ICCJ. Decizia nr. 2501/2011. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2501/2011
Dosar nr. 8360/1/2010
Şedinţa publică de la 4 mai 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 26 august 2008, reclamanta Academia Evanghelică Transilvania a solicitat anularea deciziei de impunere nr. 89043 din 10 februarie 2009 şi a deciziei nr. 26 din 20 martie 2009 emisă de pârâta Direcţia Fiscală Locală Sibiu a Municipiului Sibiu şi exonerarea sa de plata sumei de 514.320,71, reprezentând impozit pe clădiri pentru perioada 1 ianuarie 2004 - 31 decembrie 2009 şi accesoriile aferente acest debit.
în motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că proprietarul tabular al imobilului este Parohia Evanghelică C.A. din Turnişor, conform evidenţelor de carte funciară din C.F. 68145 Sibiu, şi în consecinţă, această persoană datorează anual impozitul pe clădiri, în conformitate cu dispoziţiile art. 249 alin. (1) C. fisc.
De asemenea, acesta a mai precizat că, în situaţia în care, prin absurd, ar accepta că este contribuabil pentru impozitul pe clădiri, se încadrează printre excepţiile stabilite de legiuitor de la această obligativitate, conform art. 250 alin. (4) C. fisc., întrucât imobilul este proprietatea Parohiei Evanghelice C.A. din Turnişor, cult recunoscut în România, clădirea este sediul Academiei Evanghelice Transilvania, asociaţie religioasă constituită conform legii de către Biserica v Evanghelică, şi în clădire se desfăşoară atât activităţi religioase care ţin eminamente de cultul evanghelic propriu-zis (slujbe, ceremonii de înmormântare), cât şi activităţi de învăţământ cu specific religios.
Curtea de Apel Alba Iulia - secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 152/F/CA din 26 iunie 2009, a admis acţiunea, a anulat deciziile nr. 89.043 din 10 februarie 2009 şi nr. 26 din 20 martie 2009 emise de Direcţia Fiscală Locală Sibiu şi a obligat direcţia pârâtă să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 2800 lei.
Instanţa de fond a considerat că reclamanta nu datorează impozitul pe clădiri stabilit prin decizia de impunere, întrucât aceasta nu este proprietara imobilului pentru care s-a calculat debitul în sumă de 514.320,71 lei.
Faţă de evidenţele de carte funciară, dovedite cu înscrisurile depuse la dosar, instanţa de fond a reţinut că deciziile contestate au fost emise cu încălcarea dispoziţiilor art. 249 alin. (1) C. fisc. şi pct. 17 din H.G. nr. 44/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003, conform cărora impozitul pe clădiri este datorat de către proprietarul construcţiei şi în situaţia în care aceasta este administrată sau folosită de alte persoane decât titularul dreptului de proprietate.
Sentinţa a fost recurată de pârâta Direcţia Fiscală Locală Sibiu, iar prin Decizia nr. 866/2010, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - secţia de contencios administrativ şi fiscal a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Instanţa de control judiciar a apreciat că actele administrativ fiscale întocmite de către recurenta-pârâtă nu sunt rezultatul examinării tuturor probelor administrate în cauză şi nici a apărărilor care au fost invocate prin întâmpinare cu privire la legalitatea obligaţiei fiscale stabilite în sarcina intimatei reclamante, astfel că se impune rejudecarea pricinii în vederea stabilirii cu certitudine, pe baza probelor administrate de părţi, a persoanei care datorează impozitul pe clădiri şi accesoriile calculate de organul fiscal prin decizia de impunere din data de 10 februarie 2009.
Prin sentinţa nr. 211 din 08 septembrie 2010, Curtea de Apel Alba Iulia - secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondată acţiunea formulată de către reclamanta Academia Evanghelică Transilvania în contradictoriu cu pârâta Direcţia Fiscală Locală Sibiu.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea a reţinut că reclamanta a susţinut că nu este proprietarul construcţiei edificate pe terenul înscris în C.F. nr. 58145 Sibiu, şi că aceasta aparţine Parohiei Evanghelice C.A. din Turnişor, conform evidenţelor de carte funciară din CF 68145 Sibiu, astfel că impozitul pe clădiri este datorat de către Parohia Evanghelică C.A. din Turnişor, în conformitate cu prevederile art. 249 alin. (1) C. fisc.
