ICCJ. Decizia nr. 3046/2011. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.3046/2011
Dosar nr. 255/2011
Şedinţa publică din 25 mai 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamantul M.M., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, a solicitat anularea Ordinului nr. 5612 din 10 noiembrie 2010 emis de pârât, repunerea părţilor în situaţia anterioară în sensul reîncadrării reclamantului pe funcţia deţinută anterior şi suspendarea executării actului administrativ atacat, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei.
Prin încheierea de şedinţă din 29 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţiile prematurităţii şi a lipsei de interes în ceea ce priveşte cererea de suspendare a actului atacat.
Totodată, instanţa a respins cererea de suspendare, formulată de reclamantul M.M., ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că excepţia prematurităţii cererii de suspendare este nefondată, întrucât actul administrativ are forţă executorie de la data emiterii lui, fiind nerelevant faptul că efectele sale sunt afectate de o condiţie sau de un termen.
Referitor la excepţia lipsei de interes a cererii de suspendare, prima instanţă a constatat că şi aceasta este nefondată, având în vedere că existenţa unui interes actual pentru promovarea cererii trebuie raportată la normele speciale în materie de suspendare a actului administrativ, putând să se concluzioneze că, în raport de dispoziţiile art. 14 din Legea 554/2004, partea care riscă să sufere o pagubă iminentă prin menţinerea caracterului executoriu a unui act administrativ are un interes actual pentru promovarea unei cereri de suspendare a executării actului.
În ceea ce priveşte cererea de suspendare a Ordinului nr. 5612 din 10 noiembrie 2010 emis de pârât, instanţa de fond a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, având în vedere că , în cauză, nu s-a făcut dovada cazului bine justificat, întrucât prin ordinul a cărui suspendare se solicită s-a dispus încetarea contractului de management al reclamantului ca urmare a unei evaluări la care reclamantul a primit calificativul nesatisfăcător, iar motivele de nelegalitate invocate de reclamant cu privire la modul de acordare a calificativului nu sunt de natură să creeze o îndoială serioasă cu privire la legalitatea actului.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs reclamantul M.M., solicitând modificarea acesteia în sensul admiterii cererii de suspendare, pentru următoarele motive:
- încheierea pronunţată de instanţa de fond este insuficient şi inexact motivată, fiind de neînţeles cum a reuşit instanţa de fond să efectueze o apreciere corectă a motivelor de nelegalitate aduse în atenţia sa, în condiţiile în care prin sentinţă se arată că nu există suficiente date la acest moment al procedurii pentru determinarea normelor încălcate.
- în mod greşit s-a apreciat că în speţă nu s-a dovedit cazul bine justificat, având în vedere că ordinul atacat a fost emis în baza unui calificativ de nesatisfăcător, reclamantul fiind singurul din conducerea inspectoratului care a obţinut acest calificativ şi, totodată, este imposibil de justificat discrepanţa majoră dintre calificativele obţinute în anii anteriori şi calificativul aferent anului-şcolar 2009-2010.
- în mod greşit, s-a reţinut în încheierea atacată că nu este îndeplinită condiţia pagubei iminente, fiind evident că prin eliberarea din funcţia de conducere salariul recurentului s-a diminuat semnificativ.
În drept recurentul şi-a încadrat motivele de recurs, din punct de vedere procedural, în prevederile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Analizând actele şi lucrările dosarului de fond, precum şi motivele de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
În speţă, este nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care se referă la cazul în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
În dreptul intern, nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor, pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, conform jurisprudenţei instanţei de la Strasbourg, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuşi, în mod real, problemele esenţiale care i-au fost supuse şi nu doar să reia pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare.
Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii judecătoreşti înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raţionamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.
În speţa de faţă, instanţa de control judiciar consideră că hotărârea recurată îndeplineşte cerinţele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât prima instanţă a expus în mod corespunzător argumentele care au determinat formarea convingerii sale.
Mai precis, judecătorul fondului cauzei a prezentat în cuprinsul încheierii toate elementele care l-au condus la concluzia netemeiniciei cererii de suspendare.
Cu privire la motivele de recurs ce vizează condiţia cazului bine-justificat, în sensul art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată că motivele invocate de recurentul-reclamant, referitoare la calificativul „nesatisfăcător" acordat în mod nejustificat, sunt nefondate, întrucât doar existenţa unor aspecte de vădită nelegalitate sau de caracter vădit abuziv al actului a cărui suspendare se solicită poate constitui un caz bine justificat.
În ceea ce priveşte motivul de recurs ce vizează condiţia „pagubei iminente", Înalta Curte constată că această condiţie nu este întrunită, reclamantul - recurent nefăcând dovada lipsei de venituri, ci doar a diminuării indemnizaţiei de conducere, urmând a fi despăgubit în situaţia admiterii acţiunii de fond.
Urmare a încetării detaşării, reclamant a revenit la catedra rezervată pe care era titular, astfel că acesta nu suferă un prejudiciu material imediat care să justifice adoptarea măsurii suspendării executării actului.
În cazul în care acţiunea reclamantului va fi admisă şi actul se va anula aceasta va recupera diferenţa de salariu, de la autoritatea emitentă a actului.
În raport de împrejurările de fapt enunţate, respectiv revenirea reclamantului la catedra rezervată, nu se îndeplineşte condiţia pagubei iminent dificil de recuperat, ce ar fi determinată de executarea actului.
Pentru considerentele menţionate, Înalta Curte apreciază că, în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.
In consecinţă, nefiind întemeiate motivele de recurs invocate de către recurentul-reclamant M.M., în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de M.M. împotriva încheierii de şedinţă din 29 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2934/2011. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 318/2011. Contencios. Anulare act... → |
|---|
