ICCJ. Decizia nr. 2832/2011. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2832/2011
Dosar nr. 480/2/2008
Şedinţa publică din 18 mai 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Primul ciclu procesual
Prin sentinţa civilă nr. 3467 din 07 decembrie 2006, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta SC S. SA privind anularea raportului de inspecţie fiscală din 27 februarie 2006 a deciziei de impunere din 28 aprilie 2006 emisă de A.F.M. în sarcina reclamantei pentru suma de 131.478,5 RON şi a deciziei din 3 mai 2006 prin care pârâta i-a respins contestaţia administrativă.
Împotriva acestei sentinţe a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta SC S. SA Sighişoara.
Prin Decizia nr. 5265/2/2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul reclamantei, a casat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, reţinând că deşi societatea reclamantă nu a cerut în mod expres, instanţa de fond trebuia să pună în discuţia părţilor necesitatea efectuării unei expertize de specialitate în vederea verificării susţinerilor contradictorii ale părţilor în legătură cu baza impozabilă în raport cu care trebuia calculată contribuţia la Fondul de Mediu.
Rejudecând, Curtea de Apel Bucureşti, prin sentinţa nr. 3021 din 6 iunie 2010, a admis în parte acţiunea, astfel cum a fost precizată de reclamanta SC S. SA Sighişoara, în contradictoriu cu pârâta A.F.M., a anulat în parte raportul de inspecţie fiscală din 27 februarie 2006 încheiat de A.F.M. şi Decizia de impunere din 28 aprilie 2006, în sensul că a stabilit obligaţia de plată a reclamantei pentru perioada de 07 iunie 2002 - 31 decembrie 2004 la suma de 54.864,22 RON, cu accesoriile aferente, conform actelor normative în vigoare în perioada respectivă.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că prin raportul de inspecţie fiscală din 27 februarie 2006 Decizia de impunere din 27 februarie 2002 şi ulterior, în urma contestaţiei administrative, prin Decizia din 28 septembrie 2006 s-a stabilit că reclamanta datorează pentru perioada 07 iunie 2002 - 31 februarie 2004, suma totală de 1.314.785 (RON) reprezentând contribuţia de 3% din valoarea ambalajelor comercializate de producători şi importatori, cu excepţia celor utilizate pentru medicamente de 813.980 RON, dobânzi de 394.244 RON şi penalităţi de întârziere de 106.561 RON.
Având în vedere atât prevederile Legii nr. 293/2002, cât şi concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, instanţa de fond a constatat că obligaţia de plată a SC S. SA Sighişoara pentru perioada 29 iunie 2002 - 2 octombrie 2003, respectiv 3 octombrie 2003 - 31 decembrie 2004 este de 54.879,44 RON conform tabelelor de calcul 1, 2 şi 4 anexă la raportul de expertiză.
Totodată, instanţa de fond a reţinut că la această sumă se adaugă accesorii (majorări de întârziere/dobânzi) în cuantumul legal, calculate de la data scadenţei datoriei până la plata integrală a acesteia, potrivit situaţiei din tabelele 1 şi 2 prin care sunt determinate cantităţile lunare de ambalaje comercializate de SC S. SA Sighişoara, în perioada 29 iunie 2002 - 03 octombrie 2003, respectiv de la data aplicării Legii nr. 293/2002, până la data abrogării dispoziţiilor acesteia, prin OUG nr. 86/2003.
De asemenea, prima instanţă a constatat că pentru lunile iulie, august, septembrie, noiembrie, decembrie 2002, precum şi pentru lunile ianuarie, februarie, mai 2003, potrivit art. 9 alin. (3) din Legea nr. 293/2002 societatea reclamantă nu datorează fondul pentru mediu, deoarece cantitatea reciclată de ciob achiziţie şi ciob propriu este mai mare decât cantitatea vândută.
S-a mai reţinut în considerentele sentinţei atacate că la data de 03 octombrie 2003 a fost modificată baza de impunere prin intrarea în vigoare a dispoziţiilor OUG nr. 86/2003, astfel că reclamanta datorează pentru perioada octombrie 2003 - decembrie 2004 suma de 1666,10 RON din care a virat, deja, suma de 199,62 RON.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs pârâta A.F.M., care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie pentru următoarele motive:
- Sentinţa instanţei de fond nu cuprinse motivele pe care se sprijină, încălcându-se dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât în considerentele hotărârii s-au preluat concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, fără argumente temeinice şi legale ale judecătorului, motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în acest sen fiind şi practica Curţii Europene a Drepturilor Omului(cauzele A. şi B. contra României).
