ICCJ. Decizia nr. 4294/2011. Contencios
| Comentarii |
|
I. Circumstanțele cauzei
1. Obiectul cererii deduse judecății
Prin cererea înregistrata pe rolul Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC A. SA, a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Cluj-Napoca - Direcția Impozite și Taxe Locale, anularea dispoziției din 05 februarie 2010 emisa de pârât, anularea parțială a înștiințării de plată din 12 ianuarie 2010 în sumă de 805.843 RON, emisă de autoritatea pârâtă și obligarea acesteia la recalcularea impozitului pe clădiri pe perioada 2005-2009 la valoarea reevaluată a clădirilor. Reclamanta a contestat înștiințarea de plată pentru suma de 603.287 RON, reprezentând:
- 162.882 RON, impozit pe clădiri aferent perioadei 2005-2009;
- 428.188 RON, majorări de întârziere calculate până la data de 12 ianuarie 2010;
- 12.217 RON, penalități de întârziere calculate până la data de 31 decembrie 2006.
în motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că prin înștiințarea de plată din 12 ianuarie 2010 i s-a pus în vedere să achite în termen de 15 zile suma de 805.843 RON, reprezentând creanțe fiscale și anume impozit pe clădiri, impozit pe teren, taxa de folosire teren și amenzi, precum și creanțe fiscale accesorii.
Reclamanta a contestat înștiințarea de plată din 12 ianuarie 2010 la data de 26 ianuarie 2010, și a solicitat recalcularea impozitului pe clădiri la valoarea reevaluata a clădirilor aferent anilor 2005-2009, având în vedere că societatea a depus la Direcția Impozite și Taxe Locale, rapoartele de evaluare, balanțele de verificare și declarațiile de impunere pentru anii 2005-2007, precum și bilanțul contabil pe anul 2005, documentele fiind înregistrate la Direcția Impozite și Taxe Locale Cluj-Napoca din 21 decembrie 2007.
Reclamanta a criticat actele contestate, argumentând că autoritatea pârâtă a refuzat să recalculeze impozitul pe clădiri potrivit art. 253 C. fisc. și că dispoziția din 05 februarie 2010, emisă de Primarul Municipiului Cluj-Napoca, prin care s-a respins contestația împotriva înștiințării de plata din 12 ianuarie 2010, este netemeinică, nelegală și emisă cu încălcarea condițiilor prevăzute de lege.
2. Hotărârea instanței de fond .
Prin sentința civilă nr. 384 din 18 octombrie 2010, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de către reclamanta SC A. SA
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, la data de 14 ianuarie 2010, pârâtul Municipiul Cluj-Napoca i-a comunicat reclamatei SC A. SA înștiințarea de plată din 12 ianuarie 2010, reclamanta fiind încunoștințată că figurează în evidențele sale fiscale cu obligații bugetare în sumă de 805.843 RON, ce reprezintă impozit clădiri în sumă de 794.743 RON, impozit teren în sumă de 4.695 RON, taxă teren în sumă de 191 RON și amenzi nedeclarate în cuantum de 6.214 RON.
Prima instanță a apreciat că actele administrativ fiscale contestate de către reclamantă respectă toate exigențele impuse de legiuitor și cuprind toate elementele obligatorii prevăzute sub sancțiunea nulității.
Astfel, din cuprinsul înștiințării de plată rezultă că obligațiile bugetare datorate de către reclamantă sunt în fapt impozite și taxe neachitate din exercițiile bugetare anterioare (dovadă fiind înscrierea mențiunii "rămășiță" din dreptul impozitelor pe teren, clădiri, amenzi și taxe), precum și majorări de întârziere și penalități aferente calculate până la 12 ianuarie 2010.
A constatat Curtea că înștiințarea de plată din 12 ianuarie 2010 conține sume aferente taxelor și impozitelor locale ce au fost comunicate prin intermediul altor acte administrativ fiscale în anii 2005, 2006, 2007, 2008, 2009, necontestate de reclamantă nici pe calea administrativă potrivit O.G. nr. 92/2003, în termenul de 30 de zile, pe calea contenciosului administrativ fiscal, în termenul de 6 luni de la comunicare.
