ICCJ. Decizia nr. 2505/2011. Contencios. Litigiu privind funcţionarii publici (Legea Nr.188/1999). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2505/2011
Dosar nr. 4799/30/2010
Şedinţa publică de la 4 mai 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea Curţii de Apel
Curtea de Apel Timişoara - secţia contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 30 din 24 ianuarie 2011 a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii; a admis acţiunea formulată de reclamanta B.A.E., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, a dispus anularea deciziei nr. 264 din 21 decembrie 2009 privind încetarea raportului de serviciu al reclamantei; a obligat pârâtul Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii să o reîncadreze pe reclamantă în funcţia publică deţinută anterior încetării raportului de serviciu sau pe unul similar, cu acordarea drepturilor salariale aferente, începând cu data încetării raporturilor de serviciu şi până la reintegrarea efectivă, în formă actualizată la data plăţii, fără cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că pârâtul Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii are calitate procesuală pasivă în cauză, întrucât chiar dacă petenta a fost angajată la Agenţia de Sănătate Publică a Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii – Unitatea Teritorială Timişoara, instituţie publică cu personalitate juridică în subordinea Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii, din decizia de concediere reiese că această Agenţie a fost desfiinţată, acesta fiind şi motivul încetării raportului de serviciu al reclamantei.
O unitate desfiinţată nu mai are capacitate de folosinţă, astfel că nu mai este titulară de drepturi şi obligaţii şi nu mai poate fi parte într-un proces.
Pe fondul cauzei, prima instanţă a reţinut că raporturile de muncă ale reclamantei au încetat la data de 23 ianuarie 2010, conform art. 99 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 188/1999, aşa cum reiese din decizia nr. 264 din 21 decembrie 2009 privind încetarea raportului de serviciu al reclamantei.
A mai reţinut că din cuprinsul certificatul de concediu medical din 15 ianuarie 2010, reiese că reclamanta a avut 14 zile de concediu medical în perioada 14 ianuarie 2010 – 27 ianuarie 2010, act ce nu a fost contestat sau anulat de instituţiile în drept.
Conform art. 36 din Legea nr. 188/1999 republicată ,,în perioada concediilor de boală, a concediilor de maternitate şi a celor pentru creşterea şi îngrijirea copiilor, raporturile de serviciu nu pot înceta şi nu pot fi modificate decât din iniţiativa funcţionarului public în cauză’’.
Instanţa a concluzionat, în sensul că, raportul de serviciu al reclamantei a încetat cu încălcarea acestor dispoziţii legale, întrucât din probele administrate în dosar nu a reieşit că reclamanta ar fi avut vreo iniţiativă în acest sens, acesta fiind în opinia instanţei motivul pentru care a admis acţiunii reclamantei şi a dispus anularea Deciziei nr. 264 din 21 decembrie 2009 privind încetarea raportului de serviciu al reclamantei.
Urmare anulării acestei decizii, instanţa a obligat pârâtul Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii să o reîncadreze pe reclamantă pe postul avut anterior emiterii deciziei nr. 262 din 21 decembrie 2009 sau pe unul similar, cu acordarea drepturilor salariale şi a sporurilor aferente, începând cu data încetării raporturilor de serviciu şi până la reintegrarea efectivă, în formă actualizată la data plăţii efective.
2. Recursul declarat în cauză
Împotriva sentinţei nr. 30 din 24 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara – secţia contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâtul Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii invocând dispoziţiile art. 304 pct. 6, pct. 7, pct. 8 şi pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
Recurentul susţine că instanţa de fond a respins în mod greşit excepţia lipsei calităţii procesuale pasive pe baza unor aprecieri neîntemeiate şi contradictorii; în acest sens, se arată că, deşi, în hotărârea recurată se reţine că Agenţia s-a desfiinţat şi că decizia contestată a fost emisă de Agenţie, recunoaşte implicit existenţa acesteia ca entitate distinctă de aceea a Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii.
Consideră recurentul că aprecierile instanţei de fond în sensul că odată cu împărţirea patrimoniului Agenţiei se împart, pe lângă drepturile deţinute de vechea entitate juridică şi obligaţiile acesteia nu poate fi reţinut în cauză, faţă de dispoziţiile H.G. nr. 1399/2009 şi art. 8 din Legea nr. 329/2009, în raport de care între Agenţia de Sănătate Publică a Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii şi Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii a operat transferul doar a drepturilor şi a obligaţiilor prin actele normative indicate şi asumate de părţi prin Protocolul încheiat.
Mai susţine recurentul că în condiţiile în care nu a preluat întreaga masă de drepturi şi obligaţii ci doar anumite drepturi şi obligaţii strict delimitate prin actele normative menţionate, în vigoare la data semnării protocolului, şi răspunderea sa nu poate fi atrasă decât raportat la obligaţiile asumate şi numai în măsura neîndeplinirii acestora.
În acest sens, arată recurentul că nu şi-a asumat preluarea întregului personal încadrat la Agenţie pentru îndeplinirea atribuţiilor corespunzătoare activităţii preluate, ci doar a unui număr de 15 persoane, astfel cum atestă Anexa nr. 2 la Protocol, în baza propunerii Agenţiei în colaborare cu reprezentanţii salariaţilor, în acord cu prevederile art. IV din H.G. nr. 1399/2009.
