ICCJ. Decizia nr. 4038/2011. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea formulată, reclamanta C.A. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să desființeze Ordinul nr. 321 din 24 aprilie 2009 și să oblige pârâtul să o reîncadreze în postul de director executiv adjunct al Direcției pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală Bistrița Năsăud începând cu data pronunțării sentinței, sub sancțiunea de daune moratorii, să oblige pârâtul să-i achite suma de 6.947 RON cu titlu de despăgubiri reprezentând indemnizația de conducere de 3.849 RON pierdută prin ordinul abuziv atacat și 3.098 RON concediu fără plată.
Pârâtul consideră că acțiunea este inadmisibilă pentru faptul că nu s-a îndeplinit procedura prealabilă.
La termenul de judecată din 17 noiembrie 2010 reclamanta a învederat faptul că la 02 iulie 2010 pârâtul a revocat ordinul contestat reîncadrând-o în funcția publică de conducere avută anterior.
Prin sentința civilă nr. 473 din 8 decembrie 2010 Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta C.A. împotriva pârâtului Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, a obligat pârâtul la plata, în favoarea reclamantei, a următoarelor sume: 3.864 RON, indemnizație de conducere, 2.496 RON, control financiar preventiv și 1.344 RON, diferență primă de concediu aferentă anului 2010, a respins ca rămase fără obiect cererile privind anularea Ordinului nr. 321 din 24 aprilie 2009 și obligarea la reîncadrare și a obligat pârâtul la plata, în favoarea reclamantei, a sumei de 600 RON, cheltuieli parțiale de judecată.
Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că potrivit înscrisului depus la 14 septembrie 2010 de către Direcția pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală Bistrița-Năsăud drepturile salariale de care s-ar fi bucurat reclamanta pentru perioada în care ordinul contestat și-a produs efectele constau în îndemnizația de conducere și sporul pentru efectuarea concediului fără plată. Se adaugă și prima de concediu cuvenită acesteia pentru perioada în care a fost privată de funcția publică de conducere, în mod nelegal.
împotriva hotărârii instanței de fond pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
în motivarea recursului se arată că instanța de fond a pronunțat o sentință nelegală prin aplicarea și greșita interpretare a legii (art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.) și nu arată motivele pe care se sprijină (art. 304 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.).
Recurentul consideră că cererea privind acordarea despăgubirilor, este subsidiară cererii în anulare și, totodată, admisibilă, numai în măsura în care se face dovada faptului că cererea principală este formulată cu respectarea procedurii instituite de Legea nr. 554/2004.
Altfel supus, reclamanta are dreptul la repararea pagubei cauzate numai subsecvent unei cereri în anularea unui act sau obligarea la emiterea unui act administrativ.
întrucât reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii procedurii prealabile, instanța de fond avea obligația de a respinge acțiunea ca inadmisibilă.
Recurentul mai susține că acțiunea este prescrisă, întrucât reclamanta a introdus cerere de chemare în judecată la data de 08 aprilie 2010.
Prin urmare, reținând în pronunțare caracterul neconstituțional al actului care a stat la baza eliberării din funcția deținută, instanța de fond avea obligația să constate că faptul prejudiciator nu s-a datorat vreunei culpe a Ministerului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, deoarece nu a fost inițiator, emitent, semnatar, or contrasemnatar al O.U.G. nr. 37/2009, ci, dimpotrivă, era ținut în aplicarea normei în vigoare, la acel moment.
Examinând cauza și sentința recurată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041C. proc. civ., înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Cu privire la excepția inadmisibilității și a tardivității, înalta Curte constată că acestea sunt neîntemeiate, față de dispozițiile art. 9 alin. (4) Legea nr. 554/2004.
înalta Curte apreciază că dispozițiile art. 9 alin. (4) Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, care prevăd că "în situația în care decizia de declarare a neconstituționalității este urmarea unei excepții ridicate în altă cauză (cum este cazul în speță - n.n.), acțiunea (care potrivit art. 9 alin. (5) Legea nr. 554/2004 poate avea ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin ordonanțe ale Guvernului, anularea actelor administrative emise în baza acestora, precum și, după caz, obligarea unei autorități publice la emiterea unui act administrativ sau la realizarea unei anumite operațiuni administrative - n.n) poate fi introdusă direct la instanța de contencios administrativ competentă, în limitele unui termen de decădere de un an, calculat de la data publicării deciziei Curții Constituționale în M. Of.".
în aceste condiții, este indiscutabil că, utilizând sintagma "direct la instanța de contencios administrativ competentă", legiuitorul a înțeles să deroge de la dispozițiile din legea contenciosului administrativ care reglementează obligativitatea procedurii prealabile, condițiile de admisibilitate a acțiunii întemeiate pe prevederile art. 9 alin. (4) Legea nr. 554/2004 - ce se cer a fi întrunite cumulativ - fiind existența unei decizii de declarare a neconstituționalității unei ordonanțe sau dispoziții dintr-o ordonanță care sunt vătămătoare ale unui drept sau unui interes legitim al unei persoane și introducerea acțiunii în contencios administrativ într-un termen de decădere de un an de la data publicării deciziei Curții Constituționale în M. Of..
Pe fondul cauzei, înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a obligat pârâtul la plata drepturilor bănești către reclamantă.
Este cert că punerea în aplicare a celor două ordonanțe de urgență menționate (O.U.G. nr. 37/2009 și O.U.G. nr. 105/2009), prin numirea și revocarea din postul de director coordonator în interval de numai 4 luni, din motive ce exclud culpa intimatei-reclamante, a produs efecte vătămătoare asupra carierei acesteia, inducând o stare de instabilitate, de incertitudine juridică, efecte ce se impun a fi înlăturate prin repararea pagubei cauzate, conform art. 18 alin. (3) Legea nr. 554/2004 și art. 106 Legea nr. 188/1999.
înalta Curte apreciază că obligarea autorității emitente la plata drepturilor salariale de care s-ar fi bucurat reclamanta pentru perioada în care ordinul și-a produs efectele reprezintă o modalitate adecvată și echitabilă de reparare a prejudiciului cauzat.
Astfel fiind, înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, pe care o va menține.
în consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte a respins recursul, ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4040/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4036/2011. Contencios → |
|---|
