ICCJ. Decizia nr. 3840/2011. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3840/2011
Dosar nr. 498/32/2010
Şedinţa publică de la 30 iunie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 107 din 5 octombrie 2010, Curtea de Apel Bacău – secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal a respins, ca nefondată, acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta T.V.A., în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Bacău.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000, în ceea ce priveşte acordarea drepturilor compensatorii, legiuitorul a urmărit ca de acestea să se bucure toate persoanele, cetăţeni români, care au avut de suferit cu începere din 6 septembrie 1940, până la 6 martie 1945, consecinţele persecuţiilor exercitate din motive etnice, în această categorie intrând cei care au fost refugiaţi sau strămutaţi în altă localitate.
În acest context, instanţa de fond a constatat din probele administrate, că în martie 1944 familia reclamantei s-a refugiat, din cauza războiului în judeţul Mehedinţi, această situaţie nefiind însă în vedere de legiuitor la edictarea O.U.G. nr. 105/1999.
A mai reţinut prima instanţă că regimul de ocupaţie sovietică nu a fost de natură a persecuta etnic populaţia românească, deoarece înaintarea liniei frontului nu a presupus un refugiu din cauza persecuţiilor etnice, ci pentru a se îndepărta de zonele ce reprezentau teatru de război.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta T.V.A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând generic dispoziţiile art. 299-316 C. proc. civ.
Prin criticile aduse sentinţei instanţei de fond, recurenta-reclamantă susţine, în esenţă, că este de notorietate şi rezultă din actele depuse la dosar că în martie 1944 salariaţii şi familiile salariaţilor de la Atelierele CFR Paşcani au părăsit forţat domiciliul din cauza înaintării frontului sovietic, fiind detaşaţi la alte unităţi C.F.R., această situaţie conferindu-le statutul de refugiaţi.
Mai susţine recurenta că fraţilor săi, precum şi martorilor care au dat declaraţii în cauză, li s-a recunoscut statutul de refugiat, de către aceeaşi autoritate pârâtă
Recursul este nefondat.
Examinând sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurentă, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul nu este întemeiat, după cum se va arăta în continuare.
Potrivit art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, cu modificările şi completările ulterioare, de prevederile acestui act normativ beneficiază persoana, cetăţean român, care, în perioada sus menţionată, a avut de suferit persecuţii etnice, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate.
Astfel, î n cauză, reclamanta nu a dovedit că schimbarea domiciliului, respectiv părăsirea localităţii de domiciliu Paşcani, judeţul Iaşi şi mutarea în localitatea Prunişor, jud. Mehedinţi a fost determinată de persecuţiile etnice la care ar fi fost supusă familia sa, persecuţia invocată trebuind probată, ceea ce reclamanta nu a făcut.
Din actele dosarului rezultă că schimbarea domiciliului s-a făcut dintr-o localitate aflată sub autoritatea statului român într-un teritoriu aflat de asemenea sub autoritatea statului român, în condiţiile în care statul român nu şi-a persecutat etnic cetăţenii, indiferent de etnia acestora.
Ca atare, mutarea dintr-o localitate în alta, din motive personale sau din motive de război nu se încadrează în prevederile Legii nr. 189/2000.
Se reţine şi că, schimbarea domiciliului reclamantei din Paşcani în localitatea Prunişor, judeţul Mehedinţi, s-a datorat înaintării frontului sovietic, fiind o măsură de protejare a cetăţenilor români, de pericolele existente în zona de conflict armat.
De altfel, din actele dosarului reiese situaţia, potrivit căreia, tatăl reclamantei lucra în cadrul atelierelor C.F.R. Virciorova, iar în aprilie 1944 a fost detaşat la atelierele C.F.R. Turnu-Severin, neputându-se vorbi de un „refugiu” în sensul Legii nr. 189/2000.
Este de necontestat că şi persoanele care s-au refugiat din localitatea de domiciliu, ca urmare a unor evenimente de război au avut de suferit consecinţele nefavorabile situaţiei de refugiat, dar legiuitorul prin O.G. nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000 nu a urmărit să acorde drepturi compensatorii şi acestei categorii de persoane.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de T.V.A., împotriva sentinţei civile nr. 107 din 5 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bacău – secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3838/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3848/2011. Contencios → |
|---|
