ICCJ. Decizia nr. 2618/2011. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.2618/2011
Dosar nr. 4923/1/2009
Şedinţa publică din 10 mai 2011
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele.
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 01 iunie 2009, reclamanţii O.M. şi O.S. au solicitat, în contradictoriu cu STATUL ROMÂN prin COMISIA CENTRALĂ PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR, obligarea pârâtului să transmită dosarul unui evaluator sau societăţii de evaluare în vederea întocmirii raportului de evaluare privind exproprierea imobilului, construcţie şi teren situate în municipiul Botoşani, proprietatea reclamanţilor.
În motivarea în fapt a cererii s-a arătat că prin Dispoziţia 5301/2006, Primăria Municipiului Botoşani a înaintat Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor dosarul înregistrat cu nr. 30648/CC, iar pârâta prin nerezolvarea în termen a cererii formulate încalcă prevederile art. 6 din CEDO.
Prin întâmpinare pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 616 din 3 februarie 2010 a admis acţiunea formulată de reclamanţii O.M. şi O.S., în contradictoriu cu pârâtul STATUL ROMÂN PRIN COMISIA CENTRALĂ PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR şi a obligat pârâtul să trimită dosarul reclamanţilor unui evaluator autorizat.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut următoarele considerente:
Prin Dispoziţia nr. 5301/2006 emisă de Primăria Municipiului Botoşani s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în favoarea reclamanţilor pentru imobilul situat în municipiul Botoşani.
Dispoziţia menţionată împreună cu dosarul aferent, întocmite potrivit dispoziţiilor Titlului VII capitolul 5, art. 16 alin. (2) şi (3) din Legea 247/2005, însoţit de avizul de legalitate prevăzut de aceleaşi dispoziţii legale au fost înaintate pârâtei A.N.R.P. care ar fi trebuit să urmeze procedura prevăzută de alin. (4), (5) şi (6) ale aceluiaşi articol în vederea emiterii deciziei cuprinzând titlul de despăgubiri.
Curtea a reţinut că deşi pârâta a confirmat reclamantelor înregistrarea dosarului aferent Dispoziţiei 5301/2006, nici până la data formulării cererii de chemare în judecată, aceasta nu demarase procedura prevăzută de dispoziţiile legale menţionate anterior, iar susţinerea pârâtei potrivit căreia ar fi înaintat dosarul unei societăţi de evaluatori autorizaţi nu este confirmată de niciuna dintre dovezile existente la dosarul cauzei.
Prima instanţă a apreciat că deşi legea nu impune un termen de soluţionare a cererilor, iar prin Decizia nr. 2 din 28 februarie 2006 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, s-a stabilit o modalitate aleatorie de selectare a dosarelor aferente dispoziţiilor de restituire, neefectuarea nici uneia din operaţiunile juridice necesare emiterii titlului de despăgubire într-un interval de 1 an de la data înregistrării dosarului poate fi însă apreciată ca reprezentând o încălcare a dreptului reclamantelor la soluţionarea cererilor într-un termen rezonabil, astfel că, acesta este prevăzut de dispoziţiile art. 6 din CEDO.
Curtea a mai reţinut că pârâta nu a depus la dosarul cauzei nici o dovadă care să justifice existenţa unor motive obiective pentru care cererea reclamanţilor nu a fost analizată într-un termen rezonabil, iar invocarea lipsei unor documente din cuprinsul dosarului de despăgubire nu poate fi reţinută în condiţiile în care avizul de legalitate al Prefectului există în cadrul acestuia, iar dispoziţiile legale incidente în cauză nu prevăd completarea acestuia după emiterea avizului de legalitate.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Recurenta a susţinut, în esenţă, că în mod greşit prima instanţă a admis acţiunea şi a obligat pârâta să transmită dosarul unui evaluator deoarece procedura administrativă era declanşată, dosarul urmând a fi transmis la evaluator în funcţie de prevederile Deciziei nr. 2815/2008 a C.C.S.D.
A arătat recurenta că, după parcurgerea etapei transmiterii şi înregistrării dosarelor, această procedură administrativă prevăzută la Cap. V Titlul VII din Legea nr. 247/2005 vizează analizarea sub aspectul legalităţii a respingerii cererii de restituire în natură şi sub aspectul cuantumului pretenţiilor de restituire în echivalent a dosarelor constituite în temeiul Legii nr. 10/2001 şi soluţionate fie printr-o dispoziţie ce conţine oferta de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent, emise înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, fie printr-o decizie de propunere de acordare de despăgubiri în condiţiile legii speciale, emisă ulterior intrării în vigoare a actului normativ amintit.
O altă critică se referă la faptul că prima instanţă şi-a motivat soluţia pe încălcarea principiului soluţionării cererii într-un termen rezonabil şi că în acest fel au fost încălcate prevederile Deciziei nr. 2815/2008 a CCSD, care a fost emisă în temeiul art. 17 alin. (2) din Normele metodologice pentru aplicarea Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
A mai arătat că la emiterea acestei decizii a fost avută în vederea respectarea principiului egalităţii în drepturi a persoanelor îndreptăţite.
