ICCJ. Decizia nr. 3971/2011. Contencios. Conflict de competenţă. Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3971/2011
Dosar nr.25197/3/2009
Şedinţa de la 24 august 2011
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, reclamanta SC ”L.S.L.C.F. Sudarec” SA Bucureşti a chemat în judecată pe pârâta Compania Naţională de Căi Ferate C.F.R. SA solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâtei la plata următoarelor sume:
- 253.693,33 RON (TVA inclus) reprezentând contravaloarea manoperei produselor executate din şina livrată de pârâtă în baza contractului 9/131 din 1 iunie 2006 şi a comenzilor ulterioare ale pârâtei, urmate de executarea acestora de către reclamantă;
- 458.448,56 RON (TVA inclus) reprezentând contravaloarea taxei de depozitare pentru materia primă - şină de cale ferată - şi a produselor executate din şină de cale ferată şi neridicate de pârâtă.
Prin întâmpinare, pârâta a solicitat, în principal, respingerea acţiunii ca neîntemeiată şi, în subsidiar, ca nedovedită.
La termenul de judecată din 28 ianuarie 2010, tribunalul a invocat din oficiu excepţia necompetenţei materiale, ocazie cu care reprezentatul reclamantei a considerat că este vorba despre o cauză comercială, iar pârâta prin avocat a solicitat declinarea judecării acţiunii la instanţa de contencios administrativ.
Prin Sentinţa comercială nr. 650 din 28 ianuarie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.
Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, prima instanţă a reţinut faptul că pretenţiile invocate de reclamantă, privind executarea directă sau indirectă a unor obligaţii, izvorăsc din contractul de furnizare produse nr. 9/131 din 1 iunie 2006, care îmbracă forma juridică a unui contract de achiziţii publice, conform art. 3 lit. f), 5 şi 8 din OUG nr. 34/2006, aspect ce rezultă din denumirea şi calităţile părţilor utilizate în contract şi recunoscut de pârâtă.
În plus, acelaşi magistrat a avut în vedere prevederile art. 286 (1) din OUG nr. 34/2006, astfel cum au fost modificate prin OUG nr. 70/2009, dar şi împrejurarea că pe raza Curţii de Apel Bucureşti se află sediul ambelor părţi, care au încheiat un contract privind lucrări aferente infrastructurii de transport pe căile ferate, aflate în obiectul de activitate al autorităţii contractante.
La termenul de judecată din 29 septembrie 2010, reclamanta a invocat excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Bucureşti, excepţie cu care pârâta nu a fost de acord.
Prin Sentinţa nr. 3653 din 29 septembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia comercială, a constatat ivit conflict negativ de competenţă şi a dispus înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.
Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, Curtea a constatat faptul că, în baza unei negocieri de natură comercială intervenite între cele două părţi, a fost încheiat contractul în cauză.
Ulterior neîndeplinirii obligaţiei asumate de pârâtă, reclamanta a procedat la concilierea soluţionării diferendelor litigioase ivite între părţi, în forma şi condiţiile convenite prin contract cu respectarea regimului comercial.
În opinia curţii, natura contractului este străină regimului juridic privind achiziţiile publice, astfel cum sunt definite prin OUG nr. 34/2006 cu modificările şi completările ulterioare.
Aşadar, nu sunt incidente în speţă dispoziţiile art. 1 alin. (1) cu raportare la art. 2 alin. (1) lit. c) şi m) din Legea nr. 554/2004.
În concluzie, prima instanţă consideră că nu ne aflăm în faţa unui contract administrativ, de natură să satisfacă un interes public, ce ar atrage competenţa instanţelor de contencios administrativ.
În baza art. 20 pct. 2 şi art. 22 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că prezentul conflict negativ de competenţă s-a declanşat între Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, şi Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.
Pentru corecta rezolvare a incidentului procesual ivit în cursul soluţionării procesului nu trebuie ignorat obiectul litigiului de faţă.
În acest sens, trebuie remarcat faptul că cele 2 instanţe individualizate anterior au fost sesizate cu o cerere, care are ca obiect obligarea pârâtei Compania Naţională de Căi Ferate C.F.R. SA la plata unor sume de bani (care reprezintă: 1) contravaloarea manoperei produselor executate din şina livrată de această parte reclamantei ”L.S.L.C.F. Sudarec” SA, în baza unui contract şi a comenzilor ulterioare ale pârâtei; 2) contravaloarea taxei de depozitare pentru materia primă - şine de cale ferată - şi a produselor executate din şina de cale ferată şi neridicate de pârâtă).