În ceea ce priveşte persoana care are calitatea de contribuabil pentru construcţia pentru care pârâtul a calculat, prin decizia de impunere contestată, impozit pe clădiri în sarcina reclamantei, instanţa de fond a reţinut că imobilele înscrise în C.F. nr. 58145 Sibiu, construcţii şi teren în suprafaţă de 5832 mp şi teren pentru construcţii în suprafaţă de 1020 mp au fost comasate şi au fost reînscrise în acelaşi CF, construcţii şi teren, în suprafaţă de 6852 mp, cu titlu de proprietate în favoarea Parohiei Evanghelice C.A. din Turnişor, conform înscrierii de sub B1.
Conform înscrierii de sub B2, pe terenul identificat, construcţii şi teren, în suprafaţă de 6852 mp, prin încheierea nr. 13477 din 23 martie 2009, în baza Autorizaţiei de construire, a procesului verbal de recepţie, a Certificatului eliberat de către Primăria Sibiu şi a documentaţiei cadastrale avizată şi recepţionată de către O.C.P.I. Sibiu s-a notat existenţa unei alte construcţii-clădire, sediu pentru Academia Evanghelică, clădire pentru care pârâtul a calculat în sarcina reclamantei impozit şi accesorii, prin decizia de impunere contestată.
Prin urmare, instanţa a reţinut că operaţiunea de C.F. de la B2 nu a avut ca obiect înscrierea dreptului de proprietate asupra acestei clădiri, ci a vizat exclusiv menţionarea ridicării unei noi construcţii pe terenul identificat, astfel că aceasta constituie o simplă menţiune informativă care nu produce nici un efect juridic în ceea ce priveşte dreptul de proprietate, astfel că reclamanta nu poate opune pârâtului cuprinsul cărţii funciare, susţinerile reclamantei sub acest aspect fiind neîntemeiate.
Concluzionând, a apreciat că organele fiscale au considerat în mod corect că reclamanta are calitatea de contribuabil pentru construcţia edificată în baza Autorizaţiei de construire emisă pe numele reclamantei pentru terenul înscris în C.F.. nr. 58145 Sibiu, aceasta fiind proprietarul acestei construcţii.
Curtea a mai reţinut că reclamanta este cea care prin Declaraţia de impunere nr. 6725 din 10 februarie 2009 a adus la cunoştinţa organului fiscal faptul că deţine în proprietate începând cu anul 2002 un imobil-clădire, situată în Sibiu, cu destinaţia de sediu, iar construcţia se află înregistrată în contabilitatea proprie a reclamantei cu o valoare de inventar de 773081 lei, făcând parte din patrimoniul acesteia, aşa cum rezultă din bilanţul contabil pe anii 2006, 2007, 2008 şi din inventarele mijloacelor fixe (f.36-38).
În privinţa dreptului de superficie al reclamantei asupra imobilului, s-a reţinut de către instanţă că omisiunea înscrierii acestui drept în cartea funciară nu echivalează cu inexistenţa dreptului, aşa cum susţine reclamanta, întrucât lipsa înscrierii în cartea funciară are ca efect doar inopozabilitatea lui faţă de terţi, potrivit art. 25 din Legea nr. 7/1996.