- Hotărârea s-a dat fără temei legal, în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece se bazează pe o expertiză ale cărei concluzii sunt neconforme cu situaţia de fapt şi cu dispoziţiile legale în vigoare.
Recurenta a susţinut că la calculul „valorii ambalajelor comercializate de producători şi importatori, cu excepţia celor utilizate pentru medicamente” expertul a făcut trimitere la prevederile HG nr. 349/2002 care priveşte obiectivele de colectare şi reciclare pentru perioada 3 octombrie 2003 – 31 decembrie 2004 pentru contribuţia prevăzută în art. 1 pct. 13 lit. d) din OUG nr. 86/2003, care a modificat şi completat Legea nr. 73/2000 privind fondul pentru mediu, considerând în mod eronat că se calculează contribuţia de 3% din valoarea ambalajelor comercializate de producători şi importatori prin raportare numai la cantitatea ambalajelor comercializate în ţară, deşi textul menţionat anterior nu face o asemenea distincţie.
S-a mai arătat că în tabelele de calcul prin care s-au determinat cantităţile lunare de ambalaje comercializate de intimata – reclamantă în perioada 29 iunie 2002 – 3 octombrie 2003, în mod greşit expertul a luat în considerare cantitatea de deşeu de sticlă provenită din procesul tehnologic, reciclată, contrar dispoziţiilor art. 9 alin. (3) din Legea nr. 293/2002, care face referire numai la deşeurile de ambalaje colectate şi reciclate, deşeurile de produse contabilizate de expert neîncadrându-se în niciuna din aceste categorii.
Recurenta – pârâtă a învederat că în mod eronat expertul a concluzionat că pentru lunile iulie – decembrie 2002 intimata ar fi folosit o cantitate de material reciclat pentru obţinerea producţiei, mai mare decât cantitatea vândută, astfel că nu datora contribuţie la Fondul de mediu, conform art. 9, alin. (3) din Legea nr. 293/2002, întrucât recuperarea ambalajelor reutilizabile (paleţi din lemn, box-paleţi, şipci) pentru a fi din nou introduse în producţie şi folosite ca ambalaj nu înseamnă îndeplinirea obiectivelor prevăzute de HG nr. 349/2002.
A susţinut recurenta – pârâtă că îndeplinirea acestor obiective putea fi dovedită numai cu documente contabile – factură fiscală sau aviz de însoţire a mărfii, care trebuiau să însoţească orice marfă sau ambalaj ce se returnează, iar intimata trebuia să întocmească Registrul de Evidenţă a Deşeurilor, pentru evidenţa cantitativă şi cronologică a acestora.
Apărările intimatei
În temeiul art. 308 alin. (2) C. proc. civ. intimata a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului pârâtei ca nefondat.
Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Analizând sentinţa criticată prin prisma motivelor de recurs, ţinând cont de actele şi lucrările dosarului, precum şi de dispoziţiile legale incidente, inclusiv ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:
Prima critică formulată de recurenta – pârâtă A.F.M. Bucureşti, privind nemotivarea hotărârii întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., este nefondată, deoarece sentinţa atacată cu recurs conţine elementele obligatorii prevăzute de art. 261 C. proc. civ.
Contrar susţinerilor recurentei, se constată că hotărârea recurată cuprinde toate argumentele de fapt şi de drept care au format convingerea judecătorului cu privire la soluţia pronunţată.
Nu este vorba de o „preluare” fidelă a concluziilor raportului de expertiză, deoarece, pe de o parte judecătorul fondului trebuia să respecte considerentele deciziei de casare nr. 43/3/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care îl obligau să pună în discuţia părţilor necesitatea efectuării unei expertize de specialitate pentru stabilirea corectă a bazei impozabile, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte, în considerentele sentinţei nr. 3021/2010 Curtea de Apel Bucureşti a motivat înlăturarea argumentelor prezentate de recurenta - pârâtă care vizau aplicarea pretins greşită a dispoziţiilor art. 9 lit. d) din Legea nr. 293/2002, astfel că nu poate fi vorba de o „nemotivare” a hotărârii, în sensul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care să încalce dreptul recurentei la un proces echitabil prevăzut de art. 6 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Împrejurarea că judecătorul fondului a făcut trimitere la date statistice şi contabile prezentate de experta E.C. nu înseamnă o preluare mecanică a concluziilor expertului şi, pe cale de consecinţă o nemotivare a hotărârii, fără argumente proprii ale instanţei deoarece, atâta timp cât într-o cauză s-a întocmit o expertiză de specialitate, pe baza evidenţelor contabile ale intimatei, dar care a ţinut cont şi a analizat susţinerile fiecăreia din părţi, respectând principiul contradictorialităţii (instanţa dispunând refacerea raportului de expertiză cu convocarea părţilor care şi-au trimis reprezentanţi la 12 mai 2009, după cum rezultă din raportul refacere şi procesul-verbal încheiat la aceiaşi dată, de la dosarul de fond) judecătorul fondului, care a apreciat ca fiind corecte concluziile expertizei, le poate folosi în argumentarea hotărârii, întrucât acestea prezintă rezultatul constatărilor de fapt ale unui specialist, în urma analizei probelor administrate de părţi, dar şi a diferitelor argumente de fapt şi de drept ale acestora, criticile recurentei fiind nefondate sub acest aspect.