Consideră recurentul că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală şi în considerarea faptului că actele atacate nu au fost emise de către Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, că între minister şi reclamanţi nu au existat raporturi de serviciu, că repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii deciziilor contestate este imposibil de realizat, deoarece, una dintre părţi, respectiv Agenţia, nu mai există ca persoană juridică fiind desfiinţată; măsura dispusă privind reîncadrarea reclamantei pe un post similar nu a fost solicitată, fiind o soluţie plus petita, reformabilă sub incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ.; motivarea instanţei de fond, în sensul că raportul de serviciu la reclamantei a încetat cu încălcarea dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 188/1999 nu este pertinentă, întrucât decizia contestată a fost emisă la data de 21 decembrie 2009, anterior concediului medical de care a beneficiat reclamanta în perioada 14 ianuarie 2010-27 ianuarie 2010.
3. Hotărârea instanţei de recurs
Analizând sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurent, precum şi cu reglementările legale incidente, Înalta Curte urmează a admite recursul formulat în cauză în considerarea celor ce urmează.
Agenţia de Sănătate Publică a Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii a fost înfiinţată în baza O.U.G. nr. 64/2003, iar prin H.G. nr. 1399/2009 a fost desfiinţată, patrimoniul său fiind preluat de către Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii şi de către Autoritatea Naţională Sanitar Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor, corespunzător activităţilor preluate potrivit art. IV din acelaşi act normativ.
În art. IV alin. (6) al H.G. nr. 1399/2009 s-a prevăzut că încetarea raporturilor de serviciu ale personalului Agenţiei se face ca urmare a Legii nr. 329/2009, cu respectarea procedurilor legale aplicabile categoriei de personal din care face parte şi al prevederilor legale privind protecţia socială, pe baza criteriilor stabilite între conducerea Agenţiei de Sănătate Publică a Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii şi reprezentanţii salariaţilor, în termen de maxim 60 de zile de la intrarea în vigoare a acestei legi.
Din analiza conţinutului Deciziei nr. 264 din 21 decembrie 2009 emisă de Agenţia de Sănătate Publică a Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii, rezultă fără echivoc motivul care a determinat respectiva autoritate administrativă să ia măsura încetării raporturilor de muncă ale reclamantei, respectiv desfiinţarea, în temeiul legii, prin divizare a Agenţiei ceea ce echivalează cu îndeplinirea obligaţiei constituţionale a autorităţii administrative de a asigura o informare corectă a reclamantei asupra motivelor încetării raporturilor de muncă ale acesteia.
Aşadar, este de necontestat faptul că atât desfiinţarea locurilor de muncă, cât şi disponibilizarea reclamantei s-a făcut în temeiul unor acte normative emise de către Guvernul României în scopul respectării unor acorduri cu organisme europene şi internaţionale, prin care s-a dispus desfiinţarea autorităţii publice în raport de care reclamanta avea raporturi de muncă, în cauză fiind incidente dispoziţiile art. 99 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 188/1999, indicat corect în cuprinsul deciziei contestate.
Prin urmare, instanţa de fond a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii atunci când a considerat că în cauză au fost încălcate dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 188/1999, deoarece nu în perioada concediului medical i-a fost emisă reclamantei decizia de încetare a raportului de muncă.
De asemenea, Înalta Curte mai reţine că la data de 3 decembrie 2009, în temeiul art. 8 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 329/2009 şi al art. IV alin. (3) şi (4) din H.G. nr. 1399/2009, între Agenţia de Sănătate Publică a Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii s-a încheiat un Protocol, care a avut ca obiect printre altele preluarea listei celor 15 persoane aferente activităţii de medicină preventivă, avizare, autorizare şi inspecţie sanitară de stat, printre care nu se regăseşte şi reclamanta.
În raport de faptul că recurentul trebuia să respecte limita celor 15 persoane, prevăzută de art. IV alin. (2) din H.G. nr. 1399/2009, în mod greşit instanţa de fond a reţinut în sarcina recurentului obligaţia reîncadrării reclamantei pe funcţia anterior deţinută.
Totodată, măsura dispusă de instanţă privind încadrarea reclamantei pe un post similar intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ., instanţa de fond pronunţând în mod evident o soluţie plus petita.
Aşa cum rezultă din cuprinsul H.G. nr. 1399/2009 şi din Protocolul încheiat între Agenţia de Sănătate Publică a Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii şi Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, recurentul nu este un continuator al personalităţii Agenţiei, deoarece nu a preluat toate drepturile şi obligaţiile acesteia, ci doar cele expres menţionate în Protocol, iar în ceea ce priveşte reclamanta, căreia i-a încetat contractul individual de muncă în baza deciziei emise de Agenţie în luna decembrie 2009, numai pentru plata drepturilor de natură salarială aferente lunilor noiembrie şi decembrie 2009 şi ianuarie 2010 până la împlinirea termenului de preaviz acordat de Agenţie.
În raport cu cele expuse mai sus, în temeiul art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte va admite recursul declarat de recurentul Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii va modifica hotărârea atacată în sensul respingerii cererii reclamantei ca neîntemeiată.
În temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va fi obligată intimata-reclamantă B.A.E. la plata cheltuielilor de judecată către recurentul – pârât Ministerul Transporturilor în sumă de 235,1 lei, reprezentând cheltuieli de transport.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii împotriva sentinţei nr. 30 din 24 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara - secţia contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată în sensul că respinge acţiunea reclamantei, ca neîntemeiată.
Obligată intimata-reclamantă B.A.E. la plata cheltuielilor de judecată către recurentul – pârât Ministerul Transporturilor în sumă de 235,1 lei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2501/2011. Contencios. Contestaţie act... | ICCJ. Decizia nr. 2511/2011. Contencios. Refuz soluţionare... → |
|---|
