ICCJ. Decizia nr. 3838/2011. Contencios

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

Decizia nr. 3838/2011

Dosar nr. 3487/2/2010

Şedinţa publică de la 30 iunie 2011

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii K.L., K.S. şi K.J. au chemat în judecată pe pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, solicitând obligarea acesteia să emită titlul de despăgubire pentru suma de 13.611.500 lei stabilită de A.N.R.P. prin Raportul de evaluare a imobilului situat în Bucureşti, în termen de 3 zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, obligarea pârâtei la plata de penalităţi de 1000 RON/zi de întârziere în situaţia neexecutării hotărârii, la plata unei amenzi de 20% din salariul brut pe economie, pe zi de întârziere, aplicabilă conducătorului autorităţii în situaţia neexecutării hotărârii şi la plata sumei de 200.000 RON cu titlu de daune morale.

În motivarea, în fapt, a acţiunii reclamanţii au arătat, în esenţă, că dosarul acestora nr. 34199/CC a fost înregistrat la Secretariatul Comisiei, s-a întocmit Raportul de evaluare în luna iulie 2009 de către societatea de evaluatori, stabilindu-se cuantumul despăgubirilor în sumă de 13.611.500 lei, la care nu au formulat obiecţiuni, iar Comisia, deşi trebuia să procedeze la emiterea titlului de despăgubire în temeiul art. 16.14 din H.G. nr. 1095/2005, nu şi-a respectat această obligaţie, deşi au trecut aproape 9 luni, această perioadă neputând constitui un termen rezonabil, în raport cu art. 6 din C.E.D.O.

La data de 01 octombrie 2010 pârâta a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestaţiei ca rămasă fără obiect, depunând Decizia nr. 7337 din 29 ianuarie 2010 privind titlul de despăgubire în favoarea reclamanţilor.

De asemenea, reclamanţii prin avocat, în şedinţa publică din data de 05 octombrie 2010 au solicitat să se ia act că acţiunea a rămas fără obiect întrucât pârâta a emis şi Decizia nr. 644 din 31 mai 2010 reprezentând titlul de conversie, însă, având în vedere că decizia a fost emisă după trei luni de la data înregistrării dosarului, solicită obligarea la plata cheltuielilor de judecată conform facturilor depuse la dosarul cauzei.

Prin Sentinţa civilă nr. 3747 din 15 octombrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a r espins acţiunea formulată de reclamanţii K.L., K.S. şi K.J., în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Studierea, ca rămasă fără obiect.

A obligat pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 4000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

A reţinut prima instanţă că, în urma notificărilor depuse de reclamanţi în temeiul Legii nr. 10/2001 la Primăria Municipiului Bucureşti, pentru acordarea de măsuri reparatorii pentru 27 de apartamente situate în Mun. Bucureşti, şi cotă teren aferentă în suprafaţă de 384,20 mp, s-a emis Dispoziţia de restituire şi acordarea de despăgubiri prin echivalent a Primăriei Municipiului Bucureşti nr. 6795 din 14 noiembrie 2006, care, împreună cu dosarul au fost înaintate la Comisia Centrală, la data de 19 septembrie 2005, formându-se dosarul nr. 34199/CC.

Potrivit apărărilor din întâmpinare, dosarul reclamanţilor a făcut obiectul activităţii de evaluare de către Comisie, s-a întocmit Raportul de evaluare în luna iulie 2009 de către societatea de evaluatori, stabilindu-se cuantumul despăgubirilor în sumă de 13.611.500 lei, la care nu au formulat obiecţiuni, Comisia a emis Decizia nr. 7337 din 29 ianuarie 2010 privind titlul de despăgubire în favoarea reclamanţilor precum şi Decizia nr. 644 din 31 mai 2010 reprezentând titlul de conversie.

A constatat instanţa de fond că aceste susţineri au fost confirmate şi de apărătorul reclamanţilor în şedinţa publică din data de 05 octombrie 2010, când au solicitat să se ia act că acţiunea a rămas fără obiect întrucât pârâta a emis şi Decizia nr. 644 din 31 mai 2010 reprezentând titlul de conversie, însă, având în vedere că decizia a fost emisă după trei luni de la data înregistrării dosarului, au solicitat obligarea la plata cheltuielilor de judecată conform dovezilor depuse la dosarul cauzei.

În acest context, faţă de dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. şi reţinând că pârâta are o culpă procesuală, prin neemiterea titlului de despăgubire într-un termen rezonabil reclamanţilor şi doar după introducerea acţiunii la instanţa de contencios administrativ, curtea de apel a apreciat întemeiat capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată către reclamanţi, potrivit dovezilor de la dosarul cauzei.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, criticând-o pentru netemeinicie sub aspectul acordării cheltuielilor de judecată, invocând dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ.

Se susţine, în esenţă, că, în mod greşit, prima instanţă a reţinut culpa procesuală a autorităţii pârâte, prin neemiterea titlului de despăgubire, în realitate Decizia reprezentând titlul de despăgubire, fiind emisă la data de 29 ianuarie 2010, înainte de introducerea cererii de chemare în judecată.

