ICCJ. Decizia nr. 4364/2011. Contencios
| Comentarii |
|
Prin cererea de suspendare înregistrată la Curtea de Apel București la data de 30 martie 2011, legal timbrată, reclamanta SC Z.O. SA a chemat în judecată pe pârâta Administrația Fondului pentru Mediu, solicitând suspendarea executării deciziei de impunere din 17 martie 2011 privind aplicarea penalităților prevăzute în cazul nerestituirii certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră, emisă de Administrația Fondului pentru Mediu - Direcția Venituri, până la pronunțarea instanței de fond.
în motivarea cererii de suspendare a susținut că sunt îndeplinite condițiile cumulative și imperative instituite prin art. 14 Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 215 alin. (2) O.G. nr. 92/2003 și anume: existența unui caz justificat, definit în art. 2 alin. (1) lit. t) Legea nr. 554/2004 ca fiind împrejurările legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ; prevenirea unei pagube iminente; sesizarea instanței cu cererea de suspendare după ce s-a formulat contestație pe cale administrativă împotriva deciziei a cărei suspendare se cere; achitarea cauțiunii stabilită de instanță în termenul stabilit de aceasta.
în opinia sa decizia de impunere din 17 martie 2011 privind aplicarea penalităților prevăzute în cazul nerestituirii certificatelor de emisii de gaze cu efect de sera contravine prevederilor art. 15 alin. (2) Constituția României, încălcându-se principiul neretroactivității legii, aparența de nelegalitate a actului administrativ contestat fiind evidentă, iar prejudiciul material viitor este cert și previzibil, prin perturbarea gravă a activității economice a societății.
Decizia contestată a fost emisă în temeiul art. 9 alin. (1) lit. ș) O.U.G. nr. 196/2005 privind fondul pentru mediu, lit. ș) a art. 9 alin. (1) fiind introdusă prin O.U.G. nr. 115/15.12.2010, publicată în M. Of. nr. 862/22.12.2010, precum și a art. 28 alin. (1) H.G. nr. 780/2006, astfel cum a fost modificată prin H.G. nr. 1300/15.12.2010, publicată în M. Of. nr. 874/28.12.2010 (cu toate că în cuprinsul deciziei contestate la pct. 2.3 nu este considerat temei de drept acest articol din urmă precizat - art. 28 alin. (1) H.G. nr. 780/2006).
Pârâtul, legal citat, nu și-a precizat poziția în cauză.
Prima instanță a reținut următoarele:
Potrivit art. 14 Legea nr. 544/2004 a contenciosului administrativ, suspendarea executării actului administrativ unilateral, se poate dispune când sunt întrunite cumulativ trei condiții și anume: existența unui caz bine justificat, prevenirea unei pagube iminente și sesizarea, în condițiile art. 7 a autorității publice care a emis actul.
Reclamantul a declanșat procedura prealabilă administrativă, respectiv a formulat contestație împotriva deciziei de impunere din 17 martie 2011 emisă de către Administrația Fondului pentru Mediu - Direcția venituri.
în temeiul art. 215 C. proc. fisc., reclamantul a făcut dovada consemnării la Banca C.- Sucursala Oradea a sumei de 53.989 RON prin OP din 15 aprilie 2011.
Potrivit art. 2 lit. t) Legea nr. 544/2004 privind contenciosul administrativ, cazul bine justificat este definit ca o împrejurare legată de starea de fapt sau de drept, de natură a crea o îndoială serioasă cu privire la legalitatea actului administrativ.
Cât privește paguba iminentă aceasta este definită de art. 2 lit. ș) din același act normativ ca fiind prejudiciul material viitor și previzibil sau perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități sau a unui serviciu public.
în speță, prin actul administrativ contestat, s-a stabilit în sarcina reclamantei un debit în valoare de 1.079.780 RON cu titlu de obligații fiscale, conform art. 9 alin. (1) lit. ș) O.U.G. nr. 196/2005 privind fondul pentru mediu, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 105/2006.
