ICCJ. Decizia nr. 2494/2011. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2494/2011
Dosar nr. 207.1/32/2009
Şedinţa publică de la 4 mai 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
I. Instanţa de fond
1. Acţiunea reclamantului
Curtea de Apel Bacău a fost investită prin declinare de competenţă de către Tribunalul Bacău, cu cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul C.G.M.A., în contradictoriu cu pârâta Administraţia Finanţelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii Bacău, prin care a solicitat să se dispună anularea Deciziilor nr. 1 din 16 noiembrie 2007 şi nr. 4 din 6 martie 2008 pentru suma de 21.087.798 lei pentru care s-a dispus obligarea în solidar, cu alte persoane fizice şi juridice, pentru obligaţii fiscale restante ale debitoarei SC E. SA Bacău, conform dispoziţiilor O.G. nr. 92/2003.
În motivare, reclamantul a arătat că a avut calitatea de membru al Consiliului de Administraţie al SC E. SA Bacău, iar decizia nr. 1 din 16 noiembrie 2007 este nelegală, întrucât nu a înstrăinat sau ascuns bunuri din proprietatea SC E. SA.
Împotriva acestei decizii, reclamantul a formulat contestaţie administrativă, care a fost respinsă prin Decizia nr. 4 din 6 martie 2008 emisă de pârâtă.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 91 din 23 iunie 2009, Curtea de Apel Bacău a admis acţiunea şi a dispus anularea în parte a deciziei nr. 1 din 16 noiembrie 2007 emisă de pârâtă, în ceea ce priveşte angajarea răspunderii solidare cu debitoarea SC E. SA Bacău a reclamantului şi a obligat pârâta la plata sumei de 2000 lei cheltuieli de judecată, către reclamant.
Sentinţa a fost recurată de pârâtă, iar prin decizia nr. 1102 din 26 februarie 2010, I.C.C.J. – secţia de contencios administrativ şi fiscal, a casat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, întrucât aceasta a omis a se pronunţa şi asupra Deciziei nr. 4 din 6 martie 2008 de soluţionare a contestaţiei administrative.
În rejudecare, Curtea de Apel Bacău - secţia comercială şi de contencios administrativ, a admis acţiunea formulată de reclamant, a dispus anularea Deciziei nr. 4 din 6 martie 2008 emisă de D.G.F.P. Bacău - Administraţia Finanţelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii şi anularea parţială a Deciziei nr. 1 din 16 noiembrie 2007 emisă de aceeaşi pârâtă, în ceea ce priveşte angajarea răspunderii solidare cu debitoarea SC E. SA Bacău a reclamantului şi a obligat pârâta la plata sumei de 3600 lei cheltuieli de judecată, către reclamant.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de apel a reţinut că prin Decizia nr. 1 din 16 noiembrie 2007, Administraţia Finanţelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii Bacău A.F.P. pentru Contribuabili Mijlocii Bacău a dispus angajarea răspunderii solidare cu debitoarea SC E. SA a persoanelor juridice SC M.E. SA Bacău, SC M.B. SA Buhuşi şi a persoanelor fizice V.G.M., P.S.N., R.N.M., C.G.M.A. şi S.V.M.D., pentru obligaţii fiscale de plată în cuantum de 21.087.798 lei ale debitoarei SC E. SA, în temeiul art. 27 alin. (1) lit. b). şi alin. (2) lit. a) din O.G. nr. 92/2003.
Prin decizia nr. 4 din 06 martie 2008, privind soluţionarea contestaţiei formulate de reclamantul C.G.M.A. a fost respinsă ca neîntemeiată contestaţia vizând decizia nr. 1 din 16 noiembrie 2007.
În motivarea deciziei, organul fiscal a reţinut că scopul divizării a fost acela de deposedare de bunuri a SC E. SA Bacău şi trecerea acesteia în faliment, provocându-se insolvabilitatea debitoarei, atât prin modul de împărţire a datoriilor la bugetul general consolidat (supraevaluarea activelor), cât şi prin înstrăinarea bunurilor mobile şi imobile, situaţie ce se încadrează în prevederile art. 27 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) lit. a) din O.G. nr. 92/2003.
Mai precis, persoanele fizice a căror răspundere a fost atrasă prin decizia contestată au avut calitatea de administratori la data divizării, au semnat în această calitate toate documentele necesare divizării şi au pus în aplicarea hotărârea Adunării Generale, care ulterior a fost prezentată judecătorului delegat, pentru a fi publicat proiectul de divizare în M. Of. al României, provocând astfel starea de insolvabilitate a debitoarei, prin ascunderea sau înstrăinarea, cu rea-credinţă, sub orice formă, a bunurilor acesteia.