în altă odine de idei, Curtea a constatat că nu sunt îndeplinite nici condiţiile prevăzute de art. 250 alin. (1) pct. 3 C. fisc. care prevăd exceptarea de la plata impozitului datorat, reţinând că potrivit adresei din 16 august 2010 emisă de către Consistoriul Superior al Bisericii Evanghelice C.A. din România, în clădirea ce constituie sediul reclamantei se desfăşoară activităţi religioase care ţin de cultul evanghelic, precum şi activităţi specifice învăţământului confesional, dar că Academia Evanghelică Transilvania, Parohia Turnişor nu constituie o instituţie de învăţământ de stat, confesional sau particular, autorizată, astfel că nu se încadrează în prevederile art. 250 alin. (1) pct. 3 C. fisc., care prevăd exceptarea de la plata impozitului datorat prin efectul legii.
Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamanta Academia Evanghelică Transilvania, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând motivele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. – „hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura sa”, respectiv ”hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii”.
Criticile formulate de recurenta-reclamantă în susţinerea motivelor de recurs, sunt, în esenţă, următoarele:
- în mod eronat şi numai cu aplicarea greşită a legii, instanţa de fond a apreciat că, reclamanta Academia Evanghelică Transilvania este proprietara imobilului şi datorează impozit pe clădire.
Din interpretarea dispoziţiilor legale incidente în cauză, art. 249 alin. (1) C. fisc. şi pct. 17 alin. (1) din Normele Metodologice de aplicare a Codului fiscal, precum şi art. 30 şi art. 31 din Legea nr. 7/1996, proprietarul imobilului este cel care datorează impozit, în speţă acesta fiind Parohia Evanghelică C.A. Turnişor, dreptul de proprietate asupra clădirii în litigiul fiind înscris în Cartea funciară - foaia B – pe numele său.
- în mod greşit prima instanţă s-a pronunţat asupra existenţei unui drept de superficie, în primul rând pentru ca acest aspect nu a făcut obiectul apărării din partea pârâtei, nefiind pus în discuţia părţilor din oficiu de către instanţă şi al doilea rând pentru că superficia ca dezmembrământ al dreptului de proprietate nu a fost notată în foaia Cărţii funciare, deci nu există ca drept.
Totodată, precizează recurenta-reclamantă din împrejurările în care a fost realizată construcţia şi înscris dreptul de proprietate în C.F. rezultă faptul că nu a existat niciodată intenţia de constituire a unui drept de superficie.
- instanţa de fond nu a observat că determinante cu privire la condiţiile de construire, dar şi la destinaţia finală a construcţiei precum şi la titularul dreptului de proprietate asupra acestui imobil sunt raporturile dintre constructor şi proprietarul terenului precum şi raporturile dintre constructor şi finanţator.
Convenţia încheiată între Parohia Evanghelică C.A. Turnişor şi Academia Evanghelică Transilvania, înregistrată sub nr. 41 din 7 iunie 1997 stipulează că la terminarea construcţiei, aceasta devine proprietatea Parohiei Evanghelice C.A. Turnişor, dreptul de proprietate fiind înscris în C.F. pe numele acestei Parohii.
Cât priveşte cea de-a doua categorie de raporturi, aceea dintre constructor şi finanţator, recurenta-reclamantă susţine că Asociaţia E.F.S. Germania, care a sponsorizat pe reclamantă în construirea acestui sediu, a stabilit care va fi situaţia juridică a imobilului şi anume că acesta „după terminarea lucrărilor de construcţie va trece în totalitate în proprietatea Parohiei Evanghelice Turnişor”, această parohie având obligaţia de a asigura în noua construcţie sediul de funcţionare al Academiei Evanghelice Transilvania.
- instanţa de fond a dat o interpretare total greşită excepţiei prevăzută de dispoziţiile art. 250 pct. 4 C. fisc., excepţie care înlătură obligativitatea de a plăti impozitul pe clădire.
Intimata - Direcţia Fiscală Locală Sibiu a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca fiind legală şi temeinică.
Analizând recursul formulat prin prisma motivelor de recurs invocate şi în raport de legislaţia incidentă precum şi materialul probator administrat în cauză, Înalta Curte constată că este nefondat, potrivit considerentelor ce se vor arăta continuare.
