ICCJ. Decizia nr. 411/2011. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VlII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta P.R. a chemat în judecată pe pârâta Casa de Pensii a Municipiului București, solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună anularea hotărârii din 11 mai 2009 emisă de Casa de Pensii a Municipiului București - Comisia pentru aplicarea Legii nr. 189/2000, în ceea ce privește data acordării drepturilor prevăzute de acest act normativ, în sensul ca aceasta să fie 01 decembrie 2007 sau 01 ianuarie 2008 și nu 01 mai 2009, cum s-a stabilit de autoritatea pârâtă.
în motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că dosarul său, a fost depus la Casa de Pensii a Municipiului București la data de 30 octombrie 2007, cu actele depuse sub nr. X și completat cu actele depuse sub nr. Y la data de 23 noiembrie 2007, că la data de 22 septembrie 2008 s-a interesat la autoritatea pârâtă în legătură cu stadiul soluționării dosarului și i s-a comunicat, pentru prima dată, că trebuie să clarifice la Ministerul Justiției problema cetățeniei și că, la primirea acestui act, va fi rezolvată cererea, care a primit aviz favorabil.
Reclamanta a susținut că, în baza Legii nr. 189/2000, dreptul la indemnizație se acordă la o lună de la depunerea dosarului la Casa de Pensii, în cazul său, de la data de 01 decembrie 2007 sau, cel mult, 01 ianuarie 2008 și nu 01 mai 2009, cum în mod eronat s-a dispus prin hotărârea contestată.
Prin sentința civilă nr. 1539 din 25 martie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta P.R., în contradictoriu cu pârâta Casa de Pensii a Municipiului București ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele:
- La data de 08 aprilie 2009, reclamanta a înregistrat la Casa de Pensii a Municipiului București o nouă cerere de acordare a drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, prin care a depus, în completarea dosarului, certificatul din 03 aprilie 2009, emis de Ambasada României la Tel Aviv, din care rezultă că este cetățean român.
Prin hotărârea din 11 mai 2009, emisă de Casa de Pensii a Municipiului București, s-a dispus: admiterea cererii, în temeiul art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare, constatarea calității reclamantei de beneficiar al Legii nr. 189/2000, pentru perioada 06 septembrie 1940-06 martie 1945 și acordarea drepturilor începând cu data de 01 mai 2009.
Reclamanta ar fi fost îndreptățită la acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, începând cu luna următoare depunerii cererii din 30 octombrie 2007, în situația în care la data înregistrării cererii ar fi făcut dovada că este cetățean român.
- Adeverința din 2006, emisă de Ministerul Administrației și Internelor - Direcția Generală de Pașapoarte, înregistrată Casa de Pensii Municipiului București, la data de 23 noiembrie 2007, atestă faptul că reclamantei i s-a aprobat renunțarea la cetățenia română prin Decretul nr. 600 din 06 octombrie 1964, astfel că, în mod legal, autoritatea pârâtă a constatat că drepturile se impun a fi acordate începând cu data de 01 mai 2009, luna următoare îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege.
împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta P.R., fără a indica vreunul dintre motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ. sau a preciza un alt temei juridic.
în dezvoltarea cererii de recurs, recurenta reia argumentele prezentate în fața instanței de fond, arătând în esență că drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000 trebuiau să îi fie acordate de la data de întâi a lunii următoare depunerii cererii, respectiv 01 noiembrie 2007.
Recursul este nefondat.
Examinând cauza prin prisma motivelor invocate în recurs și a prevederilor art. 3041C. proc. civ., față de materialul probator și dispozițiile legale incidente, înalta Curte constată că recursul este nefondat și urmează a-l respinge, pentru considerentele ce urmează.
Potrivit dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 189/2000, una dintre condițiile care trebuie îndeplinite de o persoană pentru a beneficia de prevederile acestui act normativ este aceea de a fi "cetățean român".
Din înscrisurile depuse la dosar de către ambele părți, rezultă că reclamanta la momentul depunerii cererii de constatare a calității de beneficiară a Legii nr. 189/2000 și acordare a drepturilor prevăzute de aceasta, nu avea cetățenia română, deoarece în evidențele autorităților române există situația potrivit căreia reclamanta renunțase la cetățenia română în anul 1964.
în acest context, nu are relevanță faptul că reclamanta nu avea cunoștință de faptul că pierduse cetățenia română, la momentul la care a depus cererea întemeiată pe prevederile Legii nr. 189/2000, atâta vreme cât, potrivit dispozițiilor art. 1 din același act normativ, nu putea beneficia de drepturile stabilite pentru refugiați decât de la momentul în care îndeplinea condiția de a fi cetățean român.
Acesta este și motivul pentru care, autoritatea pârâtă a emis hotărârea de constatare a calității de refugiat după ce reclamanta a redobândit cetățenia română și acest lucru s-a întâmplat la data de 03 aprilie 2009.
Raportat la acest moment, în mod corect Casa Județeană de Pensii București a stabilit ca moment al începerii acordării drepturilor data de 01 mai 2009, ca dată de întâi a lunii următoare îndeplinirii tuturor condițiile prevăzute de Legea nr. 189/2000, respectiv și pe cea de a fi "cetățean român".
Pentru aceste considerente, înalta Curte a constatat că instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, motiv pentru care, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4112/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4083/2011. Contencios → |
|---|