Din conţinutul contractului nr. 9/131 din 1 iunie 2006, rezultă că este vorba de furnizarea de produse care deservesc linia de cale ferată.
Or, din chiar preambulul actului indicat anterior, reiese faptul că pârâta a fost înfiinţată prin HG nr. 581/1998.
Într-adevăr, acest act administrativ a fost publicat în M. Of., Partea I, nr. 349/15 septembrie 1998 şi a privit înfiinţarea Companiei Naţionale de Căi Ferate C.F.R. SA prin reorganizarea Societăţii Naţionale a Căilor Ferate Române.
Potrivit art. 1 alin. (2) din aceeaşi reglementare, C.F.R. este persoană juridică română, care se organizează şi funcţionează în conformitate cu legislaţia în vigoare şi cu statutul prevăzut în anexa nr. 1, care face parte integrantă din HG nr. 581/1998.
De asemenea, art. 3 alin. (1) din acelaşi act normativ menţionează că C.F.R. deţine, în concesiune sau în proprietate, bunuri imobile şi mobile, după caz.
În egală măsură, alin. (2) al articolului mai sus indicat aminteşte şi infrastructura feroviară publică, ale cărei elemente concrete sunt prevăzute în anexa nr. 2, care face parte integrantă din HG nr. 581/1998.
În acest context, mai trebuie indicat art. 5 din actul aflat în discuţie, în temeiul căruia C.F.R. va urmări, potrivit obiectului său de activitate, realizarea activităţii de ansamblu a transportului feroviar public intern şi internaţional, în conformitate cu cerinţele siguranţei circulaţiei şi ale tehnologiilor specifice de transport.
În plus, art. 6 arată că C.F.R. desfăşoară activităţi de interes public naţional în scopul realizării transportului feroviar public şi al satisfacerii nevoilor de apărare a ţării, invocând şi obiectul principal de activitate.
Pe de altă parte, art. 7 din aceeaşi hotărâre susţine următoarele: „C.F.R. asigură funcţionarea infrastructurii feroviare publice prin: (...) b) asigurarea stării de funcţionare a liniilor instalaţiilor şi a celorlalte elemente ale infrastructurii feroviare la parametrii stabiliţi”.
Din cele expuse anterior, rezultă faptul că acea convenţie vizează furnizarea unor produse, care deservesc linia de cale ferată - parte componentă a infrastructurii feroviare publice.
În cauza de faţă, Înalta Curte constată că litigiul dedus judecăţii este de contencios administrativ, iar nu comercial.
În alţi termeni, convenţia invocată de reclamantă drept bază a pretenţiilor sale concrete din acţiune este un contract administrativ, după cum se va demonstra în continuare.
Un prim argument în sprijinul acestei afirmaţii este reprezentat de legislaţia aplicabilă în materie.
Astfel, art. 2 alin. (1) lit. c) teza I din Legea nr. 554/2004 arată că actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice.
Iar teza a II-a din acelaşi articol menţionează că sunt asimilate actelor administrative şi contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achiziţiile publice.
Or, în speţă, a fost încheiat un contract de furnizare de produse, care pune în valoare bunuri proprietate publică.
Pe de altă parte, pârâta Compania Naţională de Căi Ferate C.F.R. SA poate fi încadrată în noţiunea de autoritate publică, astfel cum ea este definită în art. 2 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Legea nr. 554/2004; sunt asimilate autorităţilor publice şi persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public în regim de putere publică.
Desigur, entitatea aflată în discuţie constituie o persoană juridică de drept privat, care, potrivit legii, e autorizată să presteze un serviciu public (transport feroviar), în regim de putere publică.
Ca atare, natura juridică a convenţiei analizate este cea a unui contract administrativ.
În alt registru de idei, uneori, este dificil să se realizeze încadrarea juridică a unui act emis de o autoritate publică, în încercarea de a înţelege mecanismul decizional administrativ.
Un al doilea argument care pledează pentru ideea existenţei unui contract administrativ se referă la doctrina de specialitate.
