ICCJ. Decizia nr. 2431/2011. Contencios. Cetăţenie. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2431/2011
Dosar nr. 845/2/2010
Şedinţa publică de la 29 aprilie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamantul I.A. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, solicitând:
1) să se constate refuzul nejustificat al pârâtului de a soluţiona cererea sa privind primirea actelor necesare redobândirii cetăţeniei române şi, pe cale de consecinţă, să fie obligat pârâtul să-i primească cererea de redobândire a cetăţeniei române, împreună cu actele necesare, în maxim 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii instanţei;
2) să fie obligat pârâtul să-i acorde daune cominatorii de 100 de RON pe fiecare zi de întârziere, din momentul introducerii cererii de chemare în judecată şi până la momentul primirii efective a cererii.
În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamantul a arătat că pe data de 07 august 2009 s-a adresat cu o primă cerere Secţiei Consulare a Ambasadei României din Chişinău, instituţie competentă, conform Legii cetăţeniei române nr. 21/1991, modificată şi republicată, să primească cererile de redobândire a cetăţeniei române din partea solicitanţilor (foşti cetăţeni români şi descendenţii acestora până la gradul II) care au domiciliul în Republica Moldova.
A arătat reclamantul că în luna iulie s-a prezentat personal la Secţia Consulară a Ambasadei României pentru a depune cererea, dar i-a fost refuzată primirea, iar la 06 octombrie 2009, reclamantul a revenit cu o nouă cerere în acelaşi sens.
A apreciat reclamantul că atitudinea Secţiei Consulare a Ambasadei României din Republica Moldova reprezintă în fapt şi în drept refuzul nejustificat de a-i soluţiona cererea.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâtul a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată, arătând că, în privinţa daunelor morale, acestea sunt complet nefondate, deoarece reclamantului nu i s-a adus nici un prejudiciu de natură să antreneze obligarea pârâtului la plata sumei, pretenţia fiind numai afirmată, fără a detalia spectrul vătămărilor (atingere a onoarei, lezarea imaginii publice, etc).
De asemenea, pârâtul a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat.
Prin sentinţa civilă nr. 3113 din 25 iunie 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia autorităţii de lucru judecat ca neîntemeiată; a admis în parte cererea formulată de reclamantul I.A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Externe; a constatat refuzul nejustificat al pârâtului de a soluţiona cererea reclamantului; a obligat pe pârât să primească cererea reclamantului în 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, sub sancţiunea plăţii de 50 RON/zi de întârziere cu titlu de daune cominatorii; a obligat pe pârât la 4,3 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că pe data de 07 august 2009 reclamantul s-a adresat cu o cerere scrisă Secţiei Consulare a Ambasadei României din Chişinău, de redobândire a cetăţeniei române, iar la 06 octombrie 2009, reclamantul a revenit cu o nouă cerere.
Instanţa a constatat că reclamantul a fost vătămat în dreptul său la depunerea şi înregistrarea cererii de redobândire a cetăţeniei române, drept reglementat de Legea 21/1991 modificată şi republicată, drept conferit foştilor cetăţeni români şi descendenţilor acestora până la gr. II, care au pierdut cetăţenia română din motive neimputabile lor şi fără voia lor, deoarece nici până la momentul introducerii acţiunii, la peste un an de la data formulării primei cereri, reclamantul nu a fost invitat să depună cererea de redobândire a cetăţeniei.
Instanţa a apreciat că s-a depăşit termenul rezonabil de soluţionare prevăzut de art. 10 din Convenţia Europeană asupra Cetăţeniei, ratificată de către România prin Legea nr. 396 din 14 iunie 2002, astfel că a admis în parte cererea şi a constatat refuzul nejustificat al pârâtului de soluţionare a cererii reclamantului privind primirea actelor necesare redobândirii cetăţeniei române şi, în consecinţă, l-a obligat pe pârât să primească cererea reclamantului de redobândire a cetăţeniei române în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii de 50 RON/zi de întârziere.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., instanţa l-a obligat pe pârât la 4,3 RON cheltuieli de judecată către reclamant.
Curtea a respins excepţia autorităţii de lucru judecat ca neîntemeiată, reţinând că pârâtul nu a făcut dovada că între aceleaşi părţi a mai avut loc un proces cu acelaşi obiect şi aceeaşi cauză.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea cererii de recurs, încadrată în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., recurentul arată că hotărârea primei instanţe a fost pronunţată cu interpretarea greşită a legii.
Astfel, recurentul consideră că instanţa de fond a procedat greşit când a constatat că acţiunea este întemeiată, deoarece „legea nu face distincţie între autorităţile publice în privinţa termenului în funcţie de volumul activităţii lor".
Recurentul-pârât apreciază că un termen rezonabil nu este neapărat un termen scurt şi că există o justificare argumentată a împrejurării că reclamantului nu i s-a stabilit încă o dată pentru a depune cererea de redobândire a cetăţeniei.
