ICCJ. Decizia nr. 3950/2011. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3950/2011
Dosar nr.383/33/2011
Şedinţa publică din 24 august 2011
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa nr. 331 din şedinţa camerei de consiliu de la 1 iunie 2011, Curtea de Apel Cluj, secţia Comercială, de Contencios Administrativ şi Fiscal a admis în parte acţiunea reclamanţilor M.I.F. (identic cu M.I.M.F.) şi A.M. în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor prin Preşedinte, a obligat conducătorul autorităţii - preşedintele Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la plata amenzii de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere începând cu data de 10 aprilie 2011 şi până la executarea efectivă a Sentinţei nr. 267 din 22 iunie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 620/33/2010 al Curţii de Apel Cluj, sentinţă rămasă irevocabilă prin respingerea recursului la 10 martie 2011, a respins petitul privind plata despăgubirilor pentru întârziere şi a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată parţiale în favoarea reclamanţilor în sumă de câte 100 RON pentru fiecare reclamant.
Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, faptul că, prin Sentinţa nr. 267 din 22 iunie 2011, Curtea de Apel Cluj a admis cererea, a obligat Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită o decizie reprezentând titlu de despăgubire pentru imobile, potrivit Dispoziţiei nr. 917 din 19 februarie 2009 a Primarului Municipiului Cluj-Napoca şi a obligat pârâta să achite suma de 1800 RON cheltuieli de judecată, respectiv câte 900 RON pentru fiecare reclamant.
Pentru a lua hotărârea mai sus individualizată, curtea de apel a avut în vedere prevederile art. 24 din Legea nr. 554/2004.
Din reglementarea anterior indicată, rezultă faptul că neexecutarea benevolă a hotărârilor judecătoreşti irevocabile în termenul de 30 de zile atrage aplicarea unei amenzi.
În speţă, s-a constatat de către judecătorul fondului că prin hotărâre judecătorească nu s-a stabilit un termen pentru emiterea titlului de despăgubire la emiterea căruia a fost obligată autoritatea publică pârâtă, însă, aceasta trebuia să procedeze la întocmirea actului în cel mult 30 de zile de la data când a fost pronunţată Decizia nr. 1441 din 10 martie 2011.
Or, pârâta nu a emis actul administrativ indicat de titlul executoriu la data expirării termenului respectiv şi nici pe parcursul judecării cauzei.
Pe de altă parte, curtea a considerat faptul că reclamanţii nu au evaluat în acţiune în mod concret despăgubirile solicitate şi nici nu au administrat dovezi în acest sens.
Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti a fost promovat recurs în termen legal de către pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor prin Preşedinte, care a solicitat, în principal, casarea sentinţei spre rejudecare, iar în subsidiar, respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
În motivarea acestei căi extraordinare de atac, încadrată în drept în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta susţine că nu a fost citat în prezenta cauză conducătorul instituţiei în sarcina căruia a fost aplicată amenda de 20% din salariul minim brut pe economie.
Pe acest aspect, recurenta consideră că, în raport de conţinutul art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 corelat cu art. 25 din acelaşi act normativ, pentru ca un subiect de drept să poată fi obligat la plata amenzii în discuţie, trebuie să îndeplinească în mod cumulativ două condiţii:
1) să aibă competenţa (respectiv posibilitatea concretă) de a exercita (ori de a asigura executarea) personal a hotărârii judecătoreşti irevocabile;
2) să fie vorba de o persoană fizică privată.
În altă ordine de idei, recurenta menţionează faptul că reclamanţii au solicitat aplicarea amenzii faţă de conducătorul autorităţii publice chemate în judecată, fără a formula o cerere de introducere în proces a acestuia în nume personal.
Or, în toate cazurile, persoanele obligate la executarea hotărârii trebuie chemate în instanţă pentru aplicarea amenzii nominal, chiar dacă obligaţia este strâns legată de calitatea lor (funcţionar sau ales local având o anumită competenţă).
În consecinţă, recurenta consideră că se impune casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare având în vedere că, deşi Preşedintele Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor a fost amendat, acesta nu a fost parte în litigiu.
Pe fondul cauzei, recurenta susţine că dosarul a fost transmis la evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare şi că expertul a fost notificat prin Adresa nr. 38658 din 30 iunie 2011 ca până la data de 11 iulie 2011 să predea raportul de evaluare, având în vedere că termenul de expirare a lucrării a fost depăşit.
De asemenea, recurenta critică şi acordarea unor cheltuieli de judecată, întrucât trebuie să se aibă în vedere obiectul cauzei, respectiv faptul că este vorba despre o obligaţie de a face, iar nu o obligaţie bănească.
În plus, faţă de împrejurarea că recurenta reprezintă Statul Român în litigiile ce vizează aplicarea Titlului VII din Legea nr. 247/2005, această instituţie nu poate fi obligată să plătească în nume propriu cheltuielile de judecată.
Analizând sentinţa atacată, în raport de prevederile art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că se impune admiterea recursului, în baza argumentelor care vor fi expuse în continuare.
