ICCJ. Decizia nr. 4284/2011. Contencios
| Comentarii |
|
Prin Hotărârea din 25 noiembrie 2010 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii s-a respins contestația formulată de V.N. și W.A.D., magistrați asistenți la înalta Curte de Casație și Justiție, împotriva Hotărârii secției pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii din 09 septembrie 2010.
Pentru a hotărî astfel Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a reținut următoarele considerente:
I. în ceea ce privește motivul de necompetență a Secției pentru judecători de a soluționa cererile, Plenul a considerat că acesta nu mai poate fi pus în discuție atât timp cât, urmare a Deciziei nr. 192/2010 a înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, au fost admise recursurile formulate împotriva Hotărârii din 2009 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, prin care s-au soluționat cererile unor magistrați asistenți de recunoaștere a gradului profesional de judecător de curte de apel și s-a dispus anularea acestei hotărâri, reținându-se că a fost pronunțată cu nerespectarea prevederilor art. 43 Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora numirea și evoluția profesională a magistraților asistenți este de competența Secției pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii.
II. Pe fond, Plenul a reținut că la soluționarea acestor cereri Secția pentru judecători a avut în vedere considerentele Hotărârii din 2009 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii în sensul că, în esență, magistrații puteau beneficia doar de salarizarea unui judecător de curte de apel, deci de efectele gradului profesional de judecător de curte de apel, fără a dobândi însuși acest grad profesional, indiferent de forma Legii nr. 56/1993 a Curții Supreme de Justiție, în vigoare la momentul numirii.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs V.N., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Recurenta a susținut în esență că a fost numită în funcția de magistrat asistent la înalta Curte de Casație și Justiție, prin Ordinul nr. 61 din 3 mai 2001 al Președintelui înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul Legii nr. 56/1993, potrivit căreia magistrații asistenți făceau parte din corpul magistraților și se bucurau de stabilitate iar condițiile generale de numire erau cele cerute pentru funcția de magistrat, conform Legii nr. 92/1992.(art. 36 din lege).
De asemenea în conformitate cu dispozițiile art. 37 alin. (3) Legea nr. 56/1993, magistrații asistenți au rang de judecător de curte de apel, fiind salarizați ca atare.
Recurenta a arătat că având în vedere aceste dispoziții magistrații asistenți, numiți în funcție sub imperiul Legii nr. 56/1993, au dobândit gradul de judecător de curte de apel, acesta fiind un drept câștigat de la data numirii în funcție, conform principiilor generale ce guvernează executarea unui raport de serviciu.
Prin întâmpinarea formulată la data de 19 mai 2011, intimatul Consiliul Superior al Magistraturii a invocat excepția de necompetență materială a înaltei Curți de Casație și Justiție de a soluționa prezentul litigiu.
Analizând excepția de necompetență materială invocată, înalta Curte o găsește întemeiată, pentru următoarele considerente:
Potrivit prevederilor art. 29 alin. (7) Legea nr. 317/2004, republicată, hotărârile adoptate de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, privind cariera și drepturile judecătorilor și procurorilor pot fi atacate cu recurs, de orice persoană interesată, în termen de 15 zile de comunicare, la Secția de contencios administrativ și fiscal a înaltei Curți de Casație și Justiție
în cauza prezentă, obiectul litigiului îl constituie recursul declarat împotriva hotărârii din 25 noiembrie 2010 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, prin care s-a respins contestația formulată de V.N. și W.A.D., magistrați asistenți la înalta Curte de Casație și Justiție, împotriva Hotărârii secției pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii din 09 septembrie 2010, ca neîntemeiată.
După cum se observă, hotărârea atacată nu se referă la cariera și drepturile judecătorilor.
Față de situația de fapt reținută în cauză, respectiv împrejurarea că hotărârea nu are ca obiect drepturile și cariera judecătorilor, competența de soluționare aparține curții de apel ca instanță competentă material potrivit prevederilor art. 10 Legea nr. 554/2004, republicată, legea cadru ce reprezintă dreptul comun în materie de contencios administrativ.
în consecință, având în vedere cele reținute mai sus, în baza art. 158 C. proc. civ., cauza a fost trimisă Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, instanța competentă material să soluționeze cauza dedusă judecății.
| ← ICCJ. Decizia nr. 429/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4283/2011. Contencios → |
|---|
