ICCJ. Decizia nr. 4322/2011. Contencios
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A.(B.)G.E. a chemat în judecată pe pârâta Universitatea "S.H." solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună obligarea pârâtei să îi elibereze diploma de licență, în condițiile în care partea adversă este absolventă a Ciclului I - studii universitare de licență, sistem Bolonia - Facultatea de Psihologie din cadrul acestei universități.
Pârâta Universitatea "S.H." a formulat întâmpinare în care a arătat că și-a îndeplinit obligațiile referitoare la emiterea diplomei de studii către reclamantă, iar culpa pentru nefinalizarea acestei proceduri aparține Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului care nu a aprobat necesarul de materiale tipizate aferente actelor de studii aflate în cauză.
Totodată, pârâta a formulat cerere de chemare în garanție a Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului și a solicitat obligarea acestei părți la aprobarea tipăririi formularelor conținând diploma de studii de licență și suplimentul la diplomă, în termen de 30 de zile de la data pronunțării hotărârii, sub sancțiunea obligării la despăgubiri în cuantum de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere.
Curtea de Apel Iași, din oficiu, a pus în discuția părților excepția de necompetență materială, în raport de prevederile art. 3 pct. 1 C. proc. civ. coroborat cu art. 2 lit. b) din Legea contenciosului administrativ.
Pe acest aspect, pârâta a susținut faptul că este înființată prin Legea nr. 443/2002 ca instituție de învățământ superior, că este o persoană juridică de drept privat și de utilitate publică și că este asimilată cu o autoritate publică centrală, ceea ce atrage competența de soluționare a cauzei de către curtea de apel.
Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 102 din 14 martie 2011, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vaslui.
Pentru a pronunța o asemenea soluție, curtea de apel a reținut faptul că simpla împrejurare a înființării, prin lege, a unei instituții de învățământ superior nu îi conferă acesteia, în general sau în particular, un statut juridic asemănător "autorităților publice centrale", astfel cum a pretins pârâta, statut ce ar plasa-o pe același palier ierarhic cu Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, întrucât, în primul rând, o "parte a sistemului național de învățământ" nu are aceleași competențe și aceleași responsabilități ca instituția publică ce este responsabilă de fundamentarea și aplicarea strategiei globale a învățământului, iar în al doilea rând, art. 116 din Constituția României limitează sfera administrației publice centrale la ministere și la alte organe administrative de specialitate, ce funcționează în mod autonom.
în speță, pârâta Universitatea "S.H." nu este o autoritate administrativă autonomă sau organ central al administrației publice.
în consecință, prima instanță a considerat că pârâta trebuie să aibă același regim juridic cu cel pe care îl au zecile de instituții de învățământ superior, de stat sau particulare, ce fac parte din sistemul național de învățământ, asupra cărora Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului exercită atribuțiile specifice organelor centrale ale administrației publice.
Ca atare, Curtea de apel a asimilat pârâta cu o autoritate publică descentralizată teritorial, motiv pentru care a apreciat că sunt incidente prevederile art. 10 alin. (1) Legea nr. 554/2004, modificată, raportate la art. 3 pct. 1 și art. 2 pct. 1 lit. d) C. proc. civ..
Tribunalul Vaslui, secția civilă, prin sentința nr. 232 din 23 mai 2011, a admis excepția necompetenței materiale, a declinat cauza în favoarea Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a trimis dosarul înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării regulatorului de competență.
Pentru a decide astfel, tribunalul a constatat că sunt aplicabile dispozițiile art. 10 din Legea contenciosului administrativ și ale art. 3 pct. 1 C. proc. civ.
în plus, tribunalul a apreciat că, în raport de Legea nr. 443/2002, pârâta este o persoană juridică asimilată unei autorități publice care este competentă să presteze un serviciu public.
în același timp, tribunalul a menționat faptul că serviciul public prestat de către pârâtă acoperă în mod indiscutabil tot teritoriul țării, astfel că Universitatea "S.H." este o persoană juridică de utilitate publică asimilată unei autorități publice centrale.