Criticile recurentei-pârâte vizează, în principal, încălcări ale unor norme de procedură, care se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Mai precis, în speţa dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că instanţa de fond a dispus amendarea unei persoane care nu a avut calitatea de parte în litigiu, respectiv s-a aplicat sancţiunea conducătorului autorităţii pârâte, fără a-l nominaliza şi cita în cauză.
În această situaţie, persoana amendată nu a putut să-şi exercite dreptul la apărare, garantat în legislaţia naţională, de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dar şi de jurisprudenţa constantă a instanţei de la Strasbourg.
În aceeaşi linie de idei, nu trebuie ignorat faptul că, în raport de obiectul acţiunii anterior relevat, sunt incidente prevederile art. 24 din Legea nr. 554/2004, care precizează următoarele:
- alin. (1): „dacă în urma admiterii acţiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operaţiuni administrative, executarea hotărârii definitive şi irevocabile se face în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii”;
- alin. (2): „în cazul în care termenul nu este respectat, se aplică conducătorului autorităţii publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, iar reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru întârziere”.
Or, în cauză, a avut calitatea de pârâtă Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, prin Preşedinte.
Prin aplicarea amenzii stabilite de alin. (2) al articolului mai sus citat conducătorului autorităţii pârâte, în contextul în care acesta nu a fost parte în proces, au fost încălcate regulile procedurale anterior amintite.
Pe de altă parte, art. 161 din Legea nr. 554/2004 precizează că instanţa de contencios administrativ poate introduce în cauză, la cerere, organismele sociale interesate sau poate pune în discuţie din oficiu, necesitatea introducerii în cauză a acestora, precum şi a altor subiecte de drept.
În litigiile de contencios administrativ, codul de procedură civilă reprezintă dreptul comun în materie procedurală. De altfel, art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 permite completarea Legii contenciosului administrativ cu prevederile acestui cod, în condiţiile stipulate de acest articol.
O regulă de bază a procesului civil instituită de Codul de procedură civilă este reprezentată de rolul activ al judecătorului, consacrat de art. 129 C. proc. civ.
Art. 161 din Legea nr. 554/2004 poate fi interpretat şi înţeles doar prin raportare la art. 129 alin. (4) C. proc. civ., conform căruia cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă în susţinerea pretenţiilor şi apărărilor lor, judecătorul este în drept să le ceară acestora să prezinte explicaţii, oral sau în scris, precum şi să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau întâmpinare.
În consecinţă, în speţele de contencios administrativ, judecătorul poate pune în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a anumitor subiecte de drept. Şi în asemenea litigii, este incident principiul disponibilităţii părţilor: reclamantul este cel care stabileşte cadrul procesual prin indicarea persoanelor chemate în judecată.
Desigur, lărgirea cadrului procesual, în sensul art. 161 din Legea contenciosului administrativ poate determina o lămurire a situaţiei de fapt şi a împrejurărilor de drept, datorită apărărilor realizate, absolut necesare pentru o asemenea cauză.
În speţa de faţă, Înalta Curte apreciază că se impunea ca, în baza art. 129 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 161 din Legea nr. 554/2004, prima instanţă să pună în discuţia părţilor introducerea în cauză a conducătorului autorităţii pârâte.
În situaţia în care această persoană nu participă la judecarea cauzei care o priveşte în mod direct, ea este lipsită de dreptul de a se apăra şi de a-şi susţine interesele în legătură cu litigiul respectiv.
În raport de obiectul pricinii, instanţa de fond trebuia să stabilească şi calitatea procesuală pasivă a părţilor şi să pună în discuţie completarea cadrului procesual, prin introducerea în cauză a conducătorului autorităţii publice.
Această soluţie decurge din conţinutul art. 161 din Legea nr. 554/2004 şi asigură respectarea principiilor contradictorialităţii şi a dreptului la apărare, în vederea garantării unui proces echitabil.
În plus, trebuie avut în vedere faptul că efectele unei hotărâri judecătoreşti sunt inter partes, adică între părţile aflate în proces; or, în situaţia de faţă, sentinţa nu este opozabilă conducătorului autorităţii publice, care nu a avut calitatea de parte.
Aşadar, instanţa de control judiciar apreciază că este aplicabil motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Cu alte cuvinte, prima instanţă a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Această ultimă prevedere normativă constituie dreptul comun în materia nulităţii actelor de procedură. De aceea, se poate susţine că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. include toate neregularităţile procedurale care atrag sancţiunea nulităţii, cu excepţia celor menţionate la pct. 1 - 4, precum şi nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.
Astfel, hotărârea poate fi casată atunci când se invocă încălcarea dreptului la apărare şi nerespectarea rolului activ al judecătorului.
Prin urmare, în baza art. 312 alin. (1) teza I şi alin. (2) raportat la art. 313 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Desigur, celelalte critici ale recurentei-pârâte referitoare la fondul litigiului şi la acordarea cheltuielilor de judecată nu mai prezintă relevanţă pentru instanţa de control judiciar, faţă de soluţia amintită anterior, motiv pentru care aceste susţineri nu vor mai fi analizate de Înalta Curte.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva Sentinţei civile nr. 331/2011 din 01 iunie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 august 2011.
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 3948/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3952/2011. Contencios. Amendă pentru... → |
|---|
