ICCJ. Decizia nr. 4087/2011. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea formulată la data de 5 noiembrie 2009, reclamanta SC R.P.I. SRL cu sediul în comuna H., județul Dâmbovița a chemat în judecată Ministerul Finanțelor Publice, solicitând anularea parțială a deciziei de impunere nr. 517 din 14 septembrie 2007 prin care Direcția Generală a Finanțelor Publice Dâmbovița a stabilit în sarcina societății obligații fiscale suplimentare de plată în valoare de 1.460.000 RON, reprezentând impozit pe profit și TVA și majorări de întârziere.
Separat, la data de 12 ianuarie 2010, reclamanta a depus la Curtea de Apel București o altă acțiune prin care a solicitat în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice anularea în parte a deciziei de impunere nr. 517/2007 și a deciziei nr. 434 din 7 decembrie 2009 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală în soluționarea contestației, precum și exonerarea societății de plata sumei de 1.178.097 RON.
Cele două cauze au fost reunite prin încheierea din 16 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.
Prin sentința civilă nr. 3903 din 13 octombrie 2010 a aceleiași instanțe s-a dispus admiterea acțiunii conexe și anularea parțială a deciziei de impunere nr. 517 din 14 septembrie 2007, în sensul exonerării reclamantei de la plata sumei de 798.831 RON, menținând obligațiile fiscale suplimentare în valoare de 387.756 RON.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că, în raport de soluția dată în cauza penală, în care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală, cuantumul obligațiilor fiscale datorate a fost incorect stabilit.
Instanța a mai constatat că, după efectuarea unei noi inspecții fiscale, a fost emisă decizia de impunere nr. 911 din 28 iunie 2010 prin care s-a stabilit că reclamanta datorează doar 269.880 RON impozit pe profit și 118.668 RON majorări de întârziere, înscris în raport de care acțiunea este întemeiată.
împotriva sentinței a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate și solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare.
Astfel, pârâtul a învederat că litigiul a fost soluționat cu încălcarea formelor de procedură prevăzute de art. 85 și 105 alin. (2) C. proc. civ., întrucât nu au fost citate în cauză instituțiile publice emitente ale actelor administrative contestate, respectiv Direcția Generală a Finanțelor Publice Dâmbovița și Agenția Națională de Administrare Fiscală.
Analizând actele și lucrările dosarului în raport de motivele invocate și de prevederile art. 304 pct. 5 și 3041 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este fondat, urmând a fi admis și a se dispune casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.
Astfel, din verificarea dosarului rezultă că judecata la prima instanță s-a făcut cu lipsă de procedură față de cele două autorități publice emitente a deciziei de impunere, respectiv a deciziei date în soluționarea contestației, nefiind citate în cauză nici Direcția Generală a Finanțelor Publice Dâmbovița, nici Agenția Națională de Administrare Fiscală, instituții de sine stătătoare, cu personalitate juridică proprie.
Procedând la judecată în lipsa acestor autorități, instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 85 și 107 C. proc. civ., care prevăd că judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfățișarea părților, respectiv că președintele completului va amâna judecata ori de câte ori va constata că partea care lipsește nu a fost citată cu respectarea cerințelor prevăzute de lege sub sancțiunea nulității.
încălcarea normelor procedurale enunțate, ce se constituie în garanții ale asigurării principiului contradictorialității și respectiv, al dreptului la apărare, atrage asupra hotărârii pronunțate în aceste condiții sancțiunea nulității prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., fiind astfel incident în speță motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ..
în raport de cele expuse mai sus, Curtea, admițând recursul a casat sentința și a dispus trimiterea cauzei la aceeași instanță, spre rejudecare.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4083/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4081/2011. Contencios → |
|---|
