ICCJ. Decizia nr. 2499/2011. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2499/2011
Dosar nr. 3397/105/2009
Şedinţa publică de la 4 mai 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secţia civilă, la data de 10 iulie 2009, contestatorii C.M., B.M., ş.a., personal auxiliar de specialitate şi personal conex în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, în contradictoriu cu intimatul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti au formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 71 din 03 iulie 2009 prin care s-a decis ca începând cu data de 01 iunie 2009 să se suspende aplicarea Deciziei nr. 26 din 03 martie 2009 privind acordarea sporului de 50% spor de risc şi suprasolicitare.
În motivarea contestaţiei, reclamanţii au arătat că decizia pe care o contestă este nelegală, nelegalitatea ei rezidând din interpretarea greşită a prevederilor Constituţiei, a Legii nr. 567/2004 - privind Statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a celorlalte documente internaţionale, în ceea ce priveşte supremaţia legii şi situaţiile în care drepturile salariale pot fi suspendate.
Reclamanţii au mai precizat că prin actul administrativ nr. 1328/C/8722/2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie comunicat Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti la data de 02 iulie 2009, s-a dispus ca drepturile salariale aferente lunii iunie 2009 să se achite fără a include şi sporul de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, această modalitate de calcul urmând a se păstra şi pentru viitor, obligând ordonatorii de credite secundari şi terţiari să ia măsurile ce se impun pentru respectarea acestei dispoziţii.
De asemenea, contestatorii au precizat că dreptul salarial reprezentând sporul de risc şi suprasolicitare nu poate fi, în mod legal, restrâns sau suspendat unilateral de către angajator, ceea ce ar echivala cu modificarea unilaterală a raporturilor de muncă, astfel că sporul salarial de 50% trebuie să le fie achitat în continuare, lunar, potrivit legii şi hotărârilor judecătoreşti (care între timp au devenit irevocabile).
Prin sentinţa nr. 552 din 16 aprilie 2010, Tribunalul Prahova a admis excepţia de necompetenţă materială invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reţinând incidenţa OG nr. 8/2007.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII- a contencios administrativ şi fiscal, iar pârâtul Parchetul de pe Curtea de Apel Ploieşti a formulat întâmpinare în care solicită respingerea plângerii ca inadmisibile pe motiv că reclamanţii nu au urmat procedura prealabilă prevăzută de lege.
Prin sentinţa nr. 5096 din 14 decembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea reclamanţilor şi a anulat Decizia nr. 71 din 03 iulie 2009 emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că acţiunea este admisibilă şi întemeiată.
În acest sens, a constatat că reclamanţii se plâng împotriva unui act de suspendare a unei decizii prin care s-a stabilit plata unui drept salarial, nefiind vorba, aşadar de un act de stabilire a drepturilor salariale întrucât decizia contestată nu stabileşte că reclamanţii nu ar avea dreptul la sporul de risc şi suprasolicitare neuropsihică, ci reglementează modul de plată al acestui spor în sensul că plata sporului nu se mai face odată cu plata salariului.
Prima instanţă a apreciat că nu sunt incidente normele cu privire la contestarea actelor de stabilire a drepturilor salariale şi a reţinut că decizia atacată a suspendat aplicarea deciziei 26 din 03 martie 2009 referitoare la sporul de risc şi suprasolicitare neuropsihică considerându-se că plata acestui spor intră sub incidenţa dispoziţiilor O.U.G. 71/2009 care se referă la modul de eşalonare a unor datorii restante privind drepturi salariale stabilite prin hotărâri judecătoreşti, neconţinând dispoziţii cu privire la plata drepturilor salariale curente.
Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti a fost promovat recurs, în termen legal, de către pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti care a solicitat, în principal casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă şi în subsidiar, modificarea sentinţei, în sensul admiterii excepţiei neîndeplinirii procedurii prealabile, cu consecinţa respingerii acţiunii ca inadmisibile.
În dezvoltarea căii extraordinare de atac, recurentul consideră că hotărârea este nelegală, prin raportare la art. 312 coroborat cu art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Recurentul susţine că acţiunea promovată de către reclamanţi a fost formulată în perioada de valabilitate a O.G. nr. 8/2007, care la art. 241 stabileşte procedura de contestare a modului de stabilire a drepturilor salariale a personalului auxiliar de specialitate şi conex.
Se învederează faptul că, intimaţii-reclamanţi nu au parcurs procedura prealabilă deşi aveau posibilitatea să înainteze Colegiului de conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti plângere împotriva Deciziei nr. 1/2009 în termen de 15 zile de la comunicarea acestui act administrativ, iar împotriva hotărârii pronunţate de colegiul de conducere să formulează plângere la secţia contencios administrativ şi fiscala Curţii de Apel Bucureşti.