Curtea a reţinut că reclamantul a avut calitatea de administrator al debitoarei până la data de 14 ianuarie 2004, când prin Hotărârea A.G.A. nr. 2 a fost eliberat din funcţie.
Operaţiunea prin care organul fiscal a considerat că a avut loc o înstrăinare a bunurilor mobile şi imobile proprietatea SC E. SA, o constituie divizarea, care a avut loc la data de 31 martie 2004 şi al cărei proiect a fost adoptat, la data de 14 noiembrie 2003 şi publicat în M. Of. al României, partea I IV-a, din 2 decembrie 2003, însă, pentru a putea fi angajată răspunderea reclamantului, în condiţiile art. 27 alin. (1) lit. b). C. proc. fisc., Curtea a apreciat că pârâta trebuia să dovedească că insolvabilitatea debitoarei a fost provocată prin înstrăinarea sau ascunderea cu rea-credinţă, sub orice formă, a bunurilor proprietatea acesteia.
Chiar şi în condiţiile în care divizarea ar putea fi considerată drept o înstrăinare a activului patrimonial, Curtea a apreciat că nu se poate reţine însă reaua-credinţă a reclamantului.
În altă ordine de idei, Curtea a constatat că organul fiscal nu a formulat opoziţie la divizare, deşi avea posibilitatea, în calitate de creditor bugetar, de a face opoziţie în condiţiile art. 62 raportat la art. 237 alin. (2) şi art. 238 din Legea nr. 31/1990.
Mai mult, divizarea a avut loc cu avizul de principiu al organului fiscal, dat în considerarea faptului că toate bunurile societăţii debitoare erau indisponibilizate prin măsuri asigurătorii sau ipotecate de către organul fiscal., ceea ce demonstrează că divizarea nu a fost o piedică la executarea silită, procedându-se în fapt la executarea silită a SC M.U. SA şi SC M. SA, precum şi a SC M.E. SA şi SC M.B. SA.
Ca atare, Curtea a concluzionat în sensul că divizarea debitoarei SC E. SA Bacău a fost realizată ca urmare a voinţei societăţii, exprimată în condiţiile art. 240 din legea nr. 31/1990, în cadrul şedinţei extraordinare din 14 noiembrie 2003 a adunării generale a acţionarilor, prin Hotărârea nr. 2 de aprobare a proiectului de divizare.
Totodată, a apreciat că în cauză nu s-a dovedit că reclamantul ar fi înstrăinat sau ascuns cu rea-credinţă, sub orice formă bunuri ale societăţii debitoare, aşa cum s-a reţinut în decizia contestată.
II. Instanţa de recurs
1. Criticile pârâtei
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Administraţia Finanţelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii Bacău care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, arătând că soluţia de admiterea acţiunii reclamantului C.M.A. şi de anulare parţială a Deciziei recurentei nr. 1 din 16 noiembrie 2007 în privinţa angajării răspunderii solidare a acestuia cu debitoarea SC M.E. SA Bacău pentru suma de 21.087.798 lei şi a deciziei nr. 4 din 6 martie 2008 prin care s-a respins contestaţia administrativă se bazează pe trei aspecte principale:
- înstrăinarea bunurilor debitoarei SC E. SA s-a făcut în urma divizării societăţii, operaţiune care s-a realizat cu respectarea art. 238-251 din Legea nr. 31/1990 republicată şi nu a fost contestată de recurenta creditoare pe calea opoziţiei, conform art. 62 din LSC, recurenta nedovedind că insolvabilitatea debitoarei a fost provocată de înstrăinarea sau ascunderea cu rea credinţă a bunurilor acesteia;
- divizarea a fost avizată de organele fiscale, în condiţiile în care bunurile debitoarei erau indisponibilizate, astfel că divizarea nu era o piedică la executarea silită;
- operaţiunea de divizare a reprezentat voinţa tuturor asociaţilor, aşa cum rezultă din hotărârea A.G.A. nr. 2 din 14 noiembrie 2003 şi nu numai voinţa intimatului – reclamant.
Recurenta – pârâtă a susţinut că prin modul de realizare a divizării societăţii mamă s-a efectuat o înstrăinare cu rea credinţă a bunurilor acesteia, cele 4 societăţi rezultate din divizare primind active valoroase, însă numai 12% din datorii (în principal accesorii nepurtătoare de majorări), scopul real al divizării fiind provocarea insolvabilităţii SC E. SA, care din luna septembrie 2006 nu a mai desfăşurat activitate iar ulterior a intrat în faliment.