Se constată că nici motivele de recurs invocate de pârâtă, subsumate art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu sunt fondate, acestea reprezentând de fapt critici aduse raportului de expertiză întocmit de expert E.C., la care recurenta pârâtă nu a formulat obiecţiuni, aşa cum rezultă din încheierea de dezbateri din 1 iunie 2010.
Înalta Curte constată că pentru prima dată în recurs pârâta a invocat interpretarea şi aplicarea pretins greşită a dispoziţiilor HG nr. 349/2002 în privinţa obiectivelor de colectare stabilite pentru perioada 3 octombrie 2003 - 31 decembrie 2004 la calculul contribuţiei prevăzute de Legea nr. 73/2000, modificată şi completată prin art. 1 pct. 13 lit. d) din OUG nr. 86/2003, contrar art. 292 C. proc. civ., aplicabile şi în recurs, aşa cum dispune art. 316 C. proc. civ., întrucât recurenta – pârâtă nu a formulat obiecţiuni la expertiza care a concluzionat asupra acestui aspect.
Cercetând totuşi această critică prin prisma art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că textul invocat de recurentă priveşte veniturile din care se constituie fondul pentru mediu, art. 9 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 293/2002 prevăzând ca noua sursă a acestui fond „o cotă de 3% din valoarea ambalajelor comercializate de producători şi importatori cu excepţia celor utilizate pentru medicamente” recurenta susţinând că în mod greşit această cotă a fost aplicată de expert numai ambalajelor comercializate în ţară.
În mod corect expertul şi instanţa de fond au interpretat această dispoziţie ca fiind ca fiind aplicabilă numai ambalajelor comercializate pe piaţa naţională, exportatorii de ambalaje nefiind nominalizaţi între persoanele obligate să contribuie cu cota de 3% la fondul pentru mediu, deoarece deşeurile de ambalaje care părăsesc teritoriul naţional intră sub incidenţa legislaţiei din statul de destinaţie, nemaiconstituind „deşeuri” pe teritoriul statului ce a realizat exportul.
În acest sens sunt şi prevederile Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 78/2000 privind regimul deşeurilor şi ale HG nr. 349/2002 privind gestionarea ambalajelor şi deşeurilor de ambalaje emisă şi aplicarea acestui act normativ, care la art. 2 prevede că:„sunt supuse prevederilor prezentei hotărâri toate ambalajele introduse pe piaţă”.
Nici nu ar fi logic să achită contribuţie la Fondul de mediu un operator economic care degajează /evacuează din ţară deşeuri de ambalaje, atâta timp cât această contribuţie are menirea de a contracara efectul negativ pe care deşeurile de orice natură îl au asupra mediului, dându-se astfel eficienţă principiului acţiunii preventive în domeniul protecţiei mediului, aşa cum este acesta reglementat de art. 3 lit. c) din OUG nr. 195/2005 privind protecţia mediului.
De altfel, prin art. I pct. 13 din OUG nr. 86/2003 acest aspect a fost pe deplin clarificat, de la data intrării în vigoare a acestui act normativ – 13 octombrie 2003, care a modificat art. 8 lit. d) din Legea nr. 73/2000 modificată, între veniturile Fondului pentru mediu fiind menţionate „o sumă de 10.000 RON/kg din greutatea ambalajelor introduse pe piaţa naţională de producătorii şi importatorii de bunuri ambalate, cu excepţia celor utilizate pentru medicamente”.
În concluzie, atât expertiza cât şi sentinţa atacată au stabilit corect contribuţia datorată de intimata – reclamantă la Fondul de mediu pentru perioada 2006 – 2001 – 31 decembrie 2004, în care este cuprinsă în perioada contestată de recurentă.
O altă critică a recurentei priveşte aplicarea greşită - în opinia acesteia – a dispoziţiilor art. 9 alin. (3) din Legea nr. 293/2002, deoarece deşeurile de sticlă provenite din procesul tehnologic reciclate de intimată nu pot fi considerate „colectate” şi nu justifică scutirea de la plata contribuţiei fondului de mediu.