Faţă de această situaţie, apreciază recurenta că nu se puteau aplica dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. sau, în subsidiar, ar fi trebuit cenzurate, cuantumul fiind prea mare faţă de munca depusă de avocatul reclamanţilor.

Solicită admiterea recursului şi modificarea sentinţei atacate, în sensul respingerii cererii reclamanţilor de acordare a cheltuielilor de judecată.

Recursul este nefondat.

Examinând sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurentă, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul nu este întemeiat, după cum se va arăta în continuare.

Potrivit dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. „Partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”.

De la această regulă există şi excepţia prevăzută de dispoziţiile art. 275 C. proc. civ., potrivit cărora „pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfăţişare pretenţiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, afară numai dacă a fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată”.

În speţa dedusă judecăţii, reclamanţii au formulat cererea de chemare în judecată la data de 19 aprilie 2010 invocând existenţa unui refuz nejustificat din partea autorităţii pârâte, prin nesoluţionarea, în termen rezonabil, a cererii de emitere a deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

La primul termen de judecată de la 5 octombrie 2010, autoritatea pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, arătând că cererea reclamanţilor a fost soluţionată şi s-a emis Decizia reprezentând titlul de despăgubire nr. 7337 din 29 ianuarie 2010.

În acest context faptic, Înalta Curte, constată că problema de drept care trebuie dezlegată în soluţionarea recursului este aceea de a cerceta dacă cererea de obligarea a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, formulată de reclamanţi în faţa instanţei de fond, se încadrează în vreuna dintre ipotezele reglementate de art. 274 alin. (1) şi art. 275 C. proc. civ., astfel cum au fost redate mai sus.

Instanţa de fond, prin sentinţa pronunţată, a constatat că obiectul pretenţiilor deduse judecăţii a fost realizat, în sensul că reclamanţilor li s-a emis Decizia reprezentând titlul de despăgubire, dar autoritatea pârâtă nu a făcut şi dovada comunicării acesteia către titulari până la momentul introducerii cererii de chemare în judecată.

Pe de altă parte, culpa autorităţii reiese şi din faptul că, deşi pretinde că decizia a fost emisă la data de 29 ianuarie 2010, în răspunsul dat plângerii prealabile formulate de reclamanţi, datat 18 februarie 2010 (fila 19 dosar fond) se menţionează că dosarul a fost aprobat şi urmează să fie emisă decizia reprezentând titlul de despăgubire, aceasta urmând a fi înmânată după ce se va încheia procedura de avizare şi semnare.

Or, este evident că dacă această decizie ar fi fost comunicată titularilor reclamanţi înainte de data de 10 aprilie 2010 – data introducerii acţiunii, demersul judiciar nu ar mai fi fost pornit.

Soluţia de obligare a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la plata cheltuielilor de judecată este legală, având în vedere că modul în care pârâta a înţeles să se comporte din punct de vedere procesual, pe parcursul judecării cauzei, nu poate fi încadrat în ipoteza de excepţie prevăzută de art. 275 C. proc. civ., în sensul că nu a înţeles să facă o recunoaştere a pretenţiilor reclamantului la prima zi de înfăţişare, solicitând respingerea acţiunii ca neîntemeiată şi oricum fusese pusă în întârziere prin plângerea adresată la data de 17 februarie 2010 (fila 7 dosar fond).

În acest context faptic şi juridic, reclamanţii au trebuit să-şi susţină demersul judiciar, situaţie care a implicat şi costuri materiale, reprezentând cheltuieli de judecată, autoritatea pârâtă fiind obligată să le suporte, în condiţiile în care nu a înţeles să emită actul solicitat într-un termen rezonabil.

În final, este de reţinut că prin critica adusă sentinţei atacate, în sensul nelegalei obligări la plata cheltuielilor de judecată, recurenta-pârâtă îşi invocă propria culpă, iar faptul că acţiunea a fost respinsă ca rămasă fără obiect nu înseamnă că autoritatea nu a căzut în pretenţii. Şi aceasta deoarece, „pretenţiile” deduse judecăţii au reprezentat, de fapt, vătămarea produsă de neemiterea deciziei, constatată de către instanţa de fond, iar faptul material al soluţionării cererii până la primul termen de judecată, nu înlătură vătămarea menţionată şi nici cheltuielile pe care reclamanţii au fost obligaţi să le efectueze pe plan judiciar, pentru a determina autoritatea să îi satisfacă pretenţiile legal justificate.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că, în mod legal, instanţa de fond a obligat instituţia pârâtă la plata cheltuielilor de judecată către reclamanţi şi, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.

De asemenea, constată că sunt îndeplinite şi cerinţele art. 274 alin. (1) C. proc. civ., motiv pentru care va admite cererea intimaţilor-reclamanţi privind acordarea cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, împotriva sentinţei civile nr. 3747 din 15 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta la plata sumei de 1000 lei, cheltuieli de judecată către intimaţii-reclamanţi.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 iunie 2011.

Vezi și alte spețe de contencios administrativ:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 3838/2011. Contencios