Prin urmare, acţiunea trebuia respinsă ca inadmisibilă pentru neîndeplinirea procedurii prealabile prevăzută de art. 241 din O.G. nr. 8/2007.
Mai arată recurentul că instanţa de fond a dat o interpretare eronată actului dedus judecăţii, considerând că actul contestat nu este un act de stabilire a drepturilor salariale, ci un act de suspendare a unei decizii prin care s-a stabilit plata unui drept salarial, prin această interpretare fiind schimbată atât natura cât şi interesul vădit neîndoielnic al actului administrativ în discuţie.
În aceste condiţii, apreciază recurentul, instanţa nu motivează pe ce considerente are competenţa materială să soluţioneze cauza.
Analizând sentinţa atacată, în raport de criticile formulate, cât şi din oficiu, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul se fondează.
Obiectul acţiunii cu care a fost investită instanţa de contencios, în temeiul O.G. nr. 8/2007, îl reprezintă anularea Decizia nr. 71 din 03 iulie 2009 emisă de Procurorul general al Parchetului Curţii de Apel Ploieşti, prin care s-a dispus ca, începând cu data de 01 iunie 2009 să fie suspendată aplicarea Deciziei nr. 26 din 03 martie 2009 emisă de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, prin care se dispusese ca, începând cu 01 martie 2009, personalul auxiliar de specialitate şi personalul conex din circumscripţia Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti să beneficieze de un spor pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică de 50% calculat la salariul de bază brut, care, în concepţia O.G. nr. 8/2007 reprezintă un drept salarial.
Înalta Curte subliniază faptul că procedura de contestare a modului de stabilire a drepturilor salariale cuvenite personalului conex din cadrul instanţelor judecătoreşti şi a parchetelor de pe lângă acestea, stabilită în baza art. 241 din Ordonanţa nr. 8/2007, are un caracter special în raport cu procedura generală de contestare a actelor administrative, reglementată de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.
Potrivit prevederilor art. 241 alin. (1) din O.U.G. nr. 8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, precum şi din cadrul altor unităţi din sistemul justiţiei, sub incidenţa căreia a fost formulată acţiunea, „ Personalul auxiliar de specialitate şi personalul conex al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, nemulţumiţi de modul de stabilire a drepturilor salariale, pot face contestaţie, în termen de 15 zile de la data comunicării, la colegiul de conducere al curţii de apel sau, după caz, la colegiul de conducere al parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărei circumscripţie îşi desfăşoară activitatea persoana în cauză, ori, după caz, al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Contestaţiile se soluţionează în termen de cel mult 30 de zile.
(2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curţi sau, după caz, a Curţii de Apel Bucureşti, pentru celelalte hotărâri. Hotărârile pronunţate sunt irevocabile";.
Aşadar prin dispoziţiile art. 241 din Ordonanţa nr. 8/2007 se stabileşte o procedură specială, derogatorie de la dreptul comun, în ceea ce priveşte judecarea plângerii formulate în materia drepturilor salariale din sistemul justiţiei.
În speţă, intimaţii - reclamanţi au înţeles să atace direct la instanţa de contencios administrativ a Curţii de apel Decizia nr. 71 din 03 iulie 2009, deşi aveau obligaţia legală, potrivit dispoziţiilor anterior citate, să formuleze plângere prealabilă împotriva acestui act administrativ la Colegiul de Conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de apel Ploieşti, în termen de 15 zile de la comunicarea acestui act administrativ, prin care să solicite revocarea actului în discuţie.
Ulterior, împotriva hotărârii pronunţate de Colegiul de conducere se putea formula plângere la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Ploieşti.
În materia contenciosului administrativ, regula generală stabilită de legiuitor este aceea că respectarea procedurii administrative prealabile reprezintă o condiţie de admisibilitate a acţiunii, or, o asemenea cerinţă legală nu a fost îndeplinită în cauză.
Faţă de cele reţinute mai sus, Înalta Curte retine că intimaţii-reclamanţi nu aveau posibilitatea formulării directe a acţiunii în anulare a Deciziei nr. 71 din 03 iulie 2009, fără parcurgerea căii administrative prealabile impusă de art. 241 alin. (2) din Ordonanţa nr. 8/2007 .
În raport de cele expuse anterior, rezultă că soluţia primei instanţe este nelegală, faţă de împrejurarea că procedura administrativă nu a fost parcursă anterior sesizării instanţei cu cererea în anulare.
In concluzie, recursul apare ca fondat şi se va modifica sentinţa, în sensul respingerii acţiunii pentru lipsa plângerii prealabile.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti împotriva sentinţei nr. 5096 din 14 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată, în sensul că respinge acţiunea pentru lipsa plângerii prealabile.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2494/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 25/2011. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
