ICCJ. Decizia nr. 3983/2011. Contencios. Conflict de competenţă. Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3983/2011
Dosar nr.1188/89/2011
Şedinţa de la 24 august 2011
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta M.(P.)V.M. a chemat în judecată pe pârâta Universitatea S.H. din Bucureşti, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâtei să-i elibereze diploma de licenţă, în contextul în care partea adversă este absolventă a ciclului I, studii universitare de licenţă (sistem Bolognia) - Facultatea de Psihologie, din cadrul Universităţii S.H.
În plus, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri în cuantum de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere.
Pârâta Universitatea „S.H.” a formulat o întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei necompetenţei materiale - invocată din oficiu de instanţă.
Pe acest aspect, pârâta a susţinut în esenţă faptul că este înfiinţată prin Legea nr. 443/2002, ca instituţie de învăţământ superior, fiind o persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică, fiind asimilată, ca atare, cu o autoritate publică centrală, ceea ce atrage competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea curţii de apel.
Pe fondul cauzei, pârâta a solicitat respingerea acţiunii.
Totodată, aceeaşi parte a formulat o cerere de chemare în garanţie a Ministerului Educaţiei, Cercetării,Tineretului şi Sportului, solicitând obligarea acestuia la aprobarea tipăririi formularelor tipizate constând în diploma de licenţă şi suplimentul la diplomă pentru reclamantă, în termen de 30 de zile de la pronunţarea hotărârii de obligare, sub sancţiunea obligării la despăgubiri în cuantum de 20% din salariul minim pe economie pe zi de întârziere.
Prin Sentinţa nr. 109 din 21 martie 2011, Curtea de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vaslui, constitut ca instanţă de contencios administrativ.
Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, curtea de apel a reţinut faptul că simpla împrejurare a înfiinţării, prin lege, a unei instituţii de învăţământ superior nu-i conferă acesteia, în general sau particular, un statut juridic asemănător „autorităţilor publice centrale” astfel cum a pretins pârâta, statut ce ar plasa-o pe acelaşi palier ierarhic cu Ministerul Educaţiei, întrucât, pe de o parte, o „parte a sistemului naţional de învăţământ” nu are aceleaşi competenţe şi responsabilităţi ca instituţie publică ce este responsabilă de fundamentarea şi aplicarea strategiei globale a învăţământului, iar pe de altă parte, art. 116 din Constituţie limitează sfera administraţiei publice centrale la ministere şi la alte organe administrative de specialitate, ce funcţionează în mod autonom.
În speţă, pârâta Universitatea „S.H.” nu este o autoritate administrativă autonomă sau organ central al administraţiei publice.
În consecinţă, prima instanţă a considerat că pârâta trebuie să aibă acelaşi regim juridic cu cel pe care îl au zecile de instituţii de învăţământ superior de stat sau particulare, ce fac parte din sistemul naţional de învăţământ, asupra cărora Ministerul Educaţiei îşi exercită atribuţiile specifice organelor centrale ale administraţiei publice.
Ca atare, curtea de apel a asimilat pârâta cu o autoritate publică descentralizată teritorial, astfel că au fost incidente prevederile art. 10 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, raportate la art. 3 pct. 1 şi art. 2 pct. 1 lit. d) C. proc. civ.
Prin Sentinţa nr. 227/CA din 23 mai 2011, Tribunalul Vaslui, secţia civilă, a admis excepţia necompetenţei materiale invocată din oficiu de către instanţă, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Iaşi, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a trimis dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.
Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, tribunalul a constatat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 10 din Legea contenciosului administrativ şi ale art. 3 C. proc. civ.
Pe de altă parte, în raport de Legea nr. 443/2002, aceeaşi instanţă a apreciat că pârâta este o persoană juridică asimilată unei autorităţi publice, care este competentă să presteze un serviciu public.
În plus, tribunalul a menţionat faptul că serviciul public prestat de către pârâtă acoperă în mod indiscutabil tot teritoriul ţării, astfel că Universitatea „S.H.” este o persoană juridică de utilitate publică asimilată unei autorităţi publice centrale.
În baza art. 20 alin. (1) pct. 2, art. 22 alin. (3) şi alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte constată că soluţionarea prezentului conflict negativ de competenţă se face în favoarea Tribunalului Vaslui, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în raport de considerentele care vor fi expuse în continuare.
Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea cauzei ce i-a fost cauzată, iar interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public.