Se mai arată în motivele de recurs că justificarea neîndeplinirii pe loc a operaţiunii învederate de reclamant (programarea datei pentru depunerea cererii de redobândire a cetăţeniei) nu poate atrage condamnarea autorităţii administrative solicitate, deoarece contenciosul administrativ (varietate a răspunderii civile delictuale) sancţionează exclusiv culpa administrativă (prin dovedirea unei forme de vinovăţie) şi nu faptul obiectiv al neîndeplinirii unei atribuţii (prezumat relativ, conform art. 1 din Legea nr. 554/2004, a constitui un prejudiciu prin vătămarea adusă de încălcarea unui drept sau interes legitim al petiţionarului).
În motivarea recursului se mai arată că pentru instanţa de fond nu a avut relevanţă starea obiectivă de fapt invocată de Ministerul Afacerilor Externe, deşi tocmai aceasta a determinat, într-o legătură cauzală directă, situaţia specifică a derulării procedurii consulare sub potenţialul pe care Ministerul Afacerilor Externe îl învedera şi pe care şi l-a dorit să se atingă în anii următori.
Recurentul mai arată că, la data declarării recursului, stadiul procesării cererilor de dobândire a atins un nivel satisfăcător faţă de anii anteriori, prin deschiderea unei locaţii a Secţiei Consulare a Ambasadei României la Chişinău, precum şi prin deschiderea consulatelor generale de la Cahul şi Bălţi, dar acumularea cererilor de intenţie a cetăţenilor moldoveni pentru redobândirea cetăţeniei din perioada când nu se înregistra ritmul actual de lucru (peste 360.000 de solicitări) generează în continuare o mare dificultate în îndeplinirea doleanţelor acestor cetăţeni de a fi programaţi cât mai repede în vederea depunerii actelor.
Mai mult, arată recurentul, în locaţiile din Republica Moldova nou-înfiinţate (Cahul şi Bălţi), procesarea cererilor de redobândire a cetăţeniei române are loc fără programare şi fără a mai fi necesară formularea unei scrisori de intenţie.
Se mai arată în motivele de recurs formulate în cauză că, potrivit O.U.G. nr. 5/2010, cetăţenii moldoveni, categorie ce se încadrează în dispoziţiile art. 101 din Legea nr. 21/1991, pot depune cererea şi la sediul Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, fără nicio restricţie în ce priveşte situarea domiciliului sau condiţionat de obţinerea dreptului de şedere în România, ori de o programare prealabilă şi că, astfel, pentru cetăţenii moldoveni în mod specific, alternativa oferită de ultimele modificări legislative trebuie considerată ca fiind salutară, iar instanţa de contencios administrativ trebuie să ţină seama de faptul că nu mai subzistă nicio imposibilitate a reclamantului de a-şi valorifica drepturile prevăzute de Legea nr. 21/1991.
În lipsa unei culpe administrative, pentru argumentele precizate, recurentul consideră că nu putea fi obligat, în baza legii contenciosului administrativ (cu discriminarea persoanelor ce au depus cereri anterior reclamantului, dar care nu au formulat acţiune în instanţă), să schimbe ordinea cronologică stabilită şi să primească cererea reclamantului.
Se mai arată în motivele de recurs că, şi dacă s-ar considera că cererea de programare a datei pentru prezentarea la sediul oficiului consular în vederea depunerii cererii de redobândire a cetăţeniei nu a fost soluţionată într-un termen rezonabil, durata acestui termen rezonabil a fost decantată numai în jurisprudenţa CEDO, dar, chiar şi aşa, ea nu se aplică decât în cazurile expres specificate. În condiţiile în care solicitanţii sunt rezidenţi în ţara a cărei cetăţenie o solicită, durata analizării cererii determină o vătămare prin limitarea drepturilor individului faţă de celelalte persoane în mijlocul cărora trăieşte în mod statornic şi care se bucură de plenitudinea beneficiilor oferite de statutul de cetăţean, ipoteză în care nu se regăseşte reclamantul.
Interpretarea potrivit căreia aprecierea caracterului „rezonabil" al unui termen depinde de complexul circumstanţelor fiecărui caz în parte, şi nu doar de durata termenului, este constantă şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO).
În lipsa unui temei legal concret, recurentul consideră că puterea judecătorească nu se poate substitui puterii executive în a edicta termenele de primire a cererilor de redobândire a cetăţeniei.
Recurentul mai menţionează că la data de 19 noiembrie 2009 a intrat în vigoare Legea nr. 354/2009 pentru aprobarea O.U.G. nr. 36/2009, ce modifică şi completează Legea nr. 21/1991, astfel că nu se poate invoca lipsa de diligenţă a Statului Român pentru deblocarea impasului real în care s-a ajuns la Secţia Consulară a Ambasadei României la Chişinău în activitatea de colectare a cererilor de redobândire a cetăţeniei române.
În motivarea recursului se mai arată că, în ceea ce priveşte al doilea capăt al cererii de chemare în judecată, instanţa a greşit în aplicarea corectă a legii şi a dat ceea ce nu s-a cerut.
