ICCJ. Decizia nr. 4348/2011. Contencios
| Comentarii |
|
1. Circumstanțele cauzei. Soluția primei instanțe
1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată în data de 05 martie 2010 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, reclamantul T.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța să se dispună anularea deciziei de neadmitere a sa în profesia de executor judecătoresc, să se constate îndeplinirea cerințelor de admitere în această profesie și să fie obligat pârâtul la emiterea actului de numire a sa în această funcție.
în motivarea acțiunii, reclamantul a susținut, în esență, că prin cererea înregistrată la Camera Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, din 16 octombrie 2009, transmisă împreună cu dosarul autorității publice pârâte, a solicitat admiterea în profesia de executor judecătoresc cu scutire de examen, în conformitate cu dispozițiile art. 15 lit. g) teza finală Legea nr. 188/2000, cerere ce i-a fost însă respinsă.
împotriva comunicării acestui rezultat, reclamantul a formulat contestație înregistrată din 08 februarie 2010.
în soluționarea contestației pârâtul Ministerul Justiției i-a răspuns reclamantului că cererea a fost respinsă întrucât dosarul său a fost incomplet și astfel nu a îndeplinit condițiile expres prevăzute la art. 46 alin. (2) din Regulamentul de Aplicare al Legii nr. 188/2000, respectiv la dosar nu s-au regăsit o serie de documente, cum ar fi recomandarea de la ultimul loc de muncă, adeverința eliberată de Barou în original, din care să rezulte că a exercitat o perioadă de cel puțin 5 ani profesia de avocat și că a promovat examenul de capacitate în această profesie, și adeverința eliberată de Barou, în original, din care să rezulte că nu a fost sancționat disciplinar în ultimii 5 ani, anteriori depunerii cererii de numire în funcția de executor judecătoresc și nici în anul respectiv.
Contestația reclamantului a fost așadar respinsă.
Reclamantul a susținut însă că interpretarea autorității publice pârâte dată dispozițiilor art. 461alin. (2) din Regulamentul anterior menționat, este eronată, întrucât la dosarul său, există adeverința din 20 octombrie 2009, eliberată de Baroul Dâmbovița, în care se arată că reclamantul exercită profesia de avocat în cadrul Baroului Dâmbovița din data de 01 ianuarie 2004 și în prezent și că în această perioadă nu a fost sancționat disciplinar.
De asemenea, a mai arătat reclamantul că fiind avocat nu a putut prezenta o recomandare de la locul de muncă, întrucât profesiile liberale nu implică raporturi de muncă. Baroul nu poate exercita vreun control asupra activității avocatului, neexistând raporturi de subordonare ierarhice, astfel că nu avea cum să elibereze o astfel de recomandare.
1.2 Prin sentința civilă nr. 5073 din 13 decembrie 2010 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantul T.M., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că în ceea ce privește neîndeplinirea condițiilor prevăzute la art. 46 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 188/2000, aprobat prin Ordinul Ministrului Justiției nr. 210/2001, referitoare la dovada că reclamantul a desfășurat o perioadă de cel puțin 5 ani activitatea de avocat și că a promovat examenul de definitivat, precum și a dovezii că nu a fost sancționat disciplinar în ultimii 5 ani, rezultă că, interpretarea dată de autoritatea publică pârâtă este greșită.
în acest sens, s-a constatat că din adeverința din 20 octombrie 2009 rezultă că reclamantul își desfășoară activitatea ca avocat începând cu 01 ianuarie 2004 și până în prezent, ceea ce înseamnă că, la data de 16 octombrie 2009, data depunerii cererii la Camera Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, prin care a solicitat admiterea în profesia de executor judecătoresc, cu scutire de examen, avea o perioadă mai mare de 5 ani de exercitare a profesiei de avocat.
De, asemenea, din copia deciziei nr. 85 din 19 mai 2010 emisă de Baroul Dâmbovița, rezultă că reclamantul a fost inclus în tabloul avocaților definitivi, ceea ce înseamnă că la data respectivă promovase examenul de capacitate ca avocat și că nu a fost sancționat disciplinar.
A reținut însă instanța de fond că dosarul este incomplet în ceea ce privește lipsa recomandării de la ultimul loc de muncă, cerință prevăzută de art. 46 alin. (2) liniuța a 5-a, apreciind ca fiind lipsită de temei legal, susținerea reclamantului în sensul că din moment ce exercită o profesie liberală, fără un contract de muncă cu Baroul Dâmbovița, această cerință nu îi este aplicabilă.
A mai apreciat prima instanță că potrivit dispozițiilor Legii nr. 51/1995, republicată, Consiliul Baroului Dâmbovița este organul de conducere al baroului, în cadrul căruia reclamantul își exercită profesia de avocat și prin urmare, era necesar ca acesta să fi depus la dosarul de înscriere o recomandare din partea Consiliului Baroului Dâmbovița.