Aşa cum s-a prezentat anterior, obiectul prezentului litigiu de contencios administrativ se referă la obligarea unei instituţii de învăţământ superior la eliberarea unei diplome de licenţă reclamantei, care este absolventă a ciclului I, studii universitare de licenţă (sistem Bolognia), Facultatea de Psihologie din cadrul Universităţii „S.H.”, dar şi la obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri în cuantum de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere.
În alt registru de idei, nu se poate ignora faptul că pârâta este încadrată în noţiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, care include în această definiţie persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică.
Or, în speţa de faţă, prin Legea nr. 443/2002, a fost înfiinţată Universitatea „S.H.” din Bucureşti, ca instituţie de învăţământ superior, persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică, parte a sistemului naţional de învăţământ.
Pe de altă parte, potrivit art. 1 din HG nr. 81/2010, Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului este organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică în subordinea Guvernului şi are rol de sinteză şi coordonare în aplicarea strategiei şi Programului de guvernare în domeniul educaţiei, învăţământului, cercetării ştiinţifice, dezvoltării tehnologice, tineretului şi sportului.
Faptul că instituţiile de învăţământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condiţiile stabilite prin Legea nr. 84/1995, ce era în vigoare la data finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă, nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului naţional de învăţământ. Această reglementare prevedea că, la nivel naţional, autonomia universitară se manifestă prin relaţie directă a rectorului instituţiei de învăţământ superior cu Ministerul Educaţiei, care, printre altele, avea competenţa de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului şi de a-l suspenda din funcţie.
Aceste prerogative legale revin unui organ central al administraţiei publice, astfel că unitatea de învăţământ superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educaţiei.
În acest context de idei, trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituţie, ministerele sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât autorităţile administrative autonome, care se află doar sub controlul general al Parlamentului.
În cauza de faţă, Universitatea „S.H.” nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le poate emite sunt consecinţa unei delegări de competenţe, iar nu a învestirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem naţional de învăţământ.
În mod evident, Universitatea „S.H.” din Bucureşti este o persoană juridică de drept privat, de utilitate publică, ce funcţionează doar ca parte a unui sistem naţional de învăţământ, care nu poate fi asimilată unei autorităţi administrative autonome sau unui organ central al administraţiei publice.
Prin urmare, pârâta aflată în discuţie este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial.
În alţi termeni, Universitatea „S.H.” nu îndeplineşte cerinţele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorităţii publice centrale. De altfel, nici un act normativ nu conţine o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu.
În cauza de faţă, o asemenea universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorităţi publice locale.
În prezentul conflict negativ de competenţă sunt incidente prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care menţionează următoarele:
„Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 lei se soluţionează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 lei, se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.
Prin urmare, specificul litigiilor care se desfăşoară între persoanele fizice sau juridice şi administraţia publică determină, în mod necesar, existenţa unor reguli imperative în privinţa competenţei instanţelor de contencios administrativ.
Pentru stabilirea competenţei materiale, articolul aflat în discuţie instituie două criterii: cel al rangului autorităţii care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecăţii, în sistemul organelor administraţiei publice, respectiv criteriul valoric.
În cauza de faţă, este aplicabil primul criteriu enunţat anterior. În plus, trebuie subliniat faptul că tribunalul este competent să soluţioneze acest litigiu de contencios administrativ, faţă de împrejurarea că Universitatea S.H. din Bucureşti este o autoritate publică locală. De asemenea, mai trebuie să fie relevat art. 2 pct. 1 lit. d) C. proc. civ.
În altă ordine de idei, potrivit prevederilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, reclamantul se poate adresa instanţei de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului; dacă reclamantul a optat pentru instanţa de la domiciliul pârâtului, nu se poate invoca excepţia necompetenţei teritoriale.
În speţa de faţă, reclamanta a optat pentru instanţa de la domiciliul său, astfel că nu se mai poate pune în discuţie competenţa teritorială a instanţei în soluţionarea cauzei.
De asemenea, se cuvine a observa art. 17 C. proc. civ., în temeiul căruia cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală.
Or, în litigiul de faţă, este evident faptul că cererea de chemare în garanţie este o cerere incidentală, care va fi soluţionată de instanţa competentă să soluţioneze acţiunea principală.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vaslui, secţia contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta M.(P.)V.M., pe pârâta Universitatea ”S.H.” Bucureşti şi pe chematul în garanţie Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, în favoarea Tribunalului Vaslui, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 august 2011.
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 3982/2011. Contencios. Conflict de... | ICCJ. Decizia nr. 4118/2011. Contencios. Anulare act... → |
|---|