Instanța a constatat că există un caz bine justificat, întrucât există o îndoială cu privire la legalitatea actului administrativ emis. Actul administrativ fiscal vizează un număr de 2.616 certificate ce trebuiau restituite până la data de 28 mai 2010, iar la o analiză sumară a susținerii reclamantei cu privire aplicarea retroactivă a normei legale incidente, se constată că temeiul de drept al actului administrativ este lit. ș) a alin. (1) din art. 9 al O.U.G. nr. 196/2005 introdus în decembrie 2010 prin O.U.G. nr. 115/2010, iar certificatele nepredate sunt aferente anului 2009.
Instanța a reținut și inconsecvența autorităților române care pe de o parte, solicita Comisiei Europene suspendarea procedurilor de sancționare admițând o serie de cauze obiective iar pe de altă parte, emit actele fără a face dovada întreprinderii demersurilor la care s-au obligat.
Instanța a reținut și că, dată fiind natura măsurii dispuse care prin punerea sa în executare ar produce efecte importante atât asupra activității societății reclamante, astfel este îndeplinită și cea de a doua condiție respectiv cea a pagubei iminente.
Prin urmare, văzând aceste considerente, în temeiul art. 14 Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, a admis cererea și a dispus suspendarea executării deciziei de impunere din 17 martie 2011 emisă de pârâtă, până la soluționarea pe fond a litigiului în anularea acestuia.
împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a formulat recurs pârâta Administrația Fondului de Mediu, arătând, în esență, următoarele:
Hotărârea primei instanțe a fost dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., ceea ce atrage incidența art. 304 pct. 5 din același act normativ.
Din această perspectivă, hotărârea instanței de fond este afectată de nelegalitate sub aspectul nerespectării prevederilor legale referitoare la comunicarea actelor de procedură. în speță, cererea de chemare în judecată nu i-a fost comunicată, judecătorul fondului preluând în mod necritic poziția unei părți în proces, fără ca măcar să cunoască și poziția celeilalte părți.
Conform art. 6 pct. 1 al Convenției europene a drepturilor omului, o cauză este examinată în mod echitabil dacă se asigură respectarea principiilor fundamentale ale oricărui proces - principiul contradictorialității și principiul dreptului la apărare, ambele asigurând egalitatea deplină a părților în proces, or în raport de nerespectarea prevederilor legale în materia actelor de procedură se impune casarea sentinței pronunțate de Curtea de Apel Oradea.
Actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, care la rândul său se bucură de prezumțiile autenticității și veridicității, fiind el însuși titlu executoriu, astfel că suspendarea executării constituie o situație de excepție, aceasta putând fi dispusă numai în situațiile și în condițiile expres prevăzute de lege.
în speță nu sunt întrunite cele două cerințe prevăzute în art. 14 alin. (1) Legea nr. 554/2004, existența unui caz bine justficat și necesitatea prevenirii unei pagube iminente, condiții care nu se prezumă.
în cadrul judecării cererii de suspendare, instanța, fără a fi posibilă antamarea fondului, analizează legalitatea actului administrativ prin raportare la normele legale incidente în speță, însă alegațiile primei instanțe nu se circumscriu noțiunii de caz bine justificat , acestea vizând, în mod efectiv, aspecte care se analizează numai în cadrul acțiunii în anulare. Mai mult decât atât, instanța reține în mod eronat aplicarea retroactivă a normei legale incidente făcând, însă, abstracție că în acest caz chiar prevederile art. II H.G. nr. 1300/15.12.2010 stipulează că dispozițiile sale se aplică operatorilor și operatorilor de aeronave în privința cărora se constată că nu și-au îndeplinit obligația de a restitui certificatele de emisii de gaze de seră în termenul prevăzut de lege.
Nu este îndeplinită nici condiția existenței unei pagube iminente deoarece simpla menționare a creanței constatate și a valorii ei nu duce, de facto, la constatarea că există o asemenea pagubă, iar instanța nu face vreo referire la dovezile administrate de intimata-reclamantă, în sensul dovedirii acestei condiții legale.
Examinând sentința, prin prisma criticilor formulate, precum și în temeiul art. 3041C. proc. civ., înalta Curte constată că recursul este nefondat și urmează a fi respins pentru argumentele expuse în continuare.
Recurenta, Administrația Fondului pentru Mediu, susține că hotărârea primei instanțe, Curtea de Apel Oradea, a fost dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., situație în care ar fi incident art. 304 pct. 5 C. proc. civ..