Astfel, se arată că partea a solicitat, în mod nefondat, daune cominatorii începând cu data cererii de chemare în judecată, ceea ce înseamnă că instanţa trebuia să le respingă ca atare pentru că nu-şi pot găsi temeiul de drept material în dispoziţiile art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 şi că reclamantul nu a dorit ca instituţia pârâtă să plătească bugetului de stat respectivele penalităţi prevăzute de art. 18 alin. (5), ci a cerut expres să primească el însuşi daune cominatorii de la data cererii de chemare în judecată. Or, instanţa a acordat daune cominatorii, fără a preciza dacă acestea sunt în favoarea reclamantului şi a stipulat ca acestea să fie plătite, ca mijloc de constrângere a pârâtului să-şi execute obligaţia.
Recurentul mai arată că instanţa a greşit, potrivit art. 304 pct. 5, pentru faptul de a se fi înfrânt dispoziţiile imperative ale procedurii civile atunci când nu s-a pronunţat în considerente şi în dispozitiv asupra excepţiei prematurităţii, potrivit art. 137 C. proc. civ., precum şi faptul că în mod greşit a considerat instanţa că nu există probe din care să reiasă autoritatea de lucru judecat.
Pentru aceste considerente, recurentul-pârât solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei la fond pentru o completă analiză a cererilor sale (excepţia prematuritătii), sau, în subsidiar, modificarea hotărârii atacate şi respingerea acţiunii ca nefondată.
Examinând sentinţa recurată, în raport cu criticile formulate, cât şi din oficiu, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Instanţa de control judiciar constată că în cauză nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt în raport de materialul probator administrat şi a realizat o încadrare juridică adecvată.
Critica recurentului privind greşita aplicare de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ, care defineşte noţiunea de refuz nejustificat de soluţionare a cererii, nu este fondată pentru următoarele motive:
Potrivit art. 12 alin. (3) din Legea cetăţeniei nr. 21/1991, persoanele care au domiciliul sau reşedinţa în străinătate pot depune cererea de redobândire a cetăţeniei române, însoţită de actele care dovedesc îndeplinirea condiţiilor impuse de lege, la misiunile diplomatice sau oficiile consulare competente ale României; cererile vor fi înaintate de îndată Comisiei pentru cetăţenie.
Problema care se impune a fi rezolvată în cauză este legată de termenul în care autorităţile române trebuie să soluţioneze cererile de redobândire a cetăţeniei române.
Din lecturarea textului legal anterior arătat, rezultă că, într-adevăr, legiuitorul român nu a stabilit un termen în care autorităţile române să proceseze astfel de cereri.
Ca atare, în lipsa unui asemenea termen legal, trebuia să se facă aplicarea prevederilor art. 10 din Convenţia Europeană pentru Cetăţenie, adoptată la Strasbourg la data de 6 noiembrie 1997 şi ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, potrivit cărora: „Fiecare stat parte trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetăţeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea unui atestat de cetăţenie”.
Doctrina europeană a arătat că noţiunea de „termen rezonabil” este o noţiune relativă, care nu poate fi definită după criterii stricte. Dreptul de a fi ascultat într-un „termen rezonabil” trebuie apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod global şi în mod concret.
Curtea de la Strasbourg a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare pentru a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau nerezonabil. Aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adică asupra întregului proces, în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei durate rezonabile.
Astfel, în materie «civilă», dies a quo începe să curgă de la data sesizării jurisdicţiei competente, dar el include şi durata procedurii administrative prealabile, atunci când sesizarea jurisdicţiei este precedată de un recurs prealabil, obligatoriu.
În opinia Curţii de la Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei şi de criteriile consacrate de jurisprudenţa sa, în special, în funcţie de complexitatea speţei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente.
Pe de altă parte, instanţa de control judiciar nu poate primi susţinerea recurentului în sensul că există un număr foarte mare de cereri, care depăşesc capacitatea de procesare a Secţiei Consulare a Ambasadei, întrucât autorităţile naţionale trebuie să ia măsurile necesare pentru respectarea principiului celerităţii, care guvernează materia aflată în discuţie.
Instanţa de control judiciar nu poate primi critica recurentului referitoare la acordarea daunelor cominatorii, apreciind că în realitate acestea sunt penalităţi de întârziere solicitate ca mijloc de constrângere în vederea executării hotărârii, chiar dacă au fost denumite greşit de către reclamant ca fiind daune cominatorii.
De asemenea, Înalta Curte, analizând actele şi lucrările dosarului şi având în vedere considerentele expuse anterior, apreciază că nu pot fi reţinute nici susţinerile şi criticile recurentului referitoare la modul de soluţionare a excepţiei prematurităţii capătului de cerere privind acordarea daunelor cominatorii şi a autorităţii de lucru judecat, instanţa de fond pronunţând o hotărâre temeinică şi legală şi sub acest aspecte.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală, pe care o va menţine.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Ministerul Afacerilor Externe împotriva sentinţei civile nr. 3113 din 25 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2430/2011. Contencios. Cetăţenie. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4379/2011. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
