ICCJ. Decizia nr. 4081/2011. Contencios
| Comentarii |
|
1.Hotărârea atacată cu recurs
Prin sentința nr. 4042 din 20 octombrie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanții H.G. și H.S. în contradictoriu cu pârâții A.N.R.P. și C.C.S.D., ca neîntemeiată.
Pentru a se pronunța astfel, Curtea de Apel a reținut, în esență, următoarele:
Reclamanții H.G. și H.S. au formulat o notificare în baza Legii nr. 10/2001, solicitând restituirea în natură a imobilului situate în Sibiu, apartament și teren în suprafață de 270 mp. Prin dispoziția din 2008 s-au propus măsuri reparatorii pentru imobilul notificat, dosarul aferent dispoziției fiind transmis Secretariatului Comisiei Centrale, fiind astfel declanșată procedura administrativă prevăzută de Titlul VII Legea nr. 247/2005.
Se mai reține că etapa transmiterii și înregistrării dosarelor a fost parcursă în ceea ce privește dosarul privind acordarea de măsuri reparatorii în favoarea reclamantei, în sensul că dosarul aferent dispoziției din 2008, a fost transmisă de Primăria Municipiului Sibiu, în calitate de entitate notificată, fiind înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale.
Totodată, se reține că dosarul amintit mai sus, a fost analizat în privința legalității respingerii cererii în natură a imobilului notificat, ocazie cu care s-a constatat că este legală respingerea cererii de restituire în natură.
Referitor la etapa evaluării, mai reține judecătorul fondului că această etapă este condiționată de respectarea ordinii de înregistrare a dosarelor, așa cum s-a stabilit prin decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008 a C.C.S.D.
Astfel, că instanța de fond a conchis în sensul că dosarul reclamanților urmează a fi transmis la evaluare și abia ulterior se va putea emite decizia privind titlul de despăgubiri, cu respectarea ordinii de înregistrare a dosarelor, astfel cum o cere decizia la care se face referire.
2. Cererea de recurs
împotriva sentinței civile nr. 4042 din 20 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs pârâta reclamanții H.G. și H.S., invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia au susținut, în esență, că hotărârea recurată este nelegală și netemeinică prin prisma faptului că instanța de fond nu a ținut cont de faptul că în cauză s-a dovedit că pârâta nu a răspuns notificărilor care i-au fost transmise, și a procedat la însușirea susținerilor pârâtei, deși aceasta nu a administrat nici o probă din care să rezulte că a soluționat dosarul în raport de care a fost notificată.
3. Hotărârea instanței de recurs
Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor recurentei circumscrise motivelor de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 cât și sub toate aspectele, potrivit art. 3041C. proc. civ., înalta Curte va admite prezentul recurs și va modifica în parte hotărârea recurată, pentru considerentele arătate în continuare.
în primul rând înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Titlul VII Legea nr. 247/2005 și art. 2 H.G. nr. 1068/2007, A.N.R.P. asigură secretariatul C.C.S.D., activitate care implică primirea, înregistrarea și centralizarea dosarelor conținând decizii/dispoziții în care s-au consemnat/propus despăgubiri de către entitățile investite cu soluționarea notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001.
De asemenea, potrivit art. 13 alin. (1) din același act normativ, Comisia Centrală are atribuția emiterii deciziilor ce reprezintă titlul de despăgubire în procedura administrativă de acordare a despăgubirilor pentru imobilele ce nu pot fi restituite în natură.
Cum cererea de chemare în judecată nu are ca obiect refuzul A.N.R.P. de a exercita vreo atribuție legală privind organizarea și funcționarea secretariatului C.C.S.D., ci obligarea autorităților publice la stabilirea despăgubirilor aferente dispoziției din 2008 emisă de Primăria Municipiului Sibiu, atribuție ce revine în exclusivitate pârâtei C.C.S.D. este fără echivoc că, în cauză, doar această ultimă pârâtă are legitimare procesuală, ca titulară a obligației în raportul juridic dedus judecății.
Pe fondul cauzei înalta Curte constată că în mod greșit instanța de fond a apreciat ca fiind justificată nesoluționarea dosarului de despăgubiri prin raportare la complexitatea procedurilor administrative și criteriul aleatoriu în privința ordinii de soluționare a dosarelor privind acordarea de despăgubiri aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Astfel, în mod greșit instanța de fond a apreciat că intimata a respectat dispozițiile art. 16 din Titlu VII al Legii nr. 247/2005, în condițiile în care aceasta nu și-a îndeplinit obligațiile care îi reveneau în fiecare etapă a procedurii administrative după înregistrarea dosarului, aferent dispoziției 04 noiembrie 2008 emisă de Primăria Municipiului Sibiu în favoarea reclamanților.
Este de necontestat că omisiunea legiuitorului de a stabili în Legea nr. 247/2005 un termen în interiorul căruia să se deruleze fiecare etapă a procedurii administrative nu poate conduce la ideea că pârâta Comisie, în cadrul marjei de apreciere ce i-a fost conferită, poate să procedeze discreționar, manifestând pasivitate și aducând astfel, atingere drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor.
Chiar daca Legea nr. 247/2005 nu prevede un termen de soluționare a dosarelor înregistrate în baza Titlului VII al legii, este de necontestat că recurenta avea obligația de a respecta un termen rezonabil pentru parcurgerea etapelor obligatorii din procedura administrativă, termen care a fost depășit în raport cu data înregistrării dosarului și a documentației aferente pentru măsurile reparatorii propus a fi acordate reclamantei.
Pentru respectarea termenului rezonabil, pârâta era obligată să-și organizeze activitatea în așa fel încât să răspundă acestei cerințe, cu atât mai mult cu cât, în cauza de față, procedura administrativă a debutat în anul 2001 prin formularea unei notificării din 2001 și nici până în prezent nu s-a emis decizia reprezentând titlu de despăgubire
Depășirea unui termen rezonabil în soluționarea acestui dosar a fost greșit justificată de intimată prin întâmpinarea depusă la dosarul fondului prin aplicarea deciziei nr. 2815 din 16 septembrie 2008 emisă de C.C.S.D. cu privire la stabilirea ordinii de soluționare a dosarelor de despăgubiri, dat fiind că această decizie nu constituie o justificare pertinentă pentru prelungirea unei proceduri administrative pe un interval de 10 ani, și nu poate fi opusă astfel cu succes reclamanților ca temei pentru nesoluționarea cererii având ca obiect stabilirea și concretizarea în final a dreptului la despăgubire la care aceștia sunt îndreptățiți potrivit legii.
în consecință, este de necontestat că nu poate fi justificată atitudinea pârâtei care prin invocarea unor aspecte de ordin administrativ și-a exprimat de fapt voința de a nu rezolva, în mod nejustificat, cererea, în sensul emiterii titlului de despăgubiri, într-un termen rezonabil, noțiune impusă de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Pentru considerentele expuse înalta Curte a dispus admiterea recursului declarat în cauză și în temeiul art. 312 alin. (2) C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din LCA, a modificat hotărârea recurată în sensul admiterii în parte a acțiunii formulate de reclamanți și obligării pârâtei C.C.S.D., a cărui refuz nejustificat era de necontestat, la soluționarea dosarului, în sensul înaintării respectivului dosar spre evaluare și emiterea titlului de despăgubire către reclamanți; totodată a fost respinsă acțiunea față de pârâta A.N.R.P. a cărei calitate procesual pasivă nu putea fi reținută în cauză în raport de obiectul cererii de chemare în judecată și de cadrul legal aplicabil în cauză.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4087/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4076/2011. Contencios → |
|---|