Procesul de divizare a fost formal transparent, recurenta arătând că organul fiscal a fost indus în eroare la emiterea acordului de principiu, deoarece nu i-a fost prezentat bilanţul de divizare şi raportul de evaluare a activelor, conform legii contabilităţii nr. 82/1994, art. 28.1, documente care nu au fost depuse nici la Registrul Comerţului.
S-a susţinut că abia la data de 2 decembrie 2008 organele fiscale au intrat în posesia înscrisurilor privind „reevaluarea activelor corporale” ale recurentei, care a stat la baza împărţirii patrimoniului între societăţile rezultate din divizare, operaţiunea de reevaluare nefiind efectuată de persoane autorizate în acest sens şi imparţiale, ci de salariaţi ai societăţii, care au repartizat societăţilor nou înfiinţate bunuri mobile şi imobile cu un grad de uzură foarte mare, chiar de 99% pentru unele clădiri şi hale, ceea ce a determinat o valoare de preluare foarte mică, iar societăţii mame invers, acesteia rămânându-i în patrimoniu bunurile cu uzură mică, pe cale de consecinţă preluându-se datorii mari.
Recurenta a învederat că, dacă ar fi cunoscut această modalitate de reevaluare ar fi contestat-o, solicitând evaluarea de către un expert autorizat.
S-a susţinut că reaua credinţă şi intenţia vădită de a deposeda debitoarea de active, în favoarea societăţilor nou – înfiinţate este demonstrată de faptul că la mai puţin de 2 ani de la divizarea debitoarei, împotriva acesteia s-a deschis procedura falimentului, ca urmare a poverii datoriilor preluate în urma divizării, fiind imposibilă redresarea acesteia.
Recurenta a arătat că intimatul - reclamant era administrator cu puteri depline şi în această calitate s-ar fi putut opune divizării şi să sesizeze organele în drept cu privire la eventualele nereguli, de care avea cunoştinţă, aşa cum rezultă din contestaţia depusă la organul fiscal, astfel că se putea angaja răspunderea acestuia, în baza art. 27 lit. b) din O.G. nr. 92/2003.
S-a concluzionat că este greşită motivarea instanţei de fond privind calificarea operaţiunii de divizare ca rezultat al voinţei tuturor asociaţilor, din moment ce intimatul - reclamant, administrator al debitoarei, nu s-a opus divizării, însuşindu-şi practic această operaţiune şi consecinţele acesteia.
S-a solicitat admiterea recursului în temeiul art. 3041 C. proc. civ. şi modificarea sentinţei, în sensul admiterii acţiunii formulate de recurentă împotriva intimatului – pârât, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 27 alin. (1) lit. b) C. proc. fisc.
2. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Analizând sentinţa atacată, prin prisma motivelor de recurs, ţinând cont de actele şi lucrările dosarului, precum şi de dispoziţiile legale incidente, inclusiv prin prisma art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu este afectată legalitatea şi temeinicia acesteia, după cum se va arăta în continuare.
Recurenta – pârâtă Administraţia Finanţelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii Bacău a angajat răspunderea intimatului – reclamant C.G.M.A., împreună cu alte persoane fizice şi juridice pentru suma de 21087798 lei, reprezentând obligaţii fiscale ale SC E. SA Bacău, unde intimatul a avut calitatea de membru al consiliului de administraţie.
În acest sens, recurenta a emis Decizia nr. 1 din 16 noiembrie 2007 pentru suma menţionată anterior, deoarece intimatul – reclamant a contribuit, prin exercitarea atribuţiilor de administrare a societăţii, la decizia de divizare a acesteia, care a avut un caracter fraudulos prin modalitatea de realizare, SC E. SA Bacău rămânând cu datorii importante şi active nesemnificative, ceea ce a condus la imposibilitatea realizării obiectului de activitate, provocând insolvabilitatea şi ulterior, insolvenţa societăţii, în drept Decizia fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 27 alin. (1) lit. b) C. proc. fisc.
Potrivit acestui text „pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condiţiile prezentului Cod, răspund solidar cu acesta...administratorii, asociaţii, acţionarii şi orice alte persoane care au provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare, prin înstrăinarea sau ascunderea cu rea credinţă, sub orice formă, a bunurilor mobile şi imobile proprietatea acesteia”, din alin. (2) al textului rezultând că angajarea răspunderii solidare pe acest temei se poate face, atât pentru societăţile declarate insolvabile, cât şi pentru cele în insolvenţă.
Prima instanţă a concluzionat corect că nu erau îndeplinite condiţiile prevăzute de textul menţionat anterior pentru angajarea răspunderii intimatului, deoarece recurenta – pârâtă nu a dovedit că acesta „a provocat” insolvabilitatea SC E. SA Bacău sau că „a înstrăinat sau a ascuns, cu rea credinţă, sub orice formă, bunuri mobile şi imobile proprietatea acesteia”.
