ICCJ. Decizia nr. 3982/2011. Contencios. Conflict de competenţă. Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3982/2011
Dosar nr.968/89/2011
Şedinţa de la 24 august 2011
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta B.(D.)E. a chemat în judecată pe pârâta Universitatea S.H., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei să-i elibereze diploma de licenţă - absolventă a ciclului I, studii universitare de licenţă (sistem Bolognia) - Facultatea de Psihologie din cadrul Universităţii S.H.
Pârâta a formulat atât întâmpinare, cât şi o cerere de chemare în garanţie a Ministerului Educaţiei, Cercetării,Tineretului şi Sportului, solicitând obligarea acestuia să aprobe tipărirea formularelor tipizate constând în Diploma de Licenţă pentru reclamantă, în termen de 30 de zile de la pronunţarea hotărârii de obligare, sub sancţiunea prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu cheltuieli de judecată.
La termenul de judecată din 10 februarie 2011, instanţa de contencios administrativ a invocat din oficiu excepţia necompetenţei materiale, raportată la obiectul acţiunii.
Prin Sentinţa nr. 100 din 10 martie 2011, Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vaslui.
Pentru a pronunţa această soluţie, curtea de apel a avut în vedere natura juridică a prezentului litigiu, respectiv aceea de contencios administrativ, pentru care competenţa de soluţionare a cauzei este stabilită de dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 554/2004.
În temeiul acestei prevederi normative, competenţa materială este determinată în cauza dedusă judecăţii de calitatea persoanei juridice chemate în judecată - Universitatea S.H.
În opinia primei instanţe, chiar dacă această entitate nu face parte din sistemul public de învăţământ, potrivit art. 2 lit. b) din reglementarea individualizată anterior, ea este asimilată unei autorităţi publice.
Pe aceeaşi linie de idei, curtea a apreciat că revine, în primă instanţă, Tribunalului Vaslui competenţa de soluţionare a cererii, chiar dacă este vorba de o instituţie de învăţământ superior ce are deschise filiale în mai multe oraşe din ţară, întrucât această universitate nu poate fi asimilată cu o instituţie sau cu o autoritate publică centrală, în contextul în care ea nu deţine atributele unei asemenea entităţi.
În urma înregistrării dosarului la Tribunalul Vaslui, secţia civilă, chematul în garanţie a formulat o întâmpinare prin care a invocat, în principal, excepţia necompetenţei materiale, iar în subsidiar, a solicitat respingerea cererii de chemare în garanţie şi a acţiunii ca neîntemeiate.
Prin Sentinţa nr. 256/CA din 6 iunie 2011, Tribunalul Vaslui, secţia civilă, a admis excepţia necompetenţei materiale invocată de pârâtă şi de către chematul în garanţie, a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii în favoarea Curţii de Apel Iaşi, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a trimis dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a avut în vedere prevederile art. 10 din Legea nr. 554/2004 şi ale art. 3 C. proc. civ.
Pe de altă parte, instanţa a luat în considerare Legea nr. 443/2002, prin care s-a înfiinţat Universitatea „S.H.”, ca şi persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică, parte a sistemului naţional de învăţământ.
În consecinţă, s-a stabilit în mod evident faptul că pârâta este o persoană juridică asimilată unei autorităţi publice, competentă să presteze un serviciu public.
În plus, tribunalul a considerat că serviciul public prestat de către pârâtă acoperă tot teritoriul naţional, aşa cum rezultă şi din adresele bunurilor imobile utilizate pentru a-şi desfăşura activitatea.
Aşadar, pârâta este o persoană juridică de utilitate publică asimilată unei autorităţi publice centrale.
În baza art. 20 alin. (1) pct. 2, art. 22 alin. (3) şi alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte constată că soluţionarea prezentului conflict negativ de competenţă se face în favoarea Tribunalului Vaslui, secţia contencios administrativ şi fiscal, în raport de considerentele care vor fi expuse în continuare.
Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea cauzei ce i-a fost cauzată, iar interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public.
Aşa cum s-a prezentat anterior, obiectul prezentului litigiu de contencios administrativ se referă la obligarea unei instituţii de învăţământ superior la eliberarea unei diplome de licenţă reclamantei, care este absolventă a Ciclului I, studii universitare de licenţă (sistem Bolognia), Facultatea de psihologie, din cadrul Universităţii S.H.
În alt registru de idei, nu se poate ignora faptul că pârâta este încadrată în noţiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, care include în această definiţie persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică.
Or, în speţa de faţă, prin Legea nr. 443/2002, a fost înfiinţată Universitatea „S.H.” din Bucureşti, ca instituţie de învăţământ superior, persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică, parte a sistemului naţional de învăţământ.
Pe de altă parte, potrivit art. 1 din HG nr. 81/2010, Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului este organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică în subordinea Guvernului şi are rol de sinteză şi coordonare în aplicarea strategiei şi Programului de guvernare în domeniul educaţiei, învăţământului, cercetării ştiinţifice, dezvoltării tehnologice, tineretului şi sportului.
Aşadar, Universitatea S.H. nu îndeplineşte cerinţele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorităţii publice centrale. De altfel, nici un act normativ nu conţine o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în discuţie.
În cauza de faţă, o asemenea universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorităţi publice locale.
Art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată prevede următoarele:
„Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 lei se soluţionează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 lei, se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.
Prin urmare, specificul litigiilor care se desfăşoară între persoanele fizice sau juridice şi administraţia publică determină, în mod necesar, existenţa unor reguli imperative în privinţa competenţei instanţelor de contencios administrativ.
Pentru stabilirea competenţei materiale, articolul aflat în discuţie instituie două criterii: cel al rangului autorităţii care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecăţii, în sistemul organelor administraţiei publice, respectiv criteriul valoric.
În cauza de faţă, este aplicabil primul criteriu enunţat anterior. În plus, trebuie subliniat faptul că tribunalul este competent să soluţioneze acest litigiu de contencios administrativ, faţă de împrejurarea că Universitatea S.H. este o autoritate publică locală. De asemenea, mai trebuie să fie relevat art. 2 pct. 1 lit. d) C. proc. civ.
În altă ordine de idei, potrivit prevederilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, reclamantul se poate adresa instanţei de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului; dacă reclamantul a optat pentru instanţa de la domiciliul pârâtului, nu se poate invoca excepţia necompetenţei teritoriale.
În speţa de faţă, reclamanta a optat pentru instanţa de la domiciliul său, astfel că nu se mai poate pune în discuţie competenţa teritorială a instanţei în soluţionarea cauzei.
De asemenea, se cuvine a observa art. 17 C. proc. civ., în temeiul căruia cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală.
Or, în litigiul de faţă, este evident faptul că cererea de chemare în garanţie este o cerere incidentală, care va fi soluţionată de instanţa competentă să soluţioneze acţiunea principală.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vaslui, secţia contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta B.(D.)E., pe pârâta Universitatea ”S.H.” Bucureşti şi pe chematul în garanţie Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, în favoarea Tribunalului Vaslui, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 august 2011.
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 3981/2011. Contencios. Conflict de... | ICCJ. Decizia nr. 3983/2011. Contencios. Conflict de... → |
|---|