Textul invocat de recurentă – art. 9 alin. (3) din Legea nr. 293/2002 prevede: „în cazul colectării şi reciclării deşeurilor prevăzute de art. 1 lit. d) de către producători şi importatori, nu se va plăti această cotă decât pe diferenţa dintre cantităţile produse sau importate şi cantităţile colectate şi reciclate”.
Raportul de expertiză – refacere întocmit de expert E.C. a constatat că pentru lunile iulie – februarie 2003 cantitatea de deşeuri de sticlă reciclată (ciob achiziţie şi ciob propriu folosite în procesul de producţie) a fost mai mare decât cantitatea vândută, iar pentru această perioadă intimata nu datorează taxă la fondul pentru mediu.
Susţinerile recurentei sunt contrazise de Comisia Naţională pentru Reciclarea materialelor din cadrul Ministerului Industriei şi Resurselor, care prin adresa din 30 ianuarie 2003, aflată la dosar, din primul ciclu procesual, a comunicat intimatei expres că:
„În cazul colectării şi reciclării deşeurilor din sticlă provenite din ambalajele comercializate de dvs. conform art. 8 alin. (3) din Legea nr. 73/2000 nu se va plăti cota de 3% decât pe diferenţa dintre cantităţile de ambalaje produse şi cantităţile colectate şi reciclate.
Cioburile de sticlă rezultate din producţia proprie pe care dvs. le reutilizaţi în procesul de producţie sunt considerate deşeuri industriale reciclabile conform definiţiei date acestora în Normele privind procedura de acordare, prelungire, suspendare sau anulare a autorizaţiei de valorificare a deşeurilor industriale reciclabile din OUG nr. 16/2001 republicată”.
În raportul de expertiză tehnică întocmit la instanţa de fond de expert P.M. se explică procedeul de elaborare industrială a sticlei, de la topire, la solidificare şi recoacere, proces în care se elimină tensiunile interne din structura instabilă a acesteia, care generează spărturi şi deşeuri (cioburi).
Expertul a arătat că „marea majoritate a procedeelor tehnologice de elaborare a sticlei prevăd în reţetă cioburi achiziţionate sau rezultate din producţia internă, aşa cum este cazul şi tehnologiei utilizate la SC S. SA Sighişoara.
Susţinerile recurentei-pârâte cum că deşeurile de producţie nu pot fi considerate ca fiind colectate, se bazează pe noţiunea de ambalaje, aşa cum este aceasta definită de anexa 1 din HG nr. 349/2002 lit. j): „orice ambalaje sau materiale de ambalare care satisfac cerinţele de deşeu, exclusiv deşeurile din producţie”, însă acest text ce exclude deşeurile de producţie se aplică începând cu 5 august 2004, când HG nr. 349/2002 a fost modificată prin HG nr. 899/2004, până la această dată fiind aplicabile prevederile anexei 1, lit. i) din HG nr. 349/2002 – care nu conţineau această limitare.
Faţă de probele administrate, rezultă că nu sunt justificate criticile recurentei care vizează reciclarea ambalajelor de sticlă de către intimată.
Ultimul motiv de recurs, care priveşte neîndeplinirea, de către intimată, a obiectivelor de valorificare şi reciclare prevăzute de HG nr. 349/2002, acestea nefiind realizate prin recuperarea ambalajelor reutilizabile şi reintroducerea lor pe piaţă, este , de asemenea nefondat, din raportul de expertiză E.C. rezultând că ambalajele returnate intimatei: paleţi din lemn, şipci şi box paleţi metalici au fost prelucrate de o echipă condusă de un maistru, fiind supuse unor operaţiuni de recondiţionare pentru a fi repuse în circulaţie, intimata având atelier mecanic, tâmplărie, sudură şi lăcătuşărie pentru refacerea ambalajelor.
Împrejurarea că nu s-a ţinut un registru de evidenţă a deşeurilor nu este de natură să înlăture aplicarea facilităţilor legale privind scutirea de la plata contribuţiei la fondul de mediu, deoarece, din evidenţa contabilă a intimatei, verificată de experta E.C. (balanţe lunare sintetice şi analitice, jurnal de vânzări, fişe limită de consum, fişe de cont, facturi fiscale de achiziţie şi revânzare, situaţii lunare privind ambalajele introduse pe piaţă de intimată) s-a putut verifica îndeplinirea criteriilor procentuale stabilite prin legislaţie, pe perioada controlului.
Soluţia Înaltei Curţi
Constatând că sentinţa atacată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul declarat de A.F.M., ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de A.F.M. împotriva sentinţei nr. 3021 din 22 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2828/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2835/2011. Contencios. Anulare act... → |
|---|