în dezvoltarea acestui motiv de recurs, pârâta a arătat că nu i-a fost comunicată cererea de chemare în judecată, astfel că s-a aflat în imposibilitatea de a formula apărări cu privire la cererea de suspendare formulată de SC Z.O. SA, judecătorul fondului preluând în mod necritic poziția unei părți din proces, fără să cunoască și poziția celeilalte, în acest caz fiind încălcate prevederile art. 6 pct. 1 Convenția europeană a drepturilor omului.
Susținerea recurentei, constată înalta Curte, este nefondată. Conform dovezii de îndeplinire a procedurii de citare, aflată la fila 34 din dosarul de fond, pârâta a fost citată în data de 7 aprilie 2011 pentru termenul din 15 aprilie 2011, cu mențiunea că citației i-a fost atașată cererea de chemare în judecată, citația fiind primită de către funcționarul însărcinat cu primirea corespondenței, S.M., din cadrul Administrației Fondului pentru Mediu, cu consemnarea tuturor mențiunilor prevăzute în art. 88 alin. (1) C. proc. civ.
în ceea ce privește criticile hotărârii instanței de fond, ce se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a arătat că, în raport de trăsăturile actului administrativ, titlu executoriu bazat pe prezumțiile autenticității și veridicității, măsura suspendării actului este o situație de excepție, iar în ceea ce privește condițiile din art. 14 alin. (1) Legea nr. 554/2004, acestea trebuie îndeplinite cumulativ, fără a fi posibilă antamarea fondului cu ocazia analizării cazului bine justificat, iar în privința condiției existenței unei pagube iminente nu este suficientă simpla menționare a creanței menționate.
Instanța de recurs constată că nici aceste critici nu pot fi primite. Este de principiu că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, care se bazează pe prezumția de autenticitate și de veridicitate, de unde decurge că a nu executa un act administrativ emis în baza legii echivalează cu a nu executa legea. Tocmai de aceea, suspendarea unui act administrativ nu poate fi ordonată de judecătorul de contencios administrativ decât în situații de excepție, cu observarea strictă a îndeplinirii exigențelor legale, astfel cum sunt precizate în Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Or, în speță, judecătorul fondului când a dispus suspendarea executării deciziei de impunere din 17 martie 2011, emisă de pârâtă, s-a raportat la exigențele legale din art. 14 alin. (1) Legea nr. 554/2004. Astfel, atunci când a analizat existența cazului bine justificat, prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 14 alin. (1) și ale art. 2 lit. t) din actul normativ precitat, când s-a rezumat în analizarea deciziei de impunere la a observa existența unui argument juridic aparent valabil în contestarea legalității acelei decizii, reținând că cele 2616 certificate trebuiau restituite până la data de 28 mai 2010, fiind plauzibilă susținerea reclamantei că pârâta ar fi făcut o aplicare retroactivă a prevederilor O.U.G. nr. 115/2010, în condițiile în care actul normativ amintit, precum și H.G. nr. 1300/15.12.2010 au fost adoptate ulterior, în luna decembrie 2010, iar certificatele în discuție erau aferente anului 2009. Aceasta, cum a susținut reclamanta și cum a reținut judecătorul fondului, creează suficiente îndoieli în legătură cu legalitatea întocmirii deciziei de impunere,în sensul art. 2 lit. t) Legea contenciosului administrativ.
Pe de altă parte,analiza pe care o propune recurenta-pârâtă a prevederilor art. II H.G. nr. 1300/2010, ar conduce la prejudecarea fondului, ceea ce, însă, nu îi este permis judecătorului învestit cu o cerere de suspendare a unui act administrativ, care este ținut să se rezume la o examinare a actului infralegislativ doar la nivelul "pipăirii fondului".
în ceea ce privește paguba iminentă, rezultă cu puterea evidenței că executarea sumei de 1.079.780 RON ar afecta în mod negativ activitatea reclamantei SC Z.O. SA, astfel fiind îndeplinită și această cerință legală, așa cum este definită în art. 2 lit. ș) Legea nr. 554/2004, și astfel cum corect a reținut, de asemenea, prima instanță.
Față de cele ce preced, înalta Curte, constatând că recursul formulat de pârâtă era nefondat, l-a respins ca atare, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4370/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4363/2011. Contencios → |
|---|
