ICCJ. Decizia nr. 4076/2011. Contencios
| Comentarii |
|
1.Hotărârea atacată cu recurs
Prin sentința civilă nr. 373 din 12 octombrie 2010, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta H.M. în contradictoriu cu pârâta C.C.S.D din cadruL A.N.R.P. și pe cale de consecință a obligat pârâta, ca în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire având ca obiect acordarea de despăgubiri către reclamantă în cuantumul prevăzut de decizia nr. 1691 din 13 februarie 2004 emisă de Universitatea B.B. Cluj Napoca, despăgubiri ce urmează a fi indexate cu rata inflației calculată până la data plății.
Pentru a se pronunța astfel, Curtea de Apel a reținut, în esență, următoarele:
Prin decizia nr. 1691 din 13 februarie 2004 emisă de Universitatea B.B. Cluj s-a admis cererea reclamantei, stabilindu-se că valoarea corespunzătoare a imobilului expropriat este de 382.507.034 RON, sumă pentru care va beneficia de măsurile reparatorii prin echivalent.
Potrivit întâmpinării depuse de pârâta C.C.S.D., dosarul de despăgubire al reclamantei a fost înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale, acest aspect este confirmat și prin adresa din 17 martie 2008.
Reține judecătorul fondului că, prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, s-a reglementat regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, statuându-se între altele, că legea se aplică și despăgubirilor propuse prin decizia motivată, a conducătorului instituției publice implicate în privatizare sau, după caz, prin ordinul Ministrului Finanțelor Publice, în temeiul art. 32 alin. (3) Legea nr. 20/2001.
Intr-o atare situație se află și reclamanta, deoarece prin decizia Universității B.B. mai sus amintită, s-a propus acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor imobilelor preluate abuziv - Titlul VII Legea nr. 247/2005.
Pentru analizarea și stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se acordă potrivit Titlului VII al Legii nr. 247/2005, s-a constituit în subordinea Cancelariei primului Ministru o autoritate administrativă distinctă cu denumirea C.C.S.D. care conform art. 13 alin. (1) lit. a) și b) are în principal două atribuții principale: dispune emiterea deciziilor referitoare la acordarea de titluri de despăgubire și ia alte măsuri legale, necesare aplicării acestei legi.
Constată instanța de fond că autoritatea administrativă în cauză - C.C.S.D. a fost dotată de lege și prin actul administrativ normativ al Guvernului cu competența de a stabili ordinea soluționării dosarelor, însă se consideră că în exercitarea acestei prerogative autoritatea administrativă nu poate beneficia de o marjă de apreciere atât de discreționară care să implice încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor garantate de Constituție și de celelalte legi.
Astfel, se apreciază că, criteriul aleatoriu stabilit de comisie în funcție de care se vor soluționa dosarele nu prezintă o garanție suficientă a modului cum se va proceda în concret la analizarea unuia sau a altuia din dosarele ce-i sunt transmise comisiei.
în opinia instanței de fond justificarea autorității prin invocarea caracterului aleatoriu al soluționării dosarelor nu este întemeiată, necesară, legală și proporțională cu scopul urmărit. în acest sens se arată că deși decizia autorității administrative de opțiune pentru caracterul aleatoriu al selectării dosarelor în vederea soluționării acestora ar putea fi justificată de un scop legitim, metodele și mijloacele de soluționare prin introducerea doar a acestui element aleatoriu nu sunt adecvate și necesare.
A condiționa soluționarea dosarelor exclusiv de elementul aleatoriu introdus de comisie, care implică imposibilitatea definirii cel puțin a unui criteriu obiectiv de previzibilitate a soluționării cererii, nu constituie, în opinia judecătorului fondului, o justificare pertinentă ce poate fi opusă astfel cu succes reclamantei ca temei pentru nesoluționarea cererii având ca obiect stabilirea și concretizarea în final a dreptului la despăgubire la care aceasta este îndreptățită potrivit legii.