Astfel, cum susţine recurenta-reclamantă, problema pusă în discuţie şi căreia trebuie să i se dea o rezolvare este aceea a proprietarului construcţiei cu destinaţia de sediu al recurentei - reclamante, construcţie edificată pe terenul Parohiei Evanghelice C.A. Turnişor, acesta fiind ţinut de obligaţia de a plăti impozitul pe clădire.
Recurenta-reclamantă precizează că în mod eronat instanţa de fond nu a constatat calitatea de proprietar asupra construcţiei a Parohiei Evanghelice C.A. Turnişor, dat fiind că în Cartea Funciară s-au făcut menţiuni privind înscrierea acestui drept în folosul său, astfel că sunt aplicabile dispoziţiile art. 30 şi art. 31 din Legea nr. 7/1996, potrivit cărora cuprinsul C.F. „se consideră exact numai în folosul acelei persoane care, în virtutea unui act juridic cu titlu legal, a dobândit cu bună credinţă un drept real înscris în Cartea funciară”.
Numai că, astfel cum corect reţine prima instanţă, operaţiunea de C.F. de la B.2 nu a avut ca obiect înscrierea dreptului de proprietate asupra acestei clădiri în favoarea Parohiei Evanghelice C.A. Turnişor, ci pur şi simplu s-a procedat la „o notare a construcţiilor edificate asupra imobilului de sub A+1, notare ce a avut la bază încheierea cu nr. 13477 din 23 martie 2009, Autorizaţia de construire, Procesul-verbal de recepţie, Certificatul eliberat de Primăria Sibiu şi Documentaţia cadastrală avizată şi recepţionată de către O.C.P.I. Sibiu.
Deci, practic în C.F. s-a făcut menţiunea ridicării unei noi construcţii de către Academia Evanghelică Transilvania Sibiu pe terenul identificat, în suprafaţă totală de 1020 mp, menţiune care are numai un caracter informativ, fără a produce consecinţe juridice în ceea ce priveşte dreptul de proprietate, astfel cum în mod eronat susţine recurenta-reclamantă.
Pe de altă parte, astfel cum, în mod just concluzionează instanţa de fond, autorizaţia de construire a fost emisă pe numele recurentei-reclamante, recepţia construcţiei s-a realizat de către reclamantă, procesul verbal de recepţie fiind avizat de către aceasta, construcţia fiind edificată de către recurentă, pe cheltuiala sa, iar din actele contabile – bilanţul pe anii 2006, 2007, 2008 - rezultă că această clădire a fost înscrisă în contabilitatea şi patrimoniul recurentei ca mijloc fix.
Trebuie reţinut şi faptul că declaraţia fiscală pentru stabilirea impozitului pe clădiri din 10 februarie 2009 a fost întocmită de recurentă, aceasta declarând pe proprie răspundere că este proprietara imobilului, ulterior solicitând şi eliberarea unui certificat fiscal pentru notarea clădirii în cartea funciară, certificat ce le-a fost eliberat la 17 martie 2009.
Din cele expuse, aspecte reţinute şi de instanţa de fond, rezultă fără echivoc că recurenta-reclamantă s-a comportat ca un adevărat proprietar al clădirii supuse impozitării, astfel încât în mod corect organele fiscale şi implicit instanţa de fond a considerat că are calitatea de contribuabil şi datorează impozit pe clădire, astfel cum prevăd dispoziţiile alin. (1) al art. 249 cap. II Titlul IX C. fisc. şi pct. 17 teza a II-a din Normele Metodologice de aplicare a Codului fiscal.
Cât priveşte cea de-a doua critică referitoare la greşita stabilire a existenţei unui drept de superficie, aceasta este total nefondată.
Recurenta-reclamantă porneşte de la ideea că din moment ce acest drept de superficie nu este notat în foaia C a Cărţii Funciare, el nu există şi că de fapt nu a existat niciodată intenţia de constituire a unui drept de superficie.
