ICCJ. Decizia nr. 3548/2011. Contencios. Despăgubire. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3548/2011
Dosar nr. 2765/2/2010
Şedinţa publică din 17 iunie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Prima instanţă
a) Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul P.G. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor:
- obligarea pârâtei la soluţionarea Dosarului nr. 38566/CC/2007 prinind acordarea despăgubirilor stabilite prin dispoziţia din 12 februarie 2007 a Primarului General al Municipiului Bucureşti;
- obligarea pârâtei la plata de daune cominatorii în sumă de 100 RON pentru fiecare zi de întârziere de la data rămânerii definitive a hotărârii.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că a beneficiat de drepturile legale instituite prin Legea nr. 10/2001, privind acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul care a fost situat în Bucureşti, sector 6, compus din teren în suprafaţă de 270 m.p. şi construcţie demolată.
La data de 12 februarie 2007, Primarul General al Municipiului Bucureşti, a emis dispoziţia pentru acordarea despăgubirilor prin echivalent, dosarul fiind înregistrat sub nr. 38566/CC/2007 la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, însă nu s-a luat nicio măsură privind acordarea acestor despăgubiri.
În drept, reclamantul şi-a întemeiat cererea pe art. 13 alin. (1) din Titlul VII din Legea 247/2005, art. 1073 şi urm. C. civ., art. 3 pct. 1 şi art. 159 pct. 2 C. proc. civ.
b) Întâmpinarea şi cererea reconvenţională
Pârâta a formulat întâmpinare, arătând că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate.
Astfel, în susţinerea dreptului de proprietate, notificatorul a depus la dosar un act de vânzare-cumpărare sub semnătură privată încheiat la data de 10 martie 1966 între S.C., în calitate de vânzător şi cumpărătorii P.N. şi P.N.A., având ca obiect un imobil teren în suprafaţă de 270 m.p.
De asemenea, din adresa de la Direcţia Patrimoniu Evidenţă Proprietăţi-Cadastru, Serviciu Evidenţa Proprietăţii, este menţionat faptul că la anexa Decretului nr. 242/1987 sunt înscrişi P.N. şi P.F. cu teren expropriat, construit şi neconstruit în suprafaţă totală de 289 m.p. şi 144,88 m.p. construcţii.
Cu privire la dobândirea imobilului-teren printr-un act sub semnătură privată din anul 1966, a precizat că:
Potrivit art. 11 din Decretul nr. 144/1958, înstrăinarea prin acte între vii a terenurilor cu sau fără construcţii proprietate particulară, se face prin acte autentice şi numai cu autorizaţia prealabilă dată de către comitetele executive ale sfaturilor populare.
Or, la dosar nu se regăseşte o asemenea autorizaţie, iar actul sub semnătură privată încheiat la data de 10 martie 1966, cu privire la terenul în suprafaţă de 270 m.p. este nul absolut având în vedere că nu respectă condiţiile legale prevăzute de Decretul nr. 144/1958.
S-a arătat că în situaţia în care reclamantul nu face dovada dreptului de proprietate asupra imobilului, nu poate fi obligată la emiterea unei decizii, în favoarea acestuia, obligaţie ce se situează în afara cadrului legal reglementat de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Pârâta a arătat că potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, legalitatea unui act administrativ unilateral poate fi cercetată în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate. În acest caz, instanţa, constatând că de actul administrativ depinde soluţionarea litigiului pe fond, va sesiza prin încheiere motivată instanţa de contencios administrativ competentă, suspendând cauza.
A susţinut că dispoziţia a fost emisă de către Primarul Municipiului Bucureşti cu încălcarea dispoziţiilor prevăzute la pct. 16.5 din HG nr. 1095/2005 coroborat cu 23.1 din HG nr. 250/2007, se impune suspendarea judecăţii cauzei şi trimiterea dosarului instanţei competente spre soluţionarea excepţiei de nelegalitate.