Prin dispoziția emisă de autoritatea administrației publice locale reclamanților li s-a recunoscut dreptul de a primi despăgubiri în echivalent bănesc, astfel se consideră că au achiesat la modalitatea de soluționare a notificării prin acordarea de despăgubiri. Curtea de apel a reținut, astfel că reclamanții sunt în posesia unui bun în sensul art. 1 din Primul protocol adițional la Convenția pentru asigurarea drepturilor omului și libertăților fundamentale ratificată de România prin Legea nr. 30/1994
Curtea de apel a mai reținut că este necesar a da eficiență acțiunii reclamanților prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești constrângătoare pentru autoritatea administrativă în vederea îndeplinirii în cel mai scurt timp și eficient a atribuțiilor sale, deoarece pe lângă necesitatea protejării dreptului de proprietate este important de reținut că și termenul ce implică durata de rezolvare a cererilor în procedura administrativă sunt socotite că fac parte din proces or, dispozițiile art. 6 parag. 1 din Convenție impune rezolvarea acestor cereri într-un termen rezonabil, optim și previzibil.
2. Cererea de recurs
împotriva sentinței civile nr. 373/2010 din 12 octombrie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta C.C.S.D. invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a susținut, în esență, următoarele:
Printr-un prim set de critici susține recurenta că în mod netemeinic și nelegal a fost obligată la emiterea deciziei privind titlul de despăgubiri în favoarea reclamantei, cu motivarea încălcării principiului procesului rezonabil, fără a se ține cont de faptul că procedura administrativă prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 este o procedură complexă, ce presupune parcurgerea mai multor etape obligatorii și nici de aspectele referitoare la stabilirea criteriului aleatoriu în privința ordinii de soluționare a dosarelor privind acordarea de despăgubiri aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
în acest sens arată recurenta că nu poate fi reținută culpa sa privind durata de soluționare a dosarelor de despăgubire, deoarece, în exercitarea atribuțiilor sale a emis decizia nr. 2815/2008 prin care a stabilit ordinea de soluționare a dosarelor de despăgubire, care nu face altceva decât să respecte egalitatea de tratament a persoanelor îndreptățite care au dosare de despăgubiri înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale, decizie de care instanța de fond nu a ținut seama la pronunțarea hotărârii recurate.
în opinia recurentei soluționarea dosarului reclamantei înaintea celor venite anterior acestui dosar duce la încălcarea drepturilor celorlalte persoane îndreptățite, având impact implicit și asupra principiului acordării unor despăgubiri juste și echitabile.
Mai susține recurenta că dosarul privind acordarea de despăgubiri, în favoarea reclamantului, face parte din categoria dosarelor transmise Secretariatului Comisiei Centrale înainte de intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 81/2007, și urmează a fi soluționat cu respectarea ordinii de înregistrare și după parcurgerea procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 247/2005, act normativ care nu stabilește un termen pentru soluționarea dosarelor privind acordarea despăgubirilor, ceea ce nu implică un refuz nejustificat din partea autorității emitente.
Printr-o altă critică formulată susține recurenta că în mod greșit a fost obligată la emiterea titlului de despăgubiri la valoarea înscrisă în decizia nr. 1691 din 13 februarie 2004, în condițiile în care decizia conținând titlul de despăgubire se poate emite numai după parcurgerea procedurii de evaluare a imobilului și pentru cuantumul stabilit prin raportul de evaluare.
Totodată, mai susține recurenta că dispozițiile legale ce reglementează modalitățile de acordare în numerar a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, nu prevăd posibilitatea actualizării cuantumului despăgubirilor, cu indicele de inflație, așa încât consideră soluția pronunțată de instanța de fond ca fiind lipsită de temei legal și sub acest aspect.
Printr-o ultimă critică formulată susține recurenta că în mod greșit a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată, într-un cuantum ce se impunea cenzurat de către judecătorul fondului, în condițiile în care a recunoscut implicit dreptul subiectiv al reclamantului și pretențiile acestuia.
3. Hotărârea instanței de recurs
Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor recurentei circumscrise motivelor de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 cât și sub toate aspectele, potrivit art. 3041C. proc. civ., înalta Curte va admite prezentul recurs și va modifica în parte hotărârea recurată, pentru considerentele arătate în continuare.
