliat motivată în considerentele sentinţei, reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a normelor juridice incidente speţei în raport cu baza factuală rezultată din probele cu înscrisuri şi expertiza de specialitate contabilă administrată în cauză.
De altfel, aşa cum s-a arătat, cea mai mare parte a motivării recursului nu cuprinde critici propriu-zise la adresa hotărârii pronunţate de Curtea de Apel, în sensul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi ale art. 304 C. proc. civ., ci reia apărările pe care autoritatea fiscală le-a formulat în faţa primei instanţe şi argumentele invocate în actele administrativ-fiscale contestate.
Rolul activ al instanţei de judecată şi principiul aflării adevărului dedus din prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., au o cu totul altă semnificaţie decât cea invocată de recurent, instanţa de judecată neputându-se transforma în apărătorul uneia dintre părţi şi nici nu poate înlătura concluziile unei probe ştiinţifice administrate în cauză, decât justificat.
Expertiza contabilă dispusă potrivit art. 201 alin. (1) C. proc. civ. a avut rolul de a oferi instanţei, o opinie de specialitate cu privire la impozitul pe profit, taxa pe valoarea adăugată cu dobânzile şi penalităţile de întârziere aferente datorate de reclamantă şi este firesc ca în condiţiile în care această probă se corelează cu înscrisurile depuse la dosar, judecătorul fondului să fi valorificat concluziile expertizei în fundamentarea soluţiei pronunţată, analizând raportul de drept fiscal în ansamblul său şi exprimând detaliat motivele de fapt şi de drept pentru care a considerat nelegale în parte actele emise de autorităţile fiscale.
Referitor la deductibilitatea fiscală a dobânzilor datorate, s-a constatat că dobânda se încadrează în prevederile art. 10 alin. (4) lit. c) din OUG nr. 40/2002 care prevede scutirea de la plata majorărilor de întârziere şi a penalităţilor, în situaţia în care au fost respectate termenele de plată din eşalonarea şi condiţiile în care au fost acordate, situaţie în care nu se poate pune problema deductibilităţii sau nedeductibilităţii acestora.
Intimata-reclamantă a respectat Convenţia nr. 169/2003 încheiată în baza OUG nr. 40/2002, a îndeplinit condiţiile obţinând 110 puncte şi se încadrează în prevederile art. 10 alin. (4) lit. c) din respectiva ordonanţă.
Pe cale de consecinţă, cheltuielile cu dobânzile sunt cheltuieli deductibile fiscal şi nu fac parte din cheltuielile nedeductibile înscrise în art. 9 pct. 7 lit. b) din Legea nr. 414/2002 şi ale art. 21 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 571/2003.
Suma de 1.965.328 RON a fost înregistrată din eroare ca provizion în evidenţa contabilă a societăţii reclamante, ea reprezentând de fapt o parte din valoarea accizei aferentă stocului de produse nevândute la 31 decembrie 2003.
Astfel, că deductibilitatea acestei sume este justificată legal, iar utilizarea unui cont de provizion nu modifică deductibilitatea acesteia.
În aceste condiţii aşa cum arată şi intimata-reclamantă în cauză nu sunt aplicabile prevederile HG nr. 830/2002 ci în conformitate cu art. 21 din Legea 571/2003 această sumă de 1.965.328,56 RON este deductibilă, întrucât este o cheltuială care s-a făcut cu scopul realizării de venit.
Cu privire la taxa pe valoarea adăugată de 620.637 RON dispusă a fi colectată de societatea reclamantă pentru pierderile din exploatare, înregistrate în anii 2004 şi 2005, considerate de aceasta ca fiind reduceri acordate clientului S.C. S.D. S.R.L., contrar susţinerilor recurentei, expertul contabil a analizat facturile fiscale anexă la raportul de expertiză şi a constatat că baza de impozitare a TVA a fost diminuată cu discounturile acordate cu ocazia livrărilor conform art. 137 alin. (3) din Cod Fiscal
În aceste condiţii, nu există obligaţia colectării de TVA pentru aceste reduceri de preţ, acestea fiind corect excluse din baza de impunere.
Prima instanţă a menţinut actele administrativ fiscale pentru suma de 16.746,34 RON reprezentând impozit pe profit suplimentar calculat pe anii 2002 – 2003, cu modificările şi penalităţile de întârziere aferente, conform raportului de expertiză efectuat de expertul P.A. în primul ciclu procesual, raport la care s-au formulat obiecţiuni de pârâta-recurentă ce nu vizau acest aspect, iar expertul desemnat în cauză a răspuns în mod punctual, astfel că sub acest aspect motivele invocate de recurentă privind calcularea acestei sume, nu pot fi reţinute.
Prin concluziile scrise, recurenta-pârâtă a formulat o cerere de verificare a modului de aplicare a prevederilor art. 274, 276 C. proc. civ. prin obligarea de către instanţa de fond la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 25.000 RON, onorariu de avocat şi 2000 RON onorariu de expert în condiţiile în care acţiunea a fost admisă în parte.
Această solicitare, privită ca motiv de recurs este făcută cu depăşirea termenului prevăzut de art. 303 C. proc. civ. şi este în acelaşi timp şi neîntemeiată întrucât aceste cheltuieli au fost acordate în primul ciclu procesual şi reprezintă onorariu de avocat şi onorariu de expert şi au fost menţinute în fond după casare în condiţiile concrete ale cauzei, deşi s-a achitat un nou onorariu pentru expertul contabil ce a răspuns la obiecţiuni. Înalta Curte apreciază în raport de prevederile art. 274 şi art. 276 C. proc. civ., că nu se impune reanalizarea cheltuielilor de judecată la care a fost obligată recurenta-pârâtă, conform înscrisurilor doveditoare depuse la dosar.
Concluzionând, Înalta Curte reţine că probele administrate în cauză, înscrisuri şi expertiza contabilă judiciară, îndreptăţesc păstrarea soluţiei Curţii de Apel.
2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru toate considerentele expuse la pct. II.1 din decizie, în temeiul art. 312 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se va respinge recursul declarat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva Sentinţei nr. 144 din 1 iunie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 31 martie 2011.
Procesat de GGC - N
| ← ICCJ. Decizia nr. 1933/2011. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 1938/2011. Contencios. Anulare act... → |
|---|