în baza art. 20 alin. (1) pct. 2, art. 22 alin. (3) și (5) C. proc. civ., înalta Curte stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vaslui, secția de contencios administrativ și fiscal, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Potrivit art. 1 alin. (1) Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată; interesul legitim poate fi atât privat, cât și public.
Așa cum s-a prezentat anterior, obiectul prezentului litigiu de contencios administrativ se referă la obligarea unei instituții de învățământ superior la: 1) eliberarea unei diplome de licență reclamantei, care este absolventă a Ciclului I - studii universitare de licență, sistem Bolonia - Facultatea de Psihologie din cadrul acestei universități; 2) plata unor despăgubiri în cuantum de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere.
Pârâta poate fi încadrată în noțiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza I Legea nr. 554/2004, modificată, care include în această definiție orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public.
Or, în speța de față, prin Legea nr. 443/2002, a fost înființată Universitatea "S.H." din București, ca instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ.
în altă ordine de idei, potrivit art. 1 H.G. nr. 81/2010, Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului este organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică în subordinea Guvernului și are rol de sinteză și coordonare în aplicarea strategiei și Programului de guvernare în domeniul educației, învățământului, cercetării științifice, dezvoltării tehnologice, tineretului și sportului.
Faptul că instituțiile de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă) nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului național de învățământ. Această reglementare prevedea că, la nivel național, autonomia universitară se manifesta prin relația directă a rectorului instituției de învățământ superior cu Ministerul Educației care, printre altele, avea competența de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului și de a-l suspenda din funcție.
Aceste prerogative legale revin unui organ central al administrației publice, astfel că unitatea de învățământ superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educației.
în acest context, trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituție, ministerele sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât autoritățile administrative autonome, care se află doar sub controlul general al Parlamentului.
în cauza de față, Universitatea "S.H." nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le poate emite sunt consecința unei delegări de competențe, iar nu a investirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem național de învățământ.
în mod evident, Universitatea "S.H." din București este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial.
în alți termeni, Universitatea "S.H." nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorității publice centrale. De altfel, niciun act normativ nu conține o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu.
Ca atare, o astfel de universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități publice locale.
în prezentul conflict negativ de competență sunt incidente prevederile art. 10 alin. (1) Legea nr. 554/2004, modificată, care menționează următoarele: "Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 RON se soluționează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON, se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică nu se prevede altfel".
Prin urmare, specificul litigiilor care se desfășoară între persoanele fizice sau juridice și administrația publică determină, în mod necesar, existența unor reguli imperative în privința competenței instanțelor de contencios administrativ.
Pentru stabilirea competenței materiale, articolul aflat în discuție instituie două criterii: cel al rangului autorității care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecății, în sistemul organelor administrației publice, respectiv criteriul valoric.
în cauza de față, este aplicabil primul criteriu enunțat anterior, motiv pentru care tribunalul este competent să soluționeze acest litigiu.
Conform art. 10 alin. (3) Legea nr. 554/2004, modificată, reclamantul se poate adresa instanței de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului; dacă reclamantul a optat pentru instanța de la domiciliul pârâtului nu mai se poate invoca excepția necompetenței teritoriale.
Reclamanta a optat pentru instanța de la domiciliul său, astfel că nu se mai poate pune în discuție competența teritorială a instanței în soluționarea cauzei.
De asemenea, se cuvine a observa dispozițiile art. 17 C. proc. civ., în temeiul cărora cererile accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală.
Or, în litigiul de față, este evident faptul că cererea de chemare în garanție este o cerere incidentală care va fi soluționată de către instanța competentă să soluționeze cererea principală.
Față de cele anterior prezentate, înalta Curte a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vaslui, secția de contencios administrativ și fiscal.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4323/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4313/2011. Contencios → |
|---|