Baza de impunere pentru obligațiile bugetare ale reclamantei, evidențiate prin înștiințarea de plată contestată, a fost stabilită prin procesul-verbal de inspecție fiscală al Direcției de Taxe și Impozite Locale Cluj din data de 31 ianuarie 2005, necontestat, ulterior fiind adăugate doar majorări și penalități de întârziere determinate de neplata la termenul stabilit a obligației principale.
Cum în speță organul fiscal nu a modificat baza de impunere - aceasta fiind determinată prin procesul-verbal de inspecție din 31 ianuarie 2005 - ipoteza normei legale evidențiată prin art. 86 C. proc. fisc. nu este întrunită, astfel că emiterea unor noi decizii de impunere nu era necesară.
Analizând argumentul reclamantei privind refuzul autorității pârâte de a proceda la recalcularea impozitelor, Curtea a constatat neîntocmirea conformă a rapoartelor de evaluare și faptul că, deși solicitarea pârâtului din data de 21 decembrie 2007 cu privire la efectuarea reevaluării conforme a bunurilor supuse impozitării a fost comunicată reclamantei, iar aceasta avea posibilitatea de a contesta răspunsul primit, reclamanta nu a înțeles să procedeze astfel.
3. Calea de atac exercitată
împotriva acestei decizii a formulat recurs, în termenul legal, reclamanta SC A. SA, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ..
în motivarea căii de atac, recurenta-reclamantă a arătat, pe de o parte, că a solicitat recalcularea impozitului pe clădiri în conformitate cu prevederile art. 253 C. proc. fisc. și a depus documentația necesară, ce a fost înregistrată la Direcția de Impozite și Taxe Locale din 21 decembrie 2007, dar pârâta a refuzat în mod nejustificat recalcularea, invocând unele neregularități ale rapoartelor de reevaluare, printr-un răspuns tardiv, transmis prin adresa din 25 iunie 2009. De aceea, acțiunea în contencios administrativ pe care a formulat-o a vizat tocmai refuzul pârâtei de a rezolva cererea de recalculare a impozitului, fiind circumscrisă prevederilor art. 1 și 8 Legea nr. 554/2004.
Pe de altă parte, recurenta-reclamantă a arătat că în ceea ce privește cererea de anulare a înștiințării de plată și a dispoziției de soluționare a contestației administrative, instanța de fond s-a aflat în eroare când a reținut că baza de impozitare a fost stabilită prin procesul-verbal de inspecție fiscală din data de 31 ianuarie 2005 și că ulterior s-au adăugat numai majorări și penalități de întârziere. în realitate, susține recurenta-reclamantă, prin acel proces-verbal s-au stabilit numai debitele aferente perioadei ianuarie 1999 - 2004, dar începând cu anul 2005 și până în prezent, la debitul stabilit prin procesul-verbal din 31 ianuarie 2005 s-a adăugat impozitul pentru fiecare an și accesoriile aferente. Fiecare înștiințare de plată comunicată de Direcția de Impozite și Taxe Locale cuprindea datoria la zi, în condițiile în care autoritatea fiscală a refuzat să-i recunoască dreptul la recalcularea impozitului ca efect al reevaluării clădirilor , prevăzut în art. 253 C. fisc., iar situația de fapt s-a modificat, în sensul că unele clădiri au fost demolate, unele înstrăinate iar altele urmărite silit.
Recurenta-reclamantă a invocat și încălcarea unor norme de procedură fiscală, prin aceea că înainte de emiterea titlurilor executorii, intimata-pârâtă nu a emis titlurile de creanță, potrivit legii, invocând, în acest sens, mai multe prevederi C. proc. fisc. și din normele de aplicare ale acestuia, care definesc titlurile de creanță, actele administrative-fiscale și actele care stau la baza emiterii acestora.
în fine, recurenta-reclamantă a arătat că instanța de fond a reținut în mod greșit renunțarea sa la judecarea contestației la executare împotriva titlurilor executorii pentru sumele din înștiințarea de plată din 12 ianuarie 2010, ce formează obiectul dosarului Judecătoriei Cluj-Napoca, la care au fost conexate dosarele x și y.
4.Apărările intimatului
Prin întâmpinarea depusă la dosar, Municipiul Cluj-Napoca, reprezentat prin Primar, a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive pentru capătul de cerere privind anularea dispoziției din 05 februarie 2010, care a fost emisă de Primarul Municipiului Cluj-Napoca, conform art. 68 Legea nr. 215/2001 iar nu de Municipiul Cluj-Napoca, subiect de drept fiscal conform art. 21 Legea nr. 215/2001.