Astfel, constatându-se că dosarul nu este complet (avem în vedere dispoziţiile legale prevăzute la pct. 16.5 din HG nr. 1095/2005 coroborat cu 23.1 din HG nr. 250/2007) - reclamantul nu face dovada dreptului de proprietate a imobilului - teren notificat, dosarul de despăgubire cu documentaţia aferentă a fost remis entităţii notificate cu soluţionarea notificării, în speţă, Primăria Municipiului Bucureşti şi nu a fost remis Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Cu privire la obligarea la daune cominatorii de 100 RON pe fiecare zi de întârziere, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii arată că această solicitare este inadmisibilă, având în vedere următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 5802 C. proc. civ., dacă debitorul refuză să îndeplinească o obligaţie de a face cuprinsă într-un titlu executoriu, în termen de 10 zile de la primirea somaţiei, creditorul poate fi autorizat de instanţa de executare prin încheiere irevocabilă să o îndeplinească el însuşi sau prin alte persoane, pe cheltuiala debitorului.
Menţionează, în acelaşi sens, şi dispoziţiile art. 5803 C. proc. civ., potrivit cărora debitorul poate fi constrâns la îndeplinirea obligaţiei prin aplicarea unei amenzi civile, iar pentru acoperirea prejudiciilor cauzate prin neîndeplinirea obligaţiei prevăzute, creditorul poate cere obligarea debitorului la daune interese.
c) Sentinţa şi considerentele primei instanţe
Prin sentinţa nr. 4877 din 3 decembrie 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia de nelegalitate şi excepţia de inadmisibilitate ca neîntemeiate; a admis cererea principală formulată de reclamantul P.G., în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor; a respins cererea reconvenţională ca neîntemeiată şi a obligat pe pârâtă să soluţioneze Dosarul nr. 38566/CC/2007 în sensul acordării despăgubirilor stabilite prin dispoziţia din 12 februarie 2007, sub sancţiunea plăţii de penalităţi de 100 RON de la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii până la emiterea titlului.
Pentru a pronunţa această sentinţă, s-a reţinut că chiar dacă actul de vânzare-cumpărare sub semnătură privată încheiat la data de 10 martie 1966 între S.C., în calitate de vânzător şi cumpărătorii P.N. şi P.N.A., având ca obiect un imobil teren în suprafaţă de 270 m.p. nu este încheiat în formă autentică, cât timp nulitatea acestuia nu a fost constatată printr-o hotărâre judecătorească se bucură de prezumţia de validitate.
De aceea, acest act produce efectele transmiterii dreptului de proprietate asupra bunului vândut.
Din aceste motive, în baza art. 1 şi 18 din Legea nr. 554/2004, Curtea a respins cererea reconvenţională ca neîntemeiat.
În privinţa excepţiei de nelegalitate a dispoziţiei din 12 februarie 2007, emisă de Primarul Municipiului Bucureşti, pe lângă argumentul menţionat mai sus, Curtea a reţinut că această dispoziţie poate fi atacată în condiţiile Legii nr. 10/2001, la instanţa civilă şi nu în condiţiile Legii nr. 554/2004, la instanţa de contencios administrativ, motiv pentru care excepţia a fost respinsă.
Prima instanţă a apreciat că în mod nejustificat cererea reclamantului nu a fost soluţionată, iar în baza art. 18 din Legea nr. 554/2004, a obligat pârâta să soluţioneze Dosarul nr. 38566/CC/2007 în sensul acordării despăgubirilor stabilite prin dispoziţia din 12 februarie 2007.
S-a considerat că în baza art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, instanţa poate obliga o autoritate publică să emită un act administrativ sub sancţiunea plăţii de penalităţi pe fiecare zi de întârziere.
2. Instanţa de recurs
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
a) Motivele de recurs
În motivele de recurs s-a criticat sentinţa primei instanţe sub aspectul nelegalei soluţionări a excepţiei invocate prin acţiunea privind nelegalitatea dispoziţiei Primarului Municipiului Bucureşti.
S-a precizat că excepţia are legătură cu rezolvarea fondului litigiului, că dispoziţia este un act administrativ având caracter executoriu.
Pe fondul cauzei, a arătat că reclamantul nu a făcut dovada proprietăţii asupra bunurilor, actul sub semnătură privată fiind nul absolut, astfel că dosarul transmis la Comisie este incomplet, motiv pentru care nu se poate proceda la evaluarea imobilelor.
Recurenta a precizat că nu s-a avut în vedere, la pronunţarea soluţiei, caracterul complex al operaţiunilor, respectiv etapa evaluării, a contestării raportului de evaluare, astfel că termenul rezonabil de soluţionare presupune o perioadă mai mare decât 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a sentinţei.