A susţinut că procedura administrativă este reglementată de prevederile art. 16, Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Înalta Curte, analizând actele şi lucrările dosarului în raport cu criticile formulate şi dispoziţiile legale aplicabile, constată că recursul nu este fondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Legislaţia aplicabilă Legea nr. 247/2005, Titlul VII art. 16. alin. (1) „Deciziile/dispoziţiile emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor administraţiei publice centrale învestite cu soluţionarea notificărilor şi în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire, însoţite, după caz, de situaţia juridică actuală a imobilului obiect al restituirii şi întreaga documentaţie aferentă acestora, inclusiv orice înscrisuri care descriu imobilele construcţii demolate depuse de persoana îndreptăţită şi/sau regăsite în arhivele proprii, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale, pe judeţe, conform eşalonării stabilite de aceasta, dar nu mai târziu de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi" . Art. 16. alin. (6) După primirea dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va efectua procedura de specialitate, şi va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisie Centrale. Acest raport va conţine cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire.
Art. 16. alin. (7) în baza raportului de evaluare Comisia Centrală va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare.
Analiza legislaţiei relevante în cauză demonstrează că prin Legea nr. 247/2005 nu s-a instituit un termen pentru soluţionarea dosarelor.
Referitor la lipsa unui termen de soluţionare a cererilor din legislaţia naţională aplicabilă, arătăm că în baza art. 11 alin. (2) din Constituţia României tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern, iar dispoziţiile alin. (2) din art. 20 al Constituţiei României obligă la aplicarea prioritară a reglementărilor internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte.
România a ratificat Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prin Legea nr. 30/1994, astfel că instanţa în faţa căreia se invocă existenţa unei neconcordanţe între legislaţia naţională şi dispoziţia Convenţiei va aplica cu prioritate prevederile convenţiei.
In baza aceluiaşi temei constituţional, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului este direct aplicabilă în sistemul român de drept.
În cauza de faţă, judecătorul naţional a stabilit concret că omisiunea legiuitorului de a prevedea un termen rezonabil de soluţionare a procedurii se constituie în încălcarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, privind procesul echitabil.
În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat în mod constant că prin nefinalizarea procedurilor administrative şi judiciare într-un termen rezonabil se aduce atingere evidentă art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În raport de data depunerii cererii şi jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg se reţine că a avut o încălcare a dreptului la un proces echitabil, prin nesoluţionarea într-un termen rezonabil a cererii de acordare a măsurilor reparatorii.
În ceea ce priveşte data depunerii notificării se constată că aceasta a fost depusă potrivit Dispoziţiei 5301/2006 sub nr. 30648/CC.
Referitor o eventuală încălcare a egalităţii de tratament şi în consecinţă, discriminarea unor diferite categorii de beneficiari ai legii, ca efect al admiterii acţiunii, Înalta Curte arată că potrivit art. 2 alin. (1) din OG nr. 137/2000, prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţii sau preferinţă pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, apartenenţă la o categorie defavorizată sau orice alt criteriu care are ca efect sau ca scop restrângerea sau înlăturarea recunoaşterii folosinţei sau exercitării în condiţii de egalitate a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege în domeniul politic, economic social, cultural sau în orice alt domeniu al vieţii publice.
In acest context, analiza existentei unei discriminări între anumite categorii de persoane trebuie să pornească de la textul indicat mai sus, de la întrunirea cerinţelor acestui text, urmând a se face şi aplicabilitatea prevederilor din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi a jurisprudenţei acesteia.
În cauza de fată, se constată că nu există discriminare între reclamantă şi o altă categorie socială aflată în aceeaşi situaţie de fapt ca şi acesta, întrucât potrivit art. 21 din Constituţia României, orice persoană se poate adresa justiţiei, pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor sale legitime, nicio lege neputând îngrădi acest drept.
Ori, în aceste condiţii recurenta tinde la introducerea unui fine de primire a acţiunilor ca urmare a faptului că printr-o dispoziţie internă s-a reglementat modul de selectare a dosarelor.
Soluţiile instanţei de judecată au fost pronunţate tocmai pentru a sancţiona pasivitatea şi tergiversarea soluţionării cererilor de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Trebuie precizat că oricare dintre persoanele aflate într-o situaţie identică cu cea a reclamantei a beneficiat de un tratament egal din partea instanţei naţionale, astfel că motivul de recurs este nefondat.
Având în vedere considerentele de mai sus, Înalta Curte constată că recursul declarat de Statul Român - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, este nefondat, astfel că în baza art. 312 C. proc. civ., acesta se va respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Statul Român - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinţei nr. 616 din 3 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2617/2011. Contencios. Cetăţenie. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2619/2011. Contencios. Cetăţenie. Recurs → |
|---|