Această excepție a fost însă admisă de curtea de apel prin încheierea din data de 11 octombrie 2010 și nu face obiect al criticilor formulate în calea de atac, astfel încât instanța de control judiciar nu este ținută a se pronunța asupra ei.
Pe fondul cauzei, intimatul-pârât a reamintit că înștiințarea de plată contestată de reclamantă conține sumele aferente taxelor și impozitelor locale comunicate prin intermediul altor acte administrative-fiscale în perioada 2005-2009, necontestate în termenele și condițiile prevăzute în Codul de procedură fiscală, că actele emise întrunesc toate cerințele legale și că ulterior procesului-verbal din 2005 nu a mai intervenit o modificare a bazei de impunere care să facă obligatorie emiterea unor decizii de impunere (distinct de înștiințările de plată comunicate anual), conform art. 86 alin. (1) C. proc. fisc..
Legat de procedura de reevaluare a clădirilor, prevăzută în art. 253 C. fisc., intimatul-pârât a arătat că recurenta-reclamantă nu a îndeplinit cerințele legale, care, în esență, impun depunerea unor rapoarte de stabilire a noilor valori de inventar fundamentate pe o analiză de piață specifică, înregistrate ca atare în contabilitatea persoanei juridice proprietare, apărările fiind susținute prin indicarea și citarea prevederilor aplicabile din legislația primară și secundară.
II. Considerentele înaltei Curți asupra recursurilor
Examinând cauza prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă și a prevederilor art. 3041C. proc. civ., înalta Curte constată că recursul nu este fondat, sentința atacată reflectând interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente și cuprinzând motivele de fapt și de drept care au fundamentat concluzia instanței, expuse într-un mod logic și convingător.
1.Argumente de fapt și de drept relevante.
Cererea de chemare în judecată prin care reclamanta a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal a avut un obiect clar determinat, concretizat în trei capete de cerere: (1) anularea dispoziției din 5 februarie 2010, (2) anularea parțială a înștiințării de plată din 12 ianuarie 2010 și obligarea autorității pârâte la recalcularea impozitului pe clădiri pe perioada 2005-2009, la valoarea reevaluată a clădirilor și (3) suspendarea executării actelor contestate în temeiul art. 215 alin. (2) C. proc. fisc. și art. 15 Legea nr. 554/2004.
Recalcularea impozitului în conformitate cu prevederile art. 253 alin. (2) și (5) C. fisc. a fost solicitată în contextul contestării parțiale a debitelor stabilite prin înștiințarea de plată din 12 ianuarie 2010, ca o modalitate de restabilire a dreptului pretins vătămat prin înștiințarea de plată contestată pentru nelegalitate, iar nu prin raportare la anumite cereri, expres indicate, al căror refuz nejustificat de rezolvare în sensul art. 2 alin. (2) Legea nr. 554/2004 să fi fost invocat în termenele și condițiile prevăzute în art. 1 alin. (1), art. 8 alin. (1) teza a II-a și art. 11 alin. (1) literele b) sau c) Legea nr. 554/2004.
Prin urmare, prima instanță a calificat corect obiectul acțiunii și a soluționat cauza în limitele învestirii sale, iar potrivit art. 294 alin. (1) C. proc. civ., aplicabil și în recurs conform art. 316 din același cod, în calea de atac nu pot fi schimbate cauza ori obiectul cererii de chemare în judecată.
Curtea de apel a reținut în mod judicios că sumele menționate în înștiințarea de plată din 12 ianuarie 2010 constituie însumarea unor debite din anii anteriori, comunicate contribuabilului prin acte administrative fiscale distincte și necontestate în termenul legal. Chiar recurenta-reclamantă afirmă, în motivarea recursului, că începând cu anul 2005 și până în prezent, în fiecare an s-a adăugat impozitul, cu accesoriile aferente, fiecare înștiințare de plată comunicată de către Direcția de Impozite și Taxe Locale a Municipiului Cluj-Napoca cuprinzând datoria societății la zi.