S-au formulat critici şi cu privire la acordarea penalităţilor de întârziere.
b) Analiza motivelor de recurs
Înalta Curte, examinând acţiunea, motivele de recurs, situaţia de fapt şi legislaţia aplicabilă, reţine
Situaţia de fapt:
Prin dispoziţia din 12 februarie 2007, Primarul Municipiului Bucureşti a propus reclamantului acordarea de despăgubiri pentru imobilul expropriat situat în Bucureşti. Dosarul a fost înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor sub nr. 38566/CC/2007.
Legislaţia aplicabilă
Legea nr. 247/2005, Titlul VII art. 16 alin. „(1) Deciziile/dispoziţiile emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor administraţiei publice centrale învestite cu soluţionarea notificărilor şi în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire, însoţite, după caz, de situaţia juridică actuală a imobilului obiect al restituirii şi întreaga documentaţie aferentă acestora, inclusiv orice înscrisuri care descriu imobilele construcţii demolate depuse de persoana îndreptăţită şi/sau regăsite în arhivele proprii, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale, pe judeţe, conform eşalonării stabilite de aceasta, dar nu mai târziu de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi”.
Art. 16 alin. „(21) Dispoziţiile autorităţilor administraţiei publice locale vor fi centralizate pe judeţe la nivelul Prefecturilor, urmând a fi înaintate de Prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoţite de referatul conţinând avizul de legalitate al instituţiei Prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta”.
Art. 16 alin. „(4) Pe baza situaţiei juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri, Secretariatul Comisiei Centrale procedează la analizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) şi (2) în privinţa verificării legalităţii respingerii cererii de restituire în natură”.
Art. 16 alin. „(5) Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) şi (2), în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise, evaluatorului sau societăţii de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare”.
Legea nr. 554/2004, art. 5 alin. „(2) Nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară”.
Legea nr. 10/2001, art. 24 alin. „(1) În absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive”.
Alin. (2) „În aplicarea prevederilor alin. (1) şi în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar”.
Soluţia dată de prima instanţă, privind respingerea cererii de sesizare a Tribunalului cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate a dispoziţiei din 12 februarie 2007 a Primarului Municipiului Bucureşti, este legală.
Potrivit prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, poate forma obiectul excepţiei de nelegalitate un act administrativ individual sau normativ.
Practica şi literatura de specialitate au consolidat aplicarea acestei proceduri, în sensul că obiectul excepţiei de nelegalitate îl pot forma actele administrative susceptibile de control judecătoresc pe calea acţiunii în anulare la instanţa de contencios administrativ.
Procedura judiciară a excepţiei de nelegalitate nu este aplicabilă actelor administrative exceptate de la controlul instanţei de contencios administrativ.
Actele administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede, prin lege, o altă procedură judiciară, în raport de dispoziţiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, nu pot forma obiectul controlului pe calea excepţiei de nelegalitate, întrucât ar însemna ca instanţa să poată cerceta pe cale indirectă, ceea ce nu-i este permis, prin lege, să examineze pe calea directă a acţiunii.
În speţă, dispoziţia Primarului emisă în baza Legii nr. 10/2001, poate fi atacată, potrivit art. 26 din Legea nr. 10/2001, la secţia civilă a Tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii notificate.
Competenţa materială şi teritorială instituită prin art. 26 din Legea nr. 10/2001, republicată, constituie o normă specială, derogatorie de la contenciosul administrativ de drept comun reglementat prin Legea nr. 554/2004.
Cu referire la prevederile art. 16 alin. (21) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, trebuie precizat că aceasta reglementează o procedură tehnică.
Exercitarea controlului de legalitate asupra dispoziţiilor autorităţilor publice locale prin care au fost soluţionate notificările nu modifică normele de competenţă materială privind controlul de legalitate exercitat de instanţă.
Ori, aşa cum s-a explicat mai sus, legiuitorul a reglementat prin art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 un fine de primire, o cauză de inadmisibilitate a cererii la instanţa de contencios administrativ, a acţiunilor având ca obiect anularea unor acte administrative pentru care legiuitorul a prevăzut o procedură specială de contestare.