În plan teoretic, s-au evidenţiat următoarele idei:
1. contractul are ca obiect de reglementare relaţiile reciproce ale autorilor săi, cărora le determină drepturi şi obligaţii pe baza unui acord de voinţă;
2. contractele administrative sunt supuse regulilor speciale de drept administrativ, care sunt diferite de normele dreptului civil în materia obligaţiilor, iar regulile lor contencioase se referă la instanţele de contencios administrativ;
3. condiţiile de principiu ale existenţei unor contracte administrative sunt: a) una dintre părţile contractante trebuie să fie o autoritate publică; b) una sau alta din cele două cerinţe trebuie să fie îndeplinită: a.1) fie acel contract cuprinde clauze exorbitante dreptului comun (clauze care pun în aplicare prerogative de putere publică); a.2) fie contractul are ca obiect chiar executarea serviciului public.
Or, în litigiul de faţă, dacă se aplică aceste criterii doctrinare, contractul de furnizare de produse constituie un contract administrativ: actul în discuţie a fost încheiat de o autoritate publică reprezentată de Compania Naţională de Căi Ferate C.F.R. SA; respectiva convenţie are o clauză exorbitantă dreptului comun, întrucât are la bază un caiet de sarcini impus celuilalt cocontractant. O asemenea clauză poate fi considerată „exorbitantă”, întrucât ea permite „realizarea prioritară a interesului general”, distinct de interesul financiar al autorităţii publice. În mod indirect, un atare contract determină executarea unui serviciu public.
Desigur, formulările utilizate pentru identificarea categoriilor de contracte administrative sunt generice. Însă, este clar că, în final, va fi vorba despre opţiunea legiuitorului de a include un anume contract în sfera contractelor administrative şi, prin urmare, a actelor administrative asimilate.
Acestea sunt chestiuni care se vor „regla” în timp, drept consecinţă a clarificărilor doctrinare, a acumulărilor în practica judiciară şi, în final, a perfecţionărilor cadrului normativ existent în materie.
În orice situaţie, elementele specifice ale unui contract administrativ sunt:
1) indisponibilitatea, în sensul că persoanele juridice de drept public au prerogative care nu au un caracter de drepturi subiective, de care ele ar putea dispune; astfel, nu este posibil pentru asemenea persoane să renunţe la puterea lor de organizare a unui serviciu;
2) inegalitatea: în acelaşi timp, ca titulară de prerogative de putere publică şi ca responsabilă de interesul general, administraţia dispune de o superioritate incontestabilă în executarea contractului, ea poate să impună, mai ales, sancţiuni sau să modifice în mod unilateral anumite clauze.
Incontestabil, în cazul contractului de furnizări de produse se regăsesc aceste trăsături evocate mai sus.
De altfel, o obligaţie legală a autorităţii publice cocontractante este reprezentată de organizarea funcţionării serviciului public feroviar. Totodată, în contextul prezenţei unui contract administrativ, părţile trebuie să accepte unele clauze de natură reglementară stabilite prin lege sau, în baza legii, prin hotărâre a Guvernului (clauze reglementare, de la care părţile nu pot deroga).
O altă idee relevată de doctrina administrativă de specialitate se referă la faptul că părţile semnatare ale contractului administrativ, prin clauză expresă sau prin simpla acceptare a clauzelor prestabilite, au înţeles că se vor supune, inclusiv cu privire la soluţionarea litigiilor, unui regim juridic de drept public.
Această situaţie echivalează cu acceptarea competenţei instanţelor de contencios administrativ.
În litigiul de faţă, pentru care instanţa supremă trebuie să rezolve conflictul negativ de competenţă, trebuie să se aibă în vedere obiectul pretenţiei deduse judecăţii: plata unor sume de bani care rezultă dintr-o executare necorespunzătoare a unui contract administrativ.
În altă ordine de idei, Înalta Curte apreciază că respectivul contract administrativ a fost emis de o autoritate publică centrală, ceea ce atrage incidenţa art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Pentru stabilirea competenţei materiale, articolul în discuţie instituie şi criteriul rangului autorităţii care emite sau, după caz, încheie actul dedus judecăţii în sistemul organelor administraţiei publice.
Astfel, pentru cauzele care au ca obiect acte administrative emise de autorităţile publice centrale, instanţa de fond competentă din punct de vedere material este secţia de contencios administrativ fiscal a curţii de apel.
În raport de considerentele expuse anterior, Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta SC ”L.S.L.C.F. Sudarec” SA şi pe pârâta Compania Naţională de Căi Ferate C.F.R. SA., în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 august 2011.
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 3954/2011. Contencios. Amendă pentru... | ICCJ. Decizia nr. 3972/2011. Contencios → |
|---|