Aşa cum rezultă din cuprinsul Deciziei nr. 1 din 16 noiembrie 2007 emisă de recurentă şi contestată în prezentul litigiu, la data divizării, structura acţionariatului SC E. SA Bacău era formată din Asociaţia Mobilă PAS, care deţinea 50,994% din acţiuni, S.I.F. Banat Crişana, deţinătoarea a 32,451% din acţiuni, restul de 16,555% din acţiuni aparţinând persoanelor fizice.
Din aceeaşi Decizie reiese că la data divizării SC E. SA Bacău înregistra datorii de 26406257 lei şi că toate bunurile mobile şi imobile erau sechestrate de organul fiscal teritorial.
Prin urmare, organele fiscale nu au procedat la executarea silită a patrimoniului debitoarei, pentru recuperarea creanţelor, deşi aveau această posibilitate legală, inacţiunea acestora determinând acumularea, în continuare, de datorii bugetare.
Pe de altă parte, proiectul de divizare a fost aprobat prin Hotărârea Adunării Generale Extraordinare a Acţionarilor nr. 2 din 14 noiembrie 2003, care exprima voinţa majorităţii acţionarilor, conform art. 240 din Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990, intimatul – reclamant neputând influenţa în nici un fel această măsură, proiectul de divizare fiind publicat în M. Of. partea IV din 2 decembrie 2003.
După publicitate nici un creditor şi nici o persoană interesată nu a atacat proiectul de divizare al SC E. SA Bacău cu opoziţie, această cale de atac fiind reglementată de art. 62 coroborat cu art. 237 alin. (2) şi 238 din Legea nr. 31/1990 republicată, în favoarea creditorilor sau altor persoane care ar putea fi prejudiciate prin măsura divizării.
Organele fiscale nu numai că au rămas în continuare în pasivitate, dar chiar au avizat proiectul de divizare, neputându-şi invoca propria culpă, cum că nu li s-a prezentat bilanţul de divizare şi raportul de evaluare a activelor societăţii, aşa cum se susţine în recurs, atâta timp cât aveau obligaţia să solicite documentaţia necesară pentru emiterea unui aviz în cunoştinţă de cauză, după o informare corespunzătoare, ceea ce în speţă nu s-a făcut.
Prin hotărârea A.G.A. nr. 2 din 14 ianuarie 2004 intimatul şi alţi administratori au fost eliberaţi din funcţie, astfel că la data de 31 martie 2004, când s-a realizat operaţiunea de divizare, intimatul C.M.A. nu mai era administrator al societăţii, nu mai avea nici o funcţie, nici atribuţii decizionale, sau măcar de execuţie, aşa încât angajarea răspunderii acestuia, în temeiul art. 27 alin. (1) lit. b) C. fisc. nu se justifică, deoarece nu intimatul a provocat insolvabilitatea debitoarei, nefiind administrate nici un fel de probatorii în acest sens şi nici nu s-a dovedit că a înstrăinat sau a ascuns cu rea credinţă bunurile societăţii.
Cum intimata – pârâtă nu a probat, aşa cum avea obligaţia potrivit art. 1061 C. civ., că intimatul - pârât a săvârşit cu rea credinţă vreuna din faptele ce puteau conduce la angajarea răspunderii sale pentru pasivul debitoarei SC E. SA Bacău, dintre cele reglementate strict de prevederile art. 27 alin. (1) C. fisc., în mod corect prima instanţă a anulat în parte decizia nr. 1 din 16 noiembrie 2007 a Administraţiei Finanţelor Publice Bacău, în privinţa angajării răspunderii intimatului şi decizia nr. 4 din 6 martie 2008 a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Bacău, prin care s-a respins contestaţia administrativă a acestuia.
De altfel, Înalta Curte a pronunţat soluţii similare şi în privinţa celorlalţi administratori, prin deciziile nr. 457 din 23 octombrie 2009 cu privire la V.M. şi P.S.N. şi decizia nr. 2218 din 13 aprilie 2011 cu privire la S.M.D., toţi foşti administratori ai SC E. SA Bacău.
3. Soluţia instanţei de recurs
Constatând că sentinţa atacată este temeinică şi legală, că nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare prevăzute de art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul pârâtei Administraţia Finanţelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii Bacău, ca nefondat.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta – pârâtă să plătească intimatului - reclamant suma de 740 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Administraţia Finanţelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii Bacău împotriva sentinţei nr. 96 din 17 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bacău - secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurenta – pârâtă la 740 lei cheltuieli de judecată către intimatul – reclamant.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2492/2011. Contencios. Cetăţenie. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2499/2011. Contencios. Anulare act... → |
|---|