Susţinerea este în contradicţie cu probele aflate la dosar, deoarece la fila 85 dosar fond există înscrisul intitulat „ofertă constituire drept de superficie”, prin care Parohia Evanghelică C.A. Turnişor, în calitate de proprietară a terenului pentru construcţii în suprafaţă totală de 1020 mp, înţelege să constituie în favoarea recurentei-reclamante Academia Evanghelică Transilvania Sibiu, un drept de superficie asupra terenului în vederea edificării de către superficiari pe acest teren a unei construcţii, consimţind totodată la intabularea dreptului de superficie şi a dreptului de proprietate asupra construcţiei pe numele superficiarilor în Cartea funciară.
Aşadar, astfel cum se precizează şi în considerentele sentinţei, acest drept de superficie, constând în dreptul de folosinţă asupra terenului şi în dreptul de proprietate asupra construcţiei notată în C.F. sub B.2, există independent de faptul că a fost operat sau nu în C.F. lipsa înscrierii în C.F., făcându-l doar inopozabil faţă de terţi, potrivit art. 25 din Legea nr. 7/1996.
Referitor la susţinerile recurentei-reclamante, într-o a treia critică adusă sentinţei, potrivit căreia un rol determinant în stabilirea titularului dreptului de proprietate asupra imobilului în discuţie l-ar avea raporturile dintre constructor şi proprietarul terenului precum şi cele dintre constructor şi finanţator, în cadrul acestor raporturi stabilindu-se de comun acord că proprietar al imobilului construit ca sediu al Academiei Evanghelice Transilvania va deveni Parohia Evanghelică C.A. Turnişor, trebuie precizat că acestea sunt lipsite de relevanţă, din documentaţia existentă la dosarul cauzei rezultând fără dubiu că proprietara imobilului este recurenta-reclamantă, ceea ce-i confirmă şi calitatea de contribuabil, ţinut potrivit textelor de lege precizate deja, de obligaţia de a achita impozitul pe clădiri.
Ultima critică vizând interpretarea greşită dată de către instanţa de fond, dispoziţiile art. 250 pct. 4 C. fisc., este şi ea neîntemeiată.
Potrivit acestui text de lege, „clădirile pentru care nu se datorează impozit prin efectul legii sunt „clădirile care constituie patrimoniul unităţilor şi instituţiilor de învăţământ de stat, confesional sau particular autorizate să funcţioneze provizoriu ori acreditate, cu excepţia încăperilor care sunt folosite pentru activităţi economice”.
Astfel cum corect reţine şi instanţa de fond, situaţia invocată de recurentă nu se regăseşte în textul de lege indicat, conform adresei din 14 august 2010, emisă de Consistoriul Superior al Bisericii Evanghelice din România, rezultând că în clădire se desfăşoară activităţi religioase care ţin de cultul evanghelic, dar că Academia Evanghelică Transilvania, Parohia Turnişor, nu constituie o instituţie de învăţământ de stat profesional sau particular autorizată.
Dar chiar dacă în clădire s-ar desfăşura şi activităţi de învăţământ cu specific religios, tot nu ar putea beneficia de scutire de impozit pentru că nu sunt întrunite condiţiile de la art. 250 alin. (1) pct. 3 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, adică: clădirea să fie prin destinaţie lăcaş de cult sau aşezământ cu caracter social-caritabil, să aparţină unui cult religios recunoscut oficial în România şi în clădire să nu se desfăşoară activităţi economice.
Or, imobilul în cauză nu îndeplineşte aceste condiţii, Academia Evanghelică Transilvania fiind persoană juridică cu statut de asociaţie religioasă, iar destinaţia sa nu este aceea de locaş de cult sau anexă a acestuia şi nici de aşezământ cu caracter social-caritabil, ci de sediu al asociaţiei.
Pentru toate aceste considerente, constatând că soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică, recursul se priveşte ca nefondat şi în baza art. 312 C. proc. civ., urmează a fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Academia Evanghelică Transilvania împotriva sentinţei nr. 211 din 8 septembrie 2010 a Curţii de Apel Alba Iulia – secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 4 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 25/2011. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2505/2011. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