Ca urmare, dispoziţiile emise în baza Legii nr. 10/2001 nu pot forma obiectul controlului la instanţa de contencios administrativ pe calea acţiunii şi nici pe calea indirectă a excepţiei de nelegalitate.
De altfel, având în vedere economia Legii nr. 10/2001, dispoziţia privind soluţionarea notificărilor are caracterul unui act civil, situaţie în care nu poate forma obiectul controlului judiciar la instanţa de contencios administrativ, nici pe calea directă a acţiunii şi nici pe calea indirectă a excepţiei de nelegalitate.
În consecinţă, instanţa de fond a procedat corect atunci când a respins cererea de sesizare a Tribunalului cu excepţia de nelegalitate a dispoziţiei.
În ceea ce priveşte lipsa unui act autentic de proprietate, sub acest aspect trebuie precizat că imobilul situat în Bucureşti a fost expropriat prin Decretul nr. 242 din 03 octombrie 1987, în Anexa 6 fiind înscrişi P.G. şi F.
Potrivit art. 24 din Legea nr. 10/2001 persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar, în absenţa unor probe contrare.
Aşadar, legiuitorul a instituit o prezumţie simplă de proprietate în favoarea persoanelor individualizate în actul de preluare a imobilului, prezumţie ce poate fi răsturnată prin proba contrară.
Ori, în cauză nu s-a făcut o astfel de probă, aşa încât reclamantul este prezumat a fi proprietarul imobilului.
În consecinţă, critica este nefondată.
În ceea ce priveşte termenul de soluţionare a dosarului, analiza legislaţiei relevante în cauză demonstrează că prin Legea nr. 247/2005 nu s-a instituit un termen pentru soluţionarea dosarelor.
Referitor la lipsa unui termen de soluţionare a cererilor din legislaţia naţională aplicabilă, arătăm că potrivit art. 11 alin. (2) din Constituţia României tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern, iar dispoziţiile alin. (2) din art. 20 al Constituţiei României obligă la aplicarea prioritară a reglementărilor internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte.
România a ratificat Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prin Legea nr. 30/1994, astfel că instanţa în faţa căreia se invocă existenţa unei neconcordanţe între legislaţia naţională şi dispoziţiile Convenţiei va aplica cu prioritate prevederile convenţiei.
În baza aceluiaşi temei constituţional, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului este direct aplicabilă în sistemul român de drept.
În cauza de faţă, omisiunea legiuitorului de a prevedea un termen rezonabil de soluţionare a procedurii se constituie în încălcarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, privind procesul echitabil.
În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat în mod constant că prin nefinalizarea procedurilor administrative şi judiciare într-un termen rezonabil se aduce atingere evidentă art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În raport de data depunerii cererii şi jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg se reţine că a avut loc o încălcare a dreptului la un proces echitabil, prin nesoluţionarea într-un termen rezonabil a cererii de acordare a măsurilor reparatorii, astfel că motivul de recurs este nefondat.
Însă, în cauză se constată că prin acţiune s-a solicitat obligarea Comisiei la emiterea titlului de despăgubire în termen de 90 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, iar instanţa nu a acordat un termen pentru executare. În această situaţie, motivul de recurs este fondat, urmând a se stabili un termen de executare rezonabil, în raport de complexitatea operaţiunilor ce se derulează în vederea emiterii titlului de despăgubire.
Referitor la acordarea de penalităţi pe zi de întârziere, critica este fondată, în raport de prevederile art. 24 din Legea nr. 554/2004 şi complexitatea procedurii de emitere a titlurilor de despăgubire.
c) Soluţia instanţei de recurs
Având în vedere considerentele de mai sus, Înalta Curte va admite recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi va modifica, în parte, sentinţa atacată în sensul că obligă pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să soluţioneze Dosarul nr. 38566/CC/2007 în termen de 6 luni de la rămânerea irevocabilă a hotărârii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinţei civile nr. 4877 din 03 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică, în parte, sentinţa atacată în sensul că obligă pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să soluţioneze Dosarul nr. 38566/CC/2007 în termen de 6 luni de la rămânerea irevocabilă a hotărârii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3530/2011. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4271/2011. Contencios. Anulare act... → |
|---|