Este adevărat că într-o frază din considerentele sentinței s-a reținut că după data de 31 ianuarie 2005 s-au adăugat doar majorări și penalități de întârziere. Acest argument nu prezintă însă relevanță în economia soluției, de vreme ce, două paragrafe mai sus, judecătorul fondului a menționat expres că "Probele administrate în cauză respectiv înscrisurile depuse de părți evidențiază împrejurarea că înștiințarea de plată din 12 ianuarie 2010 contestată de reclamantă conține sume aferente taxelor și impozitelor locale ce au fost comunicate prin intermediul altor acte administrativ fiscale în anul 2005, 2006, 2007, 2008, 2009 necontestate de reclamantă pe cale administrativă potrivit O.G. nr. 92/2003, în termenul de 30 de zile și nici pe calea contenciosului administrativ fiscal în termenul de 6 luni de la comunicare", după care a indicat fiecare dintre înștiințările de plată anuale și data comunicării.
Procesul-verbal din 31 ianuarie 2005 constituie un reper pentru că atunci s-a stabilit baza de impunere pentru impozitele aferente clădirilor.
în ceea ce privește cererile de recalculare a impozitului ca urmare a reevaluării clădirilor, din înscrisurile depuse la dosar rezultă că între părți a existat o amplă corespondentă sub acest aspect, dar de fiecare dată autoritatea fiscală i-a comunicat recurentei-reclamante lipsurile documentației și motivele pentru care consideră neîndeplinite condițiile pentru recalcularea impozitului conform art. 253 alin. (5) C. fisc. De exemplu, cererii înregistrate cu din 21 decembrie 2007 i s-a răspuns prin adresa din 7 februarie 2008, în sensul că este necesară depunerea bilanțurilor contabile aferente anilor 2004 și 2006; cererii înregistrate din 6 octombrie 2008 i s-a răspuns prin adresa din 22 octombrie 2008, prin care contribuabilului i-au fost solicitate bilanțurile contabile pe anii 2004, 2006 și 2008 și i-au fost comunicate debitele la zi, iar prin adresa din 25 iunie 2009, societății i-au fost oferite unele lămuriri cu privire la modul în care trebuie făcută reevaluarea și criteriile ce trebuie avute în vedere, în raport cu dispozițiile Ordinului nr. 1752/2005 al Ministerului Finanțelor Publice.
Este de menționat că, potrivit art. 253 alin. (5) C. fisc., valoarea impozabilă trebuie să fie valoarea contabilă rezultată în urma reevaluării, înregistrată ca atare în contabilitatea proprietarului, iar normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004, cu modificările ulterioare, detaliază condițiile pentru recalcularea impozitului, esențial fiind ca valoarea rezultată în urma reevaluării să fie înregistrată în evidențele contabile.
Reclamanta nu a făcut însă dovada că a depus bilanțurile contabile solicitate sau, în măsura în care considera nejustificate răspunsurile pârâtei, că a formulat contestații, în termenele și condițiile prevăzute în art. 205 (fost 175) și următoarele C. proc. fisc., împotriva refuzului de recalculare a impozitului său împotriva înștiințărilor de plată comunicate anual, pe care, așa cum s-a menționat și anterior, înștiințarea din 12 ianuarie 2010 nu face decât să le însumeze, fără a adăuga vreo creanță bugetară curentă.
înalta Curte constată, de asemenea, nefondate și criticile privind aspectele de procedură fiscală menționate în recurs, pentru că, așa cum a reținut și instanța de fond, înștiințările de plată conțin toate elementele pentru a fi calificate drept acte administrative fiscale conform art. 43 și 46 C. proc. fisc., denumirea nefiind esențială în stabilirea naturii unui act juridic, iar în temeiul art. 86 alin. (1) C. proc. fisc., emiterea unei decizii de impunere este obligatorie numai în cazul modificării bazei de impunere.
în fine, instanța de control judiciar constată că în motivarea sentinței atacate s-a reținut că reclamanta ar fi renunțat la judecata contestației la executare ce formează obiectul Dosarului nr. 21959/211/2009, deși conform încheierii din data de 12 iulie 2009, aflată în copie la dosarul de fond, rezultă că renunțarea la judecată s-a referit numai la cererea de suspendare a executării silite, dar înlăturarea acestui considerent greșit nu este de natură să ducă la reformarea soluției pronunțate de judecătorul fondului, neavând caracter hotărâtor.
2.Temeiul legal al soluției adoptate în recurs
Având în vedere toate motivele prezentate mai sus, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte a respins recursul ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4315/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4298/2011. Contencios → |
|---|