Drept urmare, instanța de fond a concluzionat în sensul că, în cauză nu este vorba de un refuz nejustificat din partea autorității publice pârâte, temeiul legal al respingerii cererii formulată de reclamant fiind acela că dosarul este incomplet, prin nedepunerea actului prevăzut la art. 46 alin. (2) liniuța a 5-a din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 188/2000.
2. Motivele de recurs înfățișate de recurentul-reclamant
împotriva acestei sentințe în termen legal a declarat recurs reclamantul T.M..
Apreciind că hotărârea primei instanțe este nelegală și netemeinică, recurentul a susținut, în esență, că în mod eronat s-a stabilit că nu a îndeplinit cerința prezentării unei "recomandări de la ultimul loc de muncă", în condițiile în care chiar judecătorul fondului a reținut că profesia de avocat este una liberală.
Așa fiind, în sensul legii, împrejurarea că își desfășoară activitatea ca avocat, face ca o astfel de cerință să fie fără aplicabilitate practică, fiind evident că nu îi poate fi atribuit consiliului baroului calitatea de angajator al avocatului.
în fine, recurentul a arătat că într-o situație identică, a unui coleg al său, soluția instanței a fost diferită și menținută ca atare și de către instanța de control judiciar.
3. Considerentele și soluția instanței de recurs
Recursul este fondat.
Analizând actele și lucrările dosarului ca și sentința recurată prin prisma criticilor formulate și raportat la prevederile legale incidente din materia supusă verificării, înalta Curte apreciază că este incident în cauză motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizând greșita aplicare a legii, ce impune admiterea recursului și modificarea hotărârii, în sensul admiterii acțiunii recurentului, în considerarea celor în continuare arătate.
Expunerea rezumativă a considerentelor hotărârii primei instanțe, de mai sus, evidențiază că judecătorul fondului și-a fundamentat soluția de respingere a acțiunii reclamantului pe lipsa din dosarul depus spre aprobare intimatului Ministerul Justiției, a documentului intitulat "recomandare de la ultimul loc de muncă", necesar potrivit art. 461alin. (2) liniuța a 5-a din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 188/2000, aprobat prin Ordinul ministrului justiției nr. 210/2001.
Este adevărat că în cuprinsul prevederii legale sus-arătate se menționează că cererea de admitere în profesia de executor judecătoresc, cu scutire de examen, în cazul recurentului se impune a fi însoțită de o serie de documente, expres arătate, printre care și "recomandarea de la ultimul loc de muncă".
înalta Curte apreciază însă, contrar celor susținute de prima instanță și în virtutea principiului interpretării normelor legale în sensul aplicării lor și pentru producerea de efecte juridice, că cerința depunerii la dosar a unei recomandări de la ultimul loc de muncă nu poate fi incidentă în cazul concret al recurentului-reclamant care, și-a desfășurat activitatea, din 1 ianuarie 2004 și până în prezent numai ca avocat în Baroul Dâmbovița.
După cum a stabilit deja înalta Curte în interpretarea acestei prevederi legale, în cauza similare1, prezentarea unei "recomandări de la ultimul loc de muncă" solicitată practic în scopul dovedirii și îndeplinirii cerinței unei bune reputații nu este necesară în cazul particular al recurentului-reclamant care și-a desfășurat activitatea într-o profesie liberală, nefiind angajat într-o relație de muncă cu un angajator care să-i poată elibera o atare recomandare.
Faptul că norma legală incidentă, sus arătată, nu prevede expres derogări în situația avocaților ce solicită primirea în corpul executorilor judecătorești, astfel cum a învederat intimatul Ministerul Justiției, nu este de natură a conduce la o interpretare contrară. Și aceasta cu atât mai mult cu cât, date fiind scopul și finalitatea obligativității depunerii unei astfel de recomandări respectiv îndeplinirea cerinței bunei reputații, este de reținut că însăși desfășurarea activității de avocat este condiționată de întrunirea în persoana celui care o exercită a unei atare cerințe.
Cum toate celelalte cerințe impuse de lege au fost îndeplinite de recurentul-reclamant, după cum a reținut și prima instanță, înalta Curte a apreciat așadar că se impunea admiterea recursului, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., modificarea hotărârii primei instanțe și admiterea acțiunii reclamantului-recurent în sensul anulării deciziei de neadmitere în profesia de executor judecătoresc. în consecință, neexistând temei legal pentru refuzul exprimat de autoritatea intimată, pentru considerentele arătate, s-a dispus obligarea acesteia la emiterea actului de admitere în profesia de executor judecătoresc a reclamantului-recurent, cu scutire de examen.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4349/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4347/2011. Contencios → |
|---|