în primul rând înalta Curte va înlătura toate criticile referitoare la justificarea termenului de soluționare a dosarului de despăgubiri prin invocarea complexității procedurilor administrative și criteriului aleatoriu în privința ordinii de soluționare a dosarelor privind acordarea de despăgubiri aferente imobilelor preluate în mod abuziv, constatând că în mod corect instanța de fond a apreciat că recurenta nu a respectat dispozițiile art. 16 din Titlu VII al Legii nr. 247/2005, în condițiile în care nu și-a îndeplinit obligațiile care îi reveneau în fiecare etapă a procedurii administrative după înregistrarea dosarului, aferent deciziei nr. 1691/2004 emisă de Universitatea B.B. în favoarea reclamantului.
Este de necontestat că omisiunea legiuitorului de a stabili în Legea nr. 247/2005 un termen în interiorul căruia să se deruleze fiecare etapă a procedurii administrative nu poate conduce la ideea că pârâta Comisie, în cadrul marjei de apreciere ce i-a fost conferită, poate să procedeze discreționar, manifestând pasivitate și aducând astfel, atingere drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor.
Chiar daca Legea nr. 247/2005 nu prevede un termen de soluționare a dosarelor înregistrate în baza Titlului VII al legii, instanța de fond a apreciat întemeiat că recurenta avea obligația de a respecta un termen rezonabil pentru parcurgerea etapelor obligatorii din procedura administrativă, termen care a fost depășit în raport cu data înregistrării dosarului și a documentației aferente pentru măsurile reparatorii propus a fi acordate reclamantei.
Pentru respectarea termenului rezonabil, pârâta era obligată să-și organizeze activitatea în așa fel încât să răspundă acestei cerințe, cu atât mai mult cu cât, în cauza de față, procedura administrativă a debutat în anul 2001 prin formularea unei notificării și nici până în prezent nu s-a emis decizia reprezentând titlu de despăgubire
Depășirea unui termen rezonabil în soluționarea acestui dosar a fost greșit justificată în recurs prin aplicarea deciziei nr. 2815 din 16 septembrie 2008 emisă de C.C.S.D. cu privire la stabilirea ordinii de soluționare a dosarelor de despăgubiri, dat fiind că această decizie, cum corect reține și judecătorul fondului, nu constituie o justificare pertinentă pentru prelungirea unei proceduri administrative pe un interval de 9 ani, și nu poate fi opusă astfel cu succes reclamantei ca temei pentru nesoluționarea cererii având ca obiect stabilirea și concretizarea în final a dreptului la despăgubire la care aceasta este îndreptățită potrivit legii.
în consecință, Curtea de apel a stabilit în mod just că, nu poate fi justificată atitudinea pârâtei care prin invocarea unor aspecte de ordin administrativ și-a exprimat de fapt voința de a nu rezolva, în mod nejustificat, cererea, în sensul emiterii titlului de despăgubiri, într-un termen rezonabil, noțiune impusă de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
în exercitarea controlului judiciar, se constată că nu sunt întemeiate nici criticile formulate în recurs cu privire la stabilirea și cuantumul cheltuielilor de judecată. La baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată în sumă de 1.004,3 RON se află culpa procesuală a recurentei, care nu a executat obligațiile prevăzute de lege în procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor.
Argumentele expuse în recurs nu pot fi reținute ca temei pentru exonerarea recurentei de la plata cheltuielilor de judecată și în consecință, obligația acesteia a fost stabilită într-o corectă aplicare a dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ..
De asemenea, nu există un motiv justificat de actele dosarului pentru micșorarea cuantumului cheltuielilor de judecată, constatându-se că nu se impune aplicarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., atât față de obiectul acțiunii, cât și față de valoarea sumei pretinse cu titlu de cheltuieli de judecată.
înalta Curte a constatat însă că deși în cauză judecătorul fondului, a reținut în mod corect culpa recurentei sub aspectul nesoluționării cererii reclamantei într-un termen rezonabil, totuși a omis faptul că emiterea titlului de despăgubire în favoarea reclamante trebuie făcută cu respectare procedurii administrative reglementate prin Titlul VII Legea nr. 247/2005, așa încât consideră ca fiind întemeiate criticile formulate de recurentă pe acest aspect, aspect ce s-a impus admiterea recursului și modificarea în parte a hotărârii recurate, în temeiul art. 312 alin. (2) C. proc. civ., în sensul obligării recurentei, a cărui refuz nejustificat era de necontestat, la soluționarea dosarului în sensul înaintării respectivului dosar spre evaluare și emiterea titlului de despăgubire către reclamantă.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4081/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4078/2011. Contencios → |
|---|